Duminica a XI-a dupa Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv – Despre iertare și împăcare


Fraţi creştini,

Prin această parabolă Mântuitorul lărgește înțelesul cuvintelor din rugăciunea „Tatăl Nostru” este o formă prin care Iisus ne spune ce ne aşteaptă dacă nu iertăm celor ce ne greşesc nouă într-un fel sau altul. Este aceeaşi idee pe care o subliniază mereu Mântuitorul în întreaga Lui viaţă pământească: dacă nu iertăm, nu vom fi iertați. (Matei 6,12)

Deşi nouă ni se iartă foarte mult, noi nu iertăm decât foarte puţin sau deloc. În schimb, cerem cu neobrăzare să fim iertaţi mereu, ca şi când Dumnezeu nu ar vedea făţărnicia şi răutatea noastră. Pentru că şi noi avem mare nevoie să fim iertaţi şi ni s-a pus o condiţie foarte uşoară: „Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă vi se vor ierta greşelile voastre”.(Matei 6,12)

Să biruim din noi orgoliul, iertând pe semenii noştri şi pe baza acestei iertări foarte mici să dobândim veşnicia, asta ni se cere. „Cu ce măsură masori, ţi se va măsura”; „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”; „iertaţi, şi se va ierta vouă” – condiţii foarte uşoare, fraţi creştini! Numai să avem noi acest curaj al smereniei, bunătatea şi smerenia inimii, ca să putem ierta cu adevărat.

Dar de ce suntem datori să iertăm? In primul rând, dacă nu iertăm, facem din viaţa noastră un adevărat iad. Sfinţii Părinţi ne spun că iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate ierta, acela nu poate nici să iubească. Şi cine nu-i poate iubi pe oameni, acela nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. Şi ca să-L putem iubi pe Dumnezeu, trebuie în primul rând să fim împăcaţi cu semenii noştri. Să iertăm pentru ca să putem trăi în bună înţelegere cu oamenii şi cu Dumnezeu. Pentru că noi nu putem trăi izolat, noi avem nevoie unul de altul — cum cei dintr-o familie au nevoie unul de altul, sau cei din fabrică sau de la un birou trebuie să comunice unii cu alţii. Închipuiţi-vă că toţi aceşti funcţionarii sau muncitori ar fi certaţi între ei, pentru că din diferim motive şi-au spus nişte cuvinte jignitoare sau cineva dintre ei a semănat vrajbă şi ură. Şi ei, fiind certaţi cu toţii, tac cu toţii… Ar fi o mare tăcere de înmormântare.

De aceea ni se spune: „Să nu apună soarele peste mânia voastră“, pentru că dacă trec mai multe zile fără să ne împăcăm, răul şi ura cresc în noi. Şi dacă este vorba de un grup de oameni, ura aceasta se exprimă într-o tăcere cumplită, o tăcere în care clocoteşte mânia şi răutatea. Se ceartă în gând şi din când în când răbufnesc în afară insulte şi ameninţări, chiar bătăi, până la sânge şi până la crimă. O asemenea viaţă este cumplit de apăsătoare — o viaţă de iad. Chemăm iadul în noi, îl chemăm în viaţa noastră prin răutate şi neputinţa de a ierta.

Sunt familii în care se întâmplă aceasta, familii în care soţii nu vorbesc cu lunile, până ce ajung la divorţ. Sunt fraţi sau rude sau prieteni care, din cauza unor intrigi, s-au certat şi în loc să se împace de îndată, au tăcut şi supărarea s-a adâncit şi s-a învechit şi acum le vine foarte greu să se împace.

Cum poate un asemenea înrăutăţit să se roage? Cui să se roage? Se roagă lui Dumnezeu? Dar Dumnezeu i-a pus condiţia: „iartă, ca să te iert”.

Sunt şi cazuri mai grele. După ce s-a pornit contra celuilalt, se roagă lui Dumnezeu să-l pedepsească crunt pe duşman, facându-I în ciudă lui Dumnezeu. Dumnezeu îi porunceşte să ierte şi el îl roagă să-l facă praf şi pulbere pe  duşmanul său: „Să-l trăsnească Dumnezeu!” — este o expresie de răutate profundă. În loc să te gândeşti că şi tu greşeşti şi că faci un efort să împaci propriul tău suflet, începi să blestemi şi să răscoleşti ura.

Sunt vecini care s-au certat şi când se întâlnesc nu ştiu încotro să se uite, ca să nu se vadă unul pe altul. Mă întreb: asemenea oameni — care de obicei sunt creştini şi au nevoie şi ei de Dumnezeu — cum pot ei să se roage şi cum mai pot ei să ceară iertare de la Dumnezeu, dacă ei nu pot ierta pe altul?

Omeneşte vorbind, este mai uşor să te răzbuni şi să loveşti, dar aceasta dovedeşte că eşti stăpânit de slăbiciune şi de instinctele cele mai josnice. Iar a te stăpâni şi a ierta este dovadă de mărinimie sufletească şi dovadă că în tine e duhul lui Dumnezeu, care este duhul păcii. Cine se poate stăpâni la timp şi cine uită jignirile, a stârpit din rădăcină orice urmă de vrajbă, pentru că cel iertat se simte cu adevărat umilit şi nu mai îndrăzneşte să răspundă cu rău.

Sunt cazuri în care [dintre] doi, deopotrivă de vinovaţi, unul se umileşte şi cere iertare, iar celălalt nici nu vrea să audă. Ce se poate face atunci? In loc de răspuns, am să vă citesc un răspuns din Pateric?:

„Un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acela, înţelegând cum că cutare frate are scârbă asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit şi el. Şi mergând la un bătrân i-a  spus, jeluindu-se, cum că are scârbă asupra unui frate şi a mers la dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa. Bătrânul i-a zis: «Caută fiule, şi-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum  că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un  rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat! Astfel, pe tine însuţi te  îndreptezi, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească,  pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu  făţărie. Mergi şi pune în inima ta, cum că tu ai greşit şi tu eşti  vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptezi. Şi aşa Dumnezeu îi va  da lui îndreptare şi umilinţă să se smerească şi să se împace  cu tine» (…). Auzind fratele, s-a umilit eu inima şi făgăduindu-se  că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi smerit la acel frate care avea scârbă asupra lui, să se roage să-l ierte. Bătând  la uşa chiliei, îndată a auzit acela şi i-a deschis. Dar mai înainte să se închine el şi să-şi ceară iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie zicând: «Iartă-mă, frate, că te-am scârbit!» Şi aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul cu altul,  s-a făcut mare bucurie între dânşii”.

Sunt astfel de cazuri când doi care sunt certaţi, în loc să se împace de îndată, nu se împacă pentru că fiecare se  socoteşte îndreptăţit: „Eu să mă duc la el să mă ierte?! Nicidecum, să vină el, că e mai tânăr decât mine. Eu, bătrân, să mă rog de el să mă ierte?!” Şi-l lasă aşa. Sau, dacă totuşi celălalt vine să-şi ceară iertare, acesta nu-l primeşte. Ce-i de făcut? Sfatul Părinţilor din Pateric este aşa: când tu vrei să-ţi ceri iertare şi celălalt nu te primeşte, gândeşte-te dacă nu cumva l-ai jignit în vreun fel şi de aceea se poartă aşa cu tine. Umileşte-te şi smereşte-te în inima ta şi numai aşa, smerindu-te, să te duci la el.

Să nu-i învinuim deloc pe duşmanii noştri, ci numai pe noi înşine să ne învinuim. Pentru că dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, va trebui să recunoaştem că şi noi le-am făcut vreun rău şi ei îl ţin minte. Întâi să te smereşti pe tine înaintea lui Dumnezeu şi apoi să te duci la fratele tău, smerindu-te din inimă — şi atunci Dumnezeu va schimba starea sufletească a fratelui tău şi împăcarea va avea loc numaidecât.

Dumnezeu este pretutindeni prezent în viaţa oamenilor, fraţi creştini. Nu ne dam noi seama de prezenţa lui Dumnezeu în fiecare suflet, dar El este în fiecare din noi, de bună seamă, şi dirijează aceste stări sufleteşti şi-i ajută pe oameni să înainteze către dragoste şi bună împăcare, pentru că Dumnezeu este dragoste — aşa este El definit — şi de la înălţimea atotputerniciei Lui ne dirijează spre dragoste şi împăcare. Şi Dumnezeu schimbă starea sufletească a celuilalt, dacă tu te smereşti din inimă înaintea Lui; iar dacă nu vrei să te împaci, atunci Dumnezeu te va părăsi.

Am să vă citesc un astfel de caz din Pateric ca să înţelegeţi mai bine:

„In timpul prigoanelor, când prigoneau şi omorau pe creştini pentru credinţa în Hristos, au prins şi pe doi fraţi călugări să-i muncească şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi, ca a doua zi să-i scoată, sa-i muncească şi să-i omoare. Aceşti doi fraţi aveau vrajbă şi pizmă între dânşii. Fiind deci ei în temniţa aruncaţi, bătuţi şi munciţi, unul umilindu-se cu inima, a zis celuilalt: «Frate, iată mâine ne vor scoate la judecata lor şi ne vor munci şi ne vor omorî şi vom merge către Domnul. Pentru aceea dar, vrajba şi pizma ce a fost şi este şi acum între noi, se cade să o lăsăm, să ne împăcăm, să ne iertăm unul pe altul mai înainte de moartea noastră, ca să luăm, curaţi fiind, muncile şi moartea pentru credinţa şi dragostea lui Hristos şi aşa ne vom învrednici a lua cununile muceniceşti din mâinile lui Hristos şi vom fi primiţi în ceata mucenicilor». Acestea zicând, i-a făcut metanie, după obiceiul călugăresc, grăind: «Iartă-mă, frate, ca să fii şi tu iertat de mine şi de Dumnezeu!» Iar acela, fiind  biruit de vrăjmăşească pizmă, n-a vrut nicidecum să-l ierte. Iar a doua zi, dacă s-a făcut ziuă, i-au scos pe ei din temniţă, ca să-i taie. Atunci cel care n-a vrut să se împace şi să ierte pe fratele său, văzând că vor să-l taie, înspăimântându-se, s-a lepădat de Hristos, iar pe cel de lângă el, crezând în numele Domnului, l-au tăiat. Pe cel ce s-a lepădat de Hristos, l-au întrebat: «Pentru ce ieri nu te-ai lepădat de Hristos, ca să ne te fi chinuit?» Răspuns-a acela: «Când L-am lăsat eu pe Dumnezeul meu şi nu m-am împăcat cu fratele meu, atunci şi pe mine m-a lăsat şi m-a părăsit ajutorul Lui şi rămânând gol de Dânsul, m-am lepădat de Hristos».”

Astfel încât, dacă noi nu-l putem ierta pe fratele nostru, se îndepărtează harul de la noi şi ne pândesc ispitele şi nu mai are cine să ne apere, pentru că Dumnezeu e întors cu faţa de la noi.

În asemenea cazuri, tot aşa se cuvine să ne cercetăm conştiinţa, să vedem dacă nu cumva purtăm şi noi o parte parte din vină şi deci e cazul, atunci, să biruim mândria din noi şi să ne smerim, ca fratele din Pateric. Şi dacă celălalt nu se îmblânzeşte nici aşa şi nu vrea el să ne ierte, noi trebuie să ne străduim să-l iertăm din inimă şi să ne rugăm pentru el lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să-l îmblânzească, iar pe noi să ne ajute să putem ierta cu adevărat.

Şi ca o regulă faţă de aceşti oameni, vă mai spun şi aceasta: să nu-i vorbim de rău către nimeni pe cei care nu ne pot ierta. Chiar dacă ei ne bârfesc, noi să-i vorbim doar de bine, arătând altora calităţile lor — pentru că orice om are şi calităţi, nu numai defecte. Iar dacă-i vorbim de rău, ei află şi ura creşte. Mai bine ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să-i lumineze şi să-i ajute să înţeleagă că şi ei greşesc.

Şi purtându-ne cu blândeţe, cu smerenie şi bunătate neprefacută, cu inima curată de orice semeţie omenească, de orice răutate, se va face pace deosebită în noi — cum numai Dumnezeu ne-o poate da, mai ales acea pace lăuntrică, de care spune Iisus: „Pacea Mea dau vouă, nu cum vă dă lumea”(Ioan 14,27). Pacea lui Iisus… Şi ne vom învrednici şi de o adevărată iertare din partea lui Dumnezeu când vom zice: „Și ne iartă nouă greșealele noastre, precum şi noi iertăm greșiților noștri”.(Matei 6,12)

Dumnezeu vrea să ne facă curaţi şi blânzi pe dinlăuntru, să scoată toată otrava din noi prin acest efort mic de iertare.

Dumnezeu ne iartă foarte mult şi noi greşim foarte mult faţă de Dumnezeu, dar condiţia iertării noastre e foarte clară. „Fiţi buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu va iertat vouă în Hristos”.(Efeseni 4,32)”

PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU: CUVÂNT LA PILDA DATORNICULUI NEMILOSTIV

Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/datornicul-nemilostiv/

Hits: 403

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com