Omilia Sfântului Nicolae Cabasila la Adormirea Maicii Domnului


Netăgăduit că Fecioara este cea pe care o cântaseră proorocii în cântările lor de Dumnezeu insuflate. Dintotdeauna a ales Dumnezeu un lucru vrednic de cinstire: Casa, Arca ori Cortul Sfânt al lui Moise, sau oricare altul dintre aceste lucruri cu care se făleau evreii — oricare ar fi numele lor, toate aceste minuni o închipuiau pe Fecioara; şi dacă aceste lucruri fiinţau, dacă ele au fost făcute vrednice de cinstire încă de la început, este doar pentru a o vesti şi a o arăta mai înainte oamenilor. Dar ce zic eu? Toate laudele care au putut fi închinate vreodată oamenilor, care să fi lăudat întregul nostru neam omenesc laolaltă sau chiar numai pe câţiva dintre noi, trebuie privite ca fiind săvârșite în socoteala Fecioarei. Căci nu este, şi nu poate fi vrednic de cinste nici un bine, nici mai mic, nici mai mare, care nu a fost dobândit prin această nouă Maică şi prin zămislirea ei cea nouă — şi nu doar începând de la această zămislire, ci chiar înainte de ea, pentru timpurile de dinainte ca şi pentru cele ce vor urma.
Împăcarea muritorilor
Din această pricină a acoperit Ea toată răutatea omenească, arătând că oamenii erau vrednici de a se uni cu Dumnezeu şi pământul de a fi sălaşul Domnului. Toţi s-au abătut împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul. Unele versiuni ale Psalmilor cuprind expresia “cerul cerului” abătut, împreună netrebnici s-au făcut (Psalm 13, 3), nici unul nu putea veni în ajutor neamului nostru aflat în primejdie, nici să oprească noianul păcatului. Nici preoţii, nici judecătorii, nici adunarea Proorocilor, nici toţi cei care erau de partea lui Dumnezeu şi de la care se putea aştepta vreo îndreptare pentru neamul nostru, nici unul dintre aceştia nu putea face nimic pentru ceilalţi, căci ei nu s-au putut arăta pe ei înşişi lipsiţi de orice vină, nici de orice pedeapsă, şi atunci când au părăsit această lume au fost înghiţiţi de iad. Tot aşa era cu neputinţă ca şi noi să ne reîntoarcem la viaţa cea dintâi, căci oamenii nu-şi puteau fi de ajuns lor înşişi. îngerii, cerând cu noi şi pentru noi binele nostru se opinteau să lupte alături de noi, însă mulţimea relelor noastre i-a biruit; iar Singurul a Cărui suferinţă era de trebuinţă era urât de oameni din pricina păcatelor lor. Căci El a privit pe pământ, şi nu era nimeni care să aibe minte, care să caute pe Dumnezeu (Psalm 13, 2-3). Pământul era atunci ca un trup doborât de boală, în care cel care ar fi vrut să-l îngrijească nu ar mai fi găsit nimic din care să-i fi redobândit sfinţenia (Isaia 1, 5-6). Ori, în dragostea Sa pentru om, Dumnezeu voia pentru noi mântuirea, dar nu avea pe nimeni cu care să înceapă, după dreptate, împărţirea milei Sale. Căci acolo e Legea dreptăţii dumnezeieşti: binefacerile care îmbunătățesc firea noastră— uneori chiar fără ca noi să voim —, dar care ridică şi voinţa noastră şi mişcările lăuntrice, care fac să Se sălășluiască Dumnezeu în noi şi care ne dau pacea care vine dintru înălţime; cu adevărat mari sunt aceste binefaceri. Ele întrec orice nădejde omenească, dar nu sunt dăruite tuturor, ci acelora cărora le-a fost dinainte dat să-şi aducă partea lor de osteneală. De aceea, înainte ca Domnul să Se pogoare, înainte ca El să împlinească tainele care duceau înapoi, la starea ei dintru început voinţa noastră căzută din dragostea lui Dumnezeu, era nevoie de o dreptate omenească, nu doar atât cât era de trebuinţă pentru a fi pe potriva răutăţii, ci în chip miraculos mai mare. Astfel trebuia să se înlăture firea cea rea şi să se şteargă ruşinea păcatului, şi aşa trebuia stăvilită furia vrăjmaşului, pentru ca Dumnezeu să întindă mâna oamenilor spre împăcare.

Aşa stăteau lucrurile, şi Fecioara a dăruit lumii această minunată dreptate. Ea a fost pentru noi ca o curăţire şi o ispăşire, curăţind întreg neamul nostru. Ca un şuvoi de lumină, sau ca o văpaie, Ea a împărtășit din propria sa strălucire tuturor celor de care s-a apropiat. Aşa după cum lumina de aici apare ca frumuseţe a lucrurilor văzute, însă ea n-a fost dată tuturor acestor lucruri, ci numai soarelui, tot aşa frumuseţea oamenilor şi toată nobleţea firii lor, harul cu care se împodobea firea înainte de a cădea de la Dumnezeu — şi pe care l-ar fi păstrat încă, dacă ar fi păzit Legea Sa — şi dreptatea pe care o avea — şi pe care trebuia s-o păstreze — dar pe care n-o mai are — sunt împreunate doar în Fecioara. Ea este cea care i-a îndreptat pe toţi oamenii (Romani 5,18-19), ceea ce şi Sfântul Apostol Pavel a spus despre Mântuitorul, şi Ea a fost ca o comoară, sau mai bine zis ca un izvor, sau altceva, pentru care nu mai găsesc cuvinte, al temeliei sfinţeniei oamenilor.
De aceea, dintre oamenii tuturor veacurilor, Ea singură a putut locui în Sfânta Sfintelor, dăruită ca jertfă înaintemergătoare şi curăţitoare, înaintea Marii Jertfe aduse pentru întregul neam omenesc. În acest fel a intrat Iisus ca înaintemergător în Sfânta Sfintelor (Evrei 6,20; 9,12) şi aşa a pătruns Preafericita înaintea Mântuitorului, dincolo de catapeteasma Sfintei Sfintelor, aducându-se Tatălui. Hristos a desăvârşit împăcarea Tatălui cu oamenii, murind pe Cruce, dar aceasta s-a întâmplat pentru că Preafericita, înfâţişându-se lui Dumnezeu, îl făcuse deja să Se plece într-atât spre împăcare, încât a trimis un împăciuitor printre oameni, făcând din Acest Mijlocitor un Frate al celor pentru care El trebuia să ajungă până la Dumnezeu, pentru a-i putea cere ca pe unii din acelaşi neam cu Sine. Căci El trebuia să se facă în toate asemănător fraţilor Săi, pentru a deveni milostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului (Evrei 2, 17). Având amândouă firile în Ipostasul Său unic — fiind şi ceea ce suntem noi, şi ceea ce este Dumnezeu — El S-a făcut părtaş fiecărei firi, şi deci ca unire a lui Dumnezeu cu oamenii, împăcare şi pace şi dragoste şi tot ce se revarsă dintru acestea.
Preafericita este pe de o parte o făptură omenească, prin cei din care îşi trage obârşia; dar pe de altă parte Ea se înrudeşte cu Dumnezeu — vreau să zic prin dreptatea sa mai presus de fire. In ceea ce este om, Ea le face cinste oamenilor şi, prin cealaltă parte, Îl îndeamnă pe Dumnezeu să-i iubească pe oameni, biruindu-L prin frumuseţea Ei. Or, Mântuitorul a plătit răscumpărarea cu care noi eram datori, căci nu se vădea nimic de care El să fie vinovat, întrucât El n-a săvârşit nici un păcat (1 Petru 2, 22), dar le-a purtat pe ale noastre şi a pătimit pentru noi (Isaia 53,4). A fost de ajuns suferinţa unuia Singur — Care nu cunoştea nici o nedreptate — ţinând loc de răscumpărare, pentru a-i slobozi pe oameni de toate greşelile lor, trecând cu vederea toată nepăsarea şi împrăştierea minţii lor. Unica şi singura printre toţi oamenii, Preafericita, dăruind un suflet vrednic de Dumnezeu a putut lua apărarea celorlalţi.
De aceea Ea a fost singura pe care Dumnezeu a numit-o Preafericită, între toţi cei cărora le-a vorbit odinioară în multe feluri şi în multe chipuri. Căci n-a fost nimeni care să fie atât de slobod de păcat pentru a putea fi dezrobit de răscumpărare, într-adevăr, Dumnezeu ne-a osândit pe toţi la suferinţă şi la chinuri, atât de mare era pedeapsa oamenilor pentru că au încălcat legea bucuriei şi a păcii. Dar, socotind-o pe Preafericita vrednică de a se bucura şi de a fi numită “plină de har” şi “binecuvântată’” (Luca 1, 28), Domnul a arătat că nu este oareşce de care El să fie prihănit din toate cele de care firea omenească s-a făcut vinovată.
O, tu care eşti mai presus decât toată lauda şi decât orice nume cu care te-am putea chema, primeşte această cântare de slavă şi nu trece cu vederea dorirea noastră; dă-ne nouă să putem înţelege mai bine şi să cântăm mai cu pricepere bunătăţile tale şi acum, în viaţa aceasta, şi mai apoi, în viaţa cea veşnică. Amin.

Sfântul Nicolae Cabasila, Trei omilii la Nașterea, la Bunavestire și la Adormirea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, Editura ICOS, 1999

Hits: 44

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com