Selectează o Pagină

Mamă pe contrasens

Nu știu alții cum gândesc sau trăiesc, cum se raportează la viață, ce rugăciune îi reconfortează sufletește sau sub ce formă reușesc să se racordeze la jumătatea de inimă care le oferă bucurie Pentru mine însă, femeie de 37 de ani, în continuă și disperată căutare de noi euri sau dimensiuni geometrice ale prototipului său de acum, maternitatea începe să devină o chestiune greu de explicat!

Am încercat, deseori, să o încadrez într-o culoare, să văd ce fel de emoție îmi trezește, apoi am mototolit-o, am întins-o din nou sub formă cilindrică și am atașat-o lentilei unui caleidoscop, pentru a vedea dacă prin el se văd forme noi… Dar, de fiecare dată când credeam că am regăsit-o, imaginea se încețoșa din nou, roșul se confunda cu griul, girafa parcă lua formă de leopard și începeam să mă pierd, din nou, printre sensuri. Ce minune, mi-am zis, sau ce nenorocire! În orice caz, e un ceva, o formă, un obiect, un ciob de sticlă, o coadă de curcubeu, un cuvânt sau, poate, o bucată de catifea! Imaginea și emoția mi se modificau constant, în funcție de străzile pe care mergeam, de culoarea cerului, de mirosul de motorină sau de oamenii cu care intram în contact. Uneori, gândeam despre mine că sunt un om bun, cald și blajin și că pot iubi mult, alteori că devin o fiară cu ochi scânteietori care ar devora un oraș întreg pentru a se scutura de preaplinul de bine, alteori că mi-e o frică teribilă de forma, căldura și frăgezimea mâinii pe care o simțeam bine prinsă de a mea, într-un chip care promitea să nu-mi dea drumul curând! Aveam o senzație de prizonierat, dar și de plăcere nebună!

Într-o zi, am îndrăznit să privesc în jos și am văzut câteva figuri indecise dacă să râdă sau să plângă și care erau înghițite de lumini și voci ce izbucneau frenetic din mine și din ele. Atunci am înțeles că sunt mamă! Și atunci am înțeles că maternitatea e o chestiune despre care nu ar trebui să vorbești decât în măsura în care ai epuizat toate celelalte subiecte! Vă zic eu, senzația de prizonierat și de sufocare, cât și cea de beție de plăcere sunt pe cât de reale, pe atât de complementare! Și prima dintre ele devine foarte agasantă atunci când încerci să scrii un articol, iar ei trag violent de ecranul de la laptop!

Însă, cel mai mult o simt prezentă atunci când un nou început de viață se dezvoltă în tine de vreo trei luni și că tăcerea față de părinții tăi are putere de lacăt ale cărui chei le-ai pierdut demult.

Însă tocmai despre asta aș vrea să vă vorbesc! Mai precis, a face importantul anunț al unui nou copil ce urma să mai adauge încă un sens vieților noastre, mă simțeam ca atunci când găsești mucegai în pungile de pufuleți într-o zi de post, adică tânjești să mănânci, dar nu poți înghiți nimic.

Am observat, deseori, că, ori de câte ori, persoanele dragi își asumau rolul de judecători, cu intenții, indiscutabil, binevoitoare și empatice, mâhnirea și frustrarea mea creșteau proporțional cu patosul discursului lor justificativ. Un sentiment de zădărnicie mă încerca, iar părerea lor mă contagia în asemenea măsură, încât îmi “avortam” instantaneu orice dorință de a mai fi vreodată mamă. Cel puțin, pe moment!

 

“Cuuuum, iar? Ăsta al câtelea este? Șiii… ce ai să faci, cum ai să te descurci? Nu-ți dai seama că ți-ai închis complet viața? Și cu ce ai învățat până acum, cum rămâne?” – întrebări pe care și eu, la rândul meu, mi

le-am adresat de zeci de ori, dar care dureau ca un cuțit în coastă auzindu-le verbalizate de către cei mai apropiați. Și, dezarmant nu este faptul că ești transformat într-un prizonier pus la zid fără vină, prin ermetismul convingerilor lor, ci iubirea pe care ți-o poartă și pe care ți-au demonstrat-o de atâtea ori. Și te zbați mult timp între certitudinea dezamăgirii pe care le-ai provocat-o și dezamăgirea față de tine și care simți că te inundă!

Acest set de atitudini și mentalități se propagă, de obicei, pe relația părinți-copii unici sau copii arhiprotejați, inhibând autonomia copilului adult, actual soț/soție, până la autodizolvare. Actul de descătușare, de desprindere de sub tutela părintească reușește însă să îi confere acestuia o stimă de sine atât de ridicată, încât obține siguranța și conștiința că își poate purta singur de grijă, dar și dorința de a-și testa, pe viitor, capacitatea decizională prin propriile experiențe de viață. Asta încearcă să explice Hristos prin cuvintele Sale: “Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi (prin căsătorie) vor fi un trup, un singur om”. – Matei 19, 5-6. Este, practic, prerogativa oricărei persoane mature care face alegeri asumate, în deplină cunoștință de cauză și de simțire, acestea constând, fără doar și poate, în primele semne ale așa-zisei emancipări, de consolidare a sinelui în propriii noștri ochi.

Însă, e de înțeles și, de ce nu, de compătimit, faptul că argumentele și mentalitatea profund și vehement materialiste, care exclud complet ideea de Hristos din mijlocul familiei, provin, în general, din perioada regimului comunist. Chiar în acele vremuri tulburi, de presiune socială, materială, culturală și religioasă, părinții noștri s-au născut, și-au clădit temelia maturității emoționale, dar și a celei duhovnicești sau ateiste, după caz. Deși regimul nostru totalitar a avut trecut în fișa postului și consolidarea principiului emancipării feminine, lucrurile nu au stat deloc așa din cauza limitării drastice a tuturor libertăților cetățenilor din acele timpuri. În primul rând, e necesar să spunem că în România jumătății de secol XX, deși femeile aveau o pregătire echivalentă cu a bărbaților, acestea erau foarte puțin vizibile în câmpul muncii și, cu atât mai puțin, în funcțiile de conducere1. De asemenea, tot la capitolul egalității de șanse, se încadra și ideea potrivit căreia o femeie pe deplin egală cu bărbatul era firesc să poată dispune asupra propriului corp. Așadar, în anul 1957, după exemplul Rusiei sovietice, România a liberalizat avortul, urmând ca în anul 1966 să fie interzise aproape toate întreruperile de sarcină, fiind exceptate femeile trecute de 40 de ani și familiile cu cel puțin patru copii.

Desigur, motivele care au stat la baza acestei decizii nu aveau absolut niciun fundament creștin, ci “necesitatea” creșterii natalității, un principiu extrem de controversat care i-a determinat pe oameni să găsească nenumărate mijloace de a-l eluda! Întreruperile de sarcină ilegale au fost printre cele mai frecvente, acestea producând în rândul femeilor o teribilă umilință, dar, cel mai important lucru de semnalat este moartea a mii de femei din cauza avorturilor improvizate și a “medicilor” sau a moașelor de ocazie2.

Deci, această nouă lege transforma femeia într-un simplu mijloc cu potențial de reproducere, familiilor fiindu-le, astfel, ucisă orice umbră sau dorință de trăire în spirit creștin-ortodox, printr-o strașnică dictatură a fricii. Religia stăpânului, religia supusului!

Și atunci, sunt oare de judecat cei care au trăit acele vremuri și au fost supuși unor astfel de torturi psihice și fizice? Sarcina unei femei nu reprezenta, nicidecum, binecuvântarea adusă de Hristos acelei familii, ci, dimpotrivă, un calvar indus de regulile regimului, gândul la avort devenind un modus vivendi, un automatism, precum pocnitul țânțarului atunci când simți că te pișcă. Și te întrebi, inevitabil, în aceste condiții, dacă nu există cumva cea mai mică posibilitate ca și tu, la rândul tău, să procedezi în același fel cu ai tăi copii și să oferi sfaturi pe care nimeni nu ți le-a cerut, în ciuda tuturor considerentelor.

Pe scurt, fără a mai ocoli evidența, nașterea de prunci nu este o chestiune de curaj sau de nebunie, ci reprezintă menirea sacră a femeii de perpetuare a speciei, ca o așteptare, dar și ca o conștientizare lucidă care subzistă în rândul nostru, al tuturor, dincolo de provocarea pe care femeia modernă și-a lansat-o ei însăși: a fi om de carieră. Și, mai mult decat atât, ea nu poate atinge desăvârșirea personală de una singură, ci în cadrul unei familii care să aibă ca scop, în primul rând, bucuria nașterii de prunci! Iar nevoia de a fi tratată ca mamă și nu ca om de carieră este o datorie în sine față de chestiunea supraviețuirii societății umane ca specie.

John Meyendorff, în cartea sa, Căsătoria – perspectivă ortodoxă, afirma următoarele: “Nu poate exista vreo căsătorie creștină fără o dorință imediată și nerăbdătoare a ambilor părinți de a primi și de a avea această bucurie comună. O căsnicie în care copiii sunt nedoriţi se bazează pe o formă viciată, egoistă şi trupească a iubirii. Dând viață altora, omul imită actul creator al lui Dumnezeu şi, dacă refuză să facă aceasta, nu numai că-şi respinge Ziditorul, dar îşi distorsionează propria umanitate; căci nu există umanitate în absenţa «chipului şi asemănării lui Dumnezeu», adică, fără o dorinţă conştientă, sau inconştientă, de a fi un imitator al Părintelui de viață-făcător al tuturor”3.

Personal, nu știu cât de bun imitator al vieții și cuvintelor lui Hristos pot fi, așa cum nici habar nu am dacă maternitatea se ridică la putere, dacă se împarte sau se înmulțește, dacă e pătrată sau ovală, câte cuvinte dor și câte te amuză, precum și dacă iubirea pentru un copil e din sticlă, mohair sau vată de zahăr. Ce pot face însă este să încerc să fac din inocența și candoarea copiilor un ideal de mântuire personală sau, de ce nu, de emancipare duhovnicească: „Chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, şi a zis:

Adevărat zic vouă: dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18, 2).

Psa. Simona Preda

 

1 În 1977, femeile ocupau 11% din funcțiile politice de conducere, 13,8% din cele economice, 27,6% se aflau la conducerea cooperativelor agricole și 38,4% în instituțiile de învățământ, cultura și asistența medicală – în Boia, Lucian, Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe), ed. Humanitas, 2016, pp. 122.

2 Idem, pp. 123-124.

3 Meyendorff, John, Căsătoria – o perspectivă ortodoxă, Ed. Renașterea & Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2012, pp.20.

 

 

Vizite: 36