Explicarea Sfintei Liturghii – Rugăciunea „Tatăl nostru” (I)

În timpul Ecteniei, preotul se roagă, rostind cu voce tare sau în taină rugăciunea pregătitoare pentru Sfânta Euharistie: Ție, Stăpâne, Iubitorule de oameni, îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă cădem înaintea Ta: învredniceşte-ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestei Sfinte şi duhovniceşti Mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greşelilor, spre împărtăşirea Sfântului Duh, spre moştenirea împărăţiei Cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă. (Liturghier, 2012, p.182)

Pentru ca Sfânta Euharistie să aibă roadele pentru care preotul se roagă în continuare, prima şi unica condiţie este să ne împărtăşim cu conştiinţa curată, adică cu iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele. Credinţa şi iubirea sunt caracteristicile conştiinţei curate. Jertfa şi Sfânta Masă sunt înfricoşătoare, de aceea cerem fără răgaz cele care ne fac vrednici de Sfânta Împărtăşanie.

In Biserica veche a martirilor, toţi cei care se aflau la Sfânta Liturghie, se împărtăşeau cu Sfintele Taine, pentru ca, de fapt, acesta este şi scopul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii. Lipsa credincioşilor de la împărtăşirea din Sfântul Potir înseamnă dispreţ faţă de SfântaTaină, dispreț față de Dumnezeu. Din nefericire, însă, astăzi mulţi dintre cei care asistă dar nu se împărtăşesc, au impedimente serioase. Sau pregătirea necesară li se pare prea obositoare, sau ignoră cu bună-ştiinţă problemele credinţei.

La sfârşitul rugăciunii, preotul rosteşte ecfonisul, care nu mai este doxologic ca la celelalte ectenii, ci constituie o ultimă cerere, ca Dumnezeu să ne învrednicească să-l numim Tată şi Să-i adresăm Rugăciunea Domnească, pe care ne-a învăţat-o chiar Domnul Iisus Hristos: Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul Cel ceresc, Tată şi a zice. Cuvintele: cu îndrăznire şi fără de osândă, din context, arată că îndrăzneala şi curajul faţă de Dumnezeu nu pot depăşi graniţele evlaviei şi ale respectului filial. Iar tot poporul rosteşte Tatăl nostru, clar şi puternic. Rugăciunea Domnească, deşi este scurtă, este superioară tuturor rugăciunilor pentru că a fost rostită şi predată ca model de rugăciune de însuşi Domnul Iisus Hristos, pentru credincioşii tuturor veacurilor. Ea constituie introducerea Sfintei Euharistii şi se împarte astfel:

Prolog: Tatăl nostru Care eşti în ceruri

Cereri: Sfinţească-se numele Tău,

Vie împărăţia Ta,

Facă-se voia în Ta, precum cer, așa și pe pământ;

Pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi,

Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,

Şi nu ne duce pe noi în ispită,

Ci ne izbăveşte de cel viclean.

Ecfonisul: Că a Ta este împărăţia, şi puterea, şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Prologul, ne descoperă că Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor şi locuieşte în ceruri. Sfânta Scriptură ne informează că prin Botez am primit harisma înfierii şi am devenit fiii lui Dumnezeu. Noţiunea de Tată o presupune şi pe cea de Fiu, pentru că nimeni nu poate fi numit aşa dacă n-are roade. Dobândirea fiilor se realizează prin naştere sau înfiere. Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu este Fiu prin naştere, după fire „născut mai înainte de toţi vecii”. Noi, creştinii, însă, suntem fiii lui Dumnezeu după har, prin înfiere, Tatăl ne-a înfiat prin Iisus în Sfântul Botez, renăscându-ne duhovniceşte.

Rugăciunea Domnească ne descoperă Treimea Persoanelor divine. Numirea lui Dumnezeu drept Tată, se realizează prin descoperirea Sfântului Duh, Care locuieşte în noi de la Sfântul Botez. Aceasta ne spune sfântul Apostol Pavel: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre care strigă: Avva, Părinte!” (Galateni 4,6)

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „Atunci când îl numeşti pe Dumnezeu Tată, aminteşte-ţi că te-ai învrednicit să-L numeşti Tată, pentru că te-a îmboldit Sfântul Duh”. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Rusalii) La fel se întâmplă şi când chemăm numele Iui Iisus Hristos: „Nimeni nu poate să-L numească pe Iisus Domn, decât în Duhul Sfânt” (1Corinteni, 12,3). În numele Sfântului Duh vei spune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, deoarece Acesta te-a luminat şi te-a îndemnat să spui.

Prin cuvintele Tatăl nostru, creştinul recunoaște că mai există şi alţi copii, fraţii lui, şi că împreună cu aceştia formează o familie, al cărei Părinte este Dumnezeu. Faptul că Acesta permite oamenilor să-L numească Tată, arată marea Lui iubire faţă de ei, cărora le-a iertat păcatele şi i-a înfiat, dar şi obligaţiile şi îndatoririle pe care şi le asumă în această calitate.

Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Ce suflet trebuie să aibă acest creştin care va spune cuvintele „Tatăl nostru”? Câtă îndrăzneală, iubire și conştiinţă trebuie să aibă ca să priceapă însuşirile lui Dumnezeu? Pentru că Acesta este însăşi iubirea şi slava negrăită, însăşi bunătatea şi însăşi puterea neasemuită! Este sfinţenia şi bucuria, iubirea de oameni, pacea veşnică şi atâtea însuşiri fără sfârşit”. Şi sfântul continuă cu îndatoririle care izvorăsc din rugăciunea „Tatăl nostru”: „Lumina trebuie sa se afle lângă Lumină, dreptul lângă Dumnezeu Cel drept, binele lângă Dumnezeu Cel atotbun, veşnicia sufletului lângă Dumnezeu Cel veşnic, iar Fiul lângă Tatăl ceresc”. Dimpotrivă, fiii stăpâniţi de patimi sunt numiţi în Sfânta Scriptură, fiii mâniei, iar cei care se îndepărtează de viaţa Bisericii se numesc fiii pierzării. Cel care prin faptele lui se arată mincinos, nedrept şi viclean are în suflet pe tatăl minciunii, pe diavolul viclean şi rău. Prin urmare, rugăciunea omului viclean înseamnă chemarea diavolului, pe când strigătul celui care se rupe de păcat şi trăieşte în bunătate, devine chemarea Tatălui din Ceruri. De aceea, când Domnul ne învaţă să-L numim pe Dumnezeu Tată, cred că nu face nimic altceva decât sa legiuiască cea mai înaltă viaţă virtuoasă” (Sfântul Grigorie de Nissa, „Comentariu la Tatăl nostru, Omilia a doua”)

Un suflet curat rostea rugăciunea „Tatăl nostru” în toată vremea, în timp ce făcea o mie de lucruri, de multe ori, noaptea întreagă, vara pe terasă, iar iarna în dormitor. Odată, a rămas cu mâinile înălţate toată noaptea, iar dimineaţă a descoperit cu uimire că acestea se aflau în aceeaşi poziţie, fără să simtă trecerea timpului. Nu cunoştea altă rugăciune pentru că nu ştia carte, dar nici nu putea să descrie prefacerile dumnezeieşti pe care le primea de la Dumnezeu prin rugăciunea „Tatăl nostru”. Simţea desfătare şi bucurie iar în inima ei încăpea lumea întreagă. Să dobândim rugăciunea ei!

Expresia „în ceruri”, nu arată distanţa dintre noi şi Dumnezeu, ci subliniază transcendenţa Lui, care este deasupra tuturor lucrurilor materiale şi a universului întreg. Aceste cuvinte vin în contradicţie totală cu credinţa păgână antică, care învăţa că zeii locuiesc pe vârfurile munţilor înalţi, precum era Muntele Olimp. Învăţătura creştină ne spune că Dumnezeu este peste tot, nu are limite în spaţiu, iar expresia de mai sus, scoate în evidenţă nemărginirea şi atotprezenţa Acestuia, pentru care nu există „gol”. Este pretutindeni „Şi pe toate le plineşte”. Sfântul Ambrozie ne spune că „cerul este acolo unde au încetat păcatele, unde încălcările de poruncă se pedepsesc. Cerul este acolo unde nu există nici o rană a morţii”. (Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Revista „Viața”, n.10, 1969, p.259)

Sfinţească-se numele Tău,

Formula constituie prima cerere în mod cert duhovnicească, ca şi următoarele două. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că verbul „a se sfinţi”, se traduce cu „a se slăvi”. Domnul are slava Lui întreagă şi neschimbată în veci, iar noi suntem datori să-L preamărim prin faptele noastre. De aceea ni se porunceşte: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune, şi să slăvescă pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. (Matei 5,16) Şi Serafimii îl slăvesc veşnic, cântându-I: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot”. (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Matei” Omilia XIX)

Deci, „sfinţească-se”, înseamnă „preamărească-se”, adică, învredniceşte-ne, Doamne, să Te căutăm şi să Te preamărim noi, oamenii. Aşadar, numele lui Dumnezeu se sfinţeşte când înlăturăm păcatul de tot felul prin faptele pocăinţei.

Vie împărăţia Ta,

Aceasta, este cererea unui fiu recunoscător. Prin ea, rugăm pe Dumnezeu ca inima noastră să nu se lipească de desfătările materiale şi deşarte ale acestei vieţi, şi să se întoarcă total spre bunătăţile viitoare ale împărăţiei Lui. Verbul „a veni”, nu este la imperativ, ci la conjunctiv, deci înseamnă: „să vină împărăţia Ta, Doamne”, în sufletul nostru, şi milele Tale, in inima, viaţa, familia şi în lumea noastră. Să vină împărăţia păcii, a iubirii care iartă pe duşmani, îi binecuvintează pe cei ce prigonesc, le face bine celor ce urăsc şi se roagă pentru duşmani. Împărăţia Ta să vină ca să ne elibereze de frica morţii, să ne izbăvească de legătura patimilor şi a răutăţii, de tirania diavolului şi a duhurilor viclene şi de robia păcatului.

Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă: „Ce este dar? Nu este Dumnezeu împărat şi urmează să vină împărăţia Lui? Da, este Împăratul tuturor; dar la fel cum o cetate înconjurată de duşmani, cere să vină armata împăratului ca s-o elibereze, aşa şi noi, care suntem înconjuraţi de puterile vrăjmaşului, de păcatele, de gândurile noastre viclene, de duşmăniile noastre şi de atâtea altele, cerem să vină Împărăţia lui Dumnezeu să ne elibereze”.  Aceasta să vină la noi care suntem „turma cea mică”: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia”. (Luca 12, 32) Dumnezeu Se va apleca asupra inimii turmei mici, pentru că puţini sunt cei care-L iubesc, ÎI doresc, Îl vor, şi aleg cărarea anevoioasă a vieţii adevărate. Cei mai mulţi preferă calea cea largă, care coboară şi-i duce pe toţi la pieire. Împărăţia lui Dumnezeu, coborâtă în sufletele oamenilor, impune acestora o vieţuire de cetăţeni ai cerului, aşa cum se mărturiseşte şi în rânduiala Botezului. Sfinţii Părinţi mai au o alta versiune despre această cerere şi ne spun că ea are în vedere a doua Venire a Domnului, însoţită de slavă multă. Adică, să vină împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, viaţa viitoare fericită, care constituie marea dorinţă şi rugăminte a credincioşilor care doresc să fie izbăviţi de răutate, viclenie, păcat, de diavol şi de frica morţii, o altă existenţă, veşnică şi cerească.

La zece mile depărtare de cetatea Egeelor, se afla o colonie alcătuită din posesiunile negustorilor vremii. Exista şi o biserică închinată Sfântului Ioan Botezătorul, unde slujea un ieromonah. Mulţi dintre locuitorii coloniei, îl vizitau pe episcopul locului şi îi cereau să îl îndepărteze pe preotul paroh, care în duminici începea Liturghia când la 7, când la 10, când la 12, fără nici o rânduială. Episcopul l-a chemat pe preot şi i-a cerut socoteală despre această neorânduială, iar bătrânul preot i-a răspuns:

– Intr-adevăr, aşa se întâmplă Preasfinţite, pentru că după ce se încheie slujba Utreniei de duminică nu rostesc „Binecuvântată este împărăţia…”, şi nu încep Sfânta Liturghie, dacă nu văd pe Sfântul Duh umbrind Sfântul Altar. Episcopul s-a minunat de virtutea acestui preot bătrân şi le-a adus la cunoştinţă locuitorilor că preotul lor era un suflet sfânt, un vas ales al Celui Preaînalt.

Faca-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ,

Voia lui Dumnezeu este mântuirea omului, căci El „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. (1Timotei 2,4) După Sfântul Grigorie al Nyssei, mai întâi trebuie să ne vindecăm mintea bolnavă, care este întunecată de păcat, să se întărească voinţa şi să se curăţe „chipul”. (Sfântul Grigorie de Nissa, „Comentariu la Tatăl nostru” Omilia4) Deci, voia lui Dumnezeu vizează sănătatea sufletului, care este mântuirea noastră.

Sfântul Nil Ascetul, ne spune că voia lui Dumnezeu, înseamnă folosul sufletului: „Nu te ruga să se facă voile tale, pentru că, oricum, ele nu coincid cu voia lui Dumnezeu. Deci, aşa cum ai fost învăţat, spune în rugăciune: „Facă-se voia Ta”. Eu personal, de multe ori, am cerut prin rugăciune lui Dumnezeu, să mi se întâmple ceva ce am crezut că este bine şi am insistat fără minte să-i cer, forţând voia lui Dumnezeu. Nu L-am lăsat pe Acela să rânduiască cele ce credea că-mi sunt de folos. Iar, când am primit ceea ce am cerut, m-am necăjit foarte tare, pentru că mi-au apărut mari ispite”. (Sfântul Nil Ascetul, “Fitocalia sfinţilor pustiei”, Cuvânt ascetic, vol.l, pag. 222 (traducere A. C. Galitis, Editura Grădina Maicii Domnului).

Sfântul Ambrozie ai Mediolanului ne spune şi el că voia lui Dumnezeu este să stăpânească pacea pe pământ: „Prin Sângele lui Hristos, toate s-au împăcat în cer şi pe pământ. Facă-se voia Ta, înseamnă să vina pacea pe pământ precum există în cer”. (Mavromati G., „Tatăl nostru”)

Şi Sfântul Macarie Egipteanul ne întăreşte: „Atunci se face voia lui Dumnezeu pe pământ ca şi în cer, când nu ne trufim unul faţă de altul, nu avem invidie, ci arătăm simplitate, suntem uniţi între noi prin iubire, pace şi bucurie, considerând propăşirea aproapelui ca pe a noastră, lipsa lui ca pagubă a noastră şi nevoia lui ca nevoie a noastră”. (Sfântul Macarie Egipteanul, “Cuvinte la 150 de capitole despre rugăciune, în Filocalia”, voi. 3, pag. 258)

Şi Sfântul Ciprian confirmă ca „deoarece suntem împiedicaţi de diavol să împlinim voia lui Dumnezeu, cerem să se facă voia Lui, „precum în cer, aşa şi pe pământ”; nu să facă Dumnezeu ceea ce voim, ci noi să facem ceea ce doreşte El, pentru că ce om înţelept şi priceput, se opune vreodată voii lui Dumnezeu? Noi oamenii suntem împiedicaţi de diavol să ne supunem lui Dumnezeu cu sufletul şi faptele noastre, de aceea Îl rugăm şi-I cerem să se facă voia Lui. Avem nevoie de voinţa, cooperarea şi ocrotirea Lui. Nimeni cu propriile puteri nu poate să facă voia lui Dumnezeu, dar cu harul şi milostivirea Lui, o împlineşte cu siguranţă”. (Mavromati G. „Tatăl nostru”)

Voia lui Dumnezeu, de asemenea, este aceea pe care Hristos a săvârşit-o şi a propovăduit-o: statornicie în credinţă, smerenie în cuvinte, dreptate în fapte, exigenţa în împlinirea poruncilor Tatălui, milă faţă de nevoile aproapelui şi nevoinţe în deprinderi. Domnul a trăit şi a activat „blând şi smerit cu inima” şi noi trebuie sa-I urmăm. Ne-a învăţat să nu judecăm pe nimeni, să nu facem strâmbatate, iar când suntem nedreptăţiţi, să răbdăm şi să nu zicem: „Să te bată Dumnezeu”. Sa fim îngăduitori şi să vieţuim paşnic cu toţi creştinii, ca mădulare ale aceluiaşi Trup. Omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ca sa-şi întărească voinţa şi să împlinească voia lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta spune: „Dă-ne Doamne ca sa copiem viaţa cerească, să vrem şi noi ceea ce vrei Tu. Deci, ajută firea noastră neputincioasă, care vrea să împlinească cele ale Tale, dar este împiedicată de slăbiciunea trupului. Întinde mâna Ta, celor care vor să alerge, dar se poticnesc. Sufletul are aripi, dar îl îngreunează trupul; doreşte sa se înalţe uşor către cer, dar este tras către patimile pământeşti ale trupului. Când, însă, există ajutorul Tău, Dumnezeule, cele foarte slabe vor deveni puternice. Să se facă, aşadar, voia Ta, pe pământ, ca şi în cer”. (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre petrecerea în Dumnezeu”)

Sfatul părinţilor pustiului este: „Să ne încredințăm voii lui Dumnezeu, lepădând-o pe a noastră. Împlinirea voii lui Dumnezeu este identificată de sfântul loan Sinaitul cu ascultarea omului faţă de ea”. (Sfântul Ioan Sinaitul, Scărarul, „Cuvântarea a patra”)

Sfântul loan Gură de Aur, la sfârşit roagă pe Dumnezeu „Să nu facem obligaţi voia Lui, ci s-o împlinim liber, aşa cum voieşte El. Voia Lui, se va întinde peste toate părţile pământului, va nimici orice viclenie, va semăna adevărul, şi va smulge toată răutatea, ca să reapară virtutea şi să nu fie diferenţă între cer şi pământ”.(Sfântul Ioan Gură de Aur, „Comentariu la Evanghelia după Matei”, Omilia 19)

Aceasta se exprimă în primul rând prin legea morală naturală, care stăpâneşte conştiinţa omului. Dacă fiecare dintre noi ar auzi glasul ei, nu ar mai fi nevoie de legea scrisă. Ce s-a întâmplat însă? Neamul omenesc prin protoparinţi a căzut şi a păcătuit şi astfel s-a întunecat mintea, chipul s-a alterat, iar voinţa a slăbit. In urma acestei pervertiri, glasul conştiinţei a încetat sa se audă clar în noi, căci îl sufocă patimile „care-l duc de nas”, şi-l afundă în iad. Pentru aceasta Dumnezeu şi-a arătat voia Lui cerească şi sfântă în legea scrisă.

La început, legea a fost Decalogul, pe care Moise l-a primit pe înălţimile Muntelui Sinai, iar după aceasta a urmat legea superioară a Evangheliei. Deci, Decalogul şi Evanghelia sunt mijloacele prin care se exprimă voinţa lui Dumnezeu.

Aşadar, să luăm seama la conştiinţă şi să cercetăm Sfânta Scriptură, mai ales Sfânta Evanghelie din Noul Testament! Să nu fie creştin care să nu citească Sfânta Scriptură, cu ştiinţa pe care o are. Din nefericire, dorinţa noastră ascunsă este ca Dumnezeu să fie de acord cu noi şi să consimtă voinţei noastre, slăbiciunilor noastre personale.

„Un preot simplu dintr-o eparhie, în anii trecuţi, avea obiceiul să pomenească mii de nume. De fiecare dată când slujea, şi o făcea regulat, pomenea toate pomelnicele pe care le primise în cei 25-35 de ani de preoţie. Pentru că citise foarte multă istorie bisericească, pomenea nume de împăraţi, împărătese, conducători, patriarhi, arhierei, pe toţi care au fost ortodocşi. Pomenirea atâtor nume ale celor adormiţi dura câte trei ore, de aceea a mers la biserică cu trei-patru ore înainte de Utrenie in duminici, sărbători sau zile obişnuite, timp de 25 de ani. Avea, însă, o patimă: bea cam mult…A aflat episcopul şi de virtutea lui cea mare, şi de marea patimă a vinului. Acesta l-a chemat, i-a spus să-şi pună epitrahilul în cui, şi să aştepte trei zile hotărârea lui. După ce s-a gândit episcopul a hotărât să-l caterisească, urmând ca a doua zi să-i aducă la cunoştinţă decizia lui. In timpul nopţii, însă, episcopul a avut un vis: stătea pe scaunul arhieresc, în rasă, cu epitrahil şi omofor (semnele arhieriei). Au început să vină la el patriarhi, episcopi, preoţi, călugări, împărați, principi, domniţe, conducători, demnitari, o mulţime de oameni de toată speţa, bărbaţi, femei, tineri, bătrâni şi copii care întindeau mâinile şi îl trăgeau de epitrahil, implorându-l, plângând ca să nu-l caterisească pe preot…! „Lasă-l pe părintele nostru, cine ne va mai ajuta în afară de el”? Toţi aveau mâinile ridicate şi se rugau plângând pentru părintele lor. Episcopul s-a trezit înfricoşat şi năduşit. Dar cum putea, să-i ajute pe toţi aceştia? L-a chemat şi cercetat pe preot şi a aflat uimit de pomenirile lui de mai multe ore de la Proscomidiar. Atunci i-a spus: „Dacă făgăduieşti că nu mai bei, nu semnez caterisirea, şi te iert din toată inima. Să continui cât vei trăi să săvârşeşti astfel, Sfânta Proscomidie. Voiam astăzi să te carterisesc, dar nu m-au lăsat sufletele pe care le pomeneşti.” (Sfânta Mitropolie de Mitilena, „Revista Păstorul”, vol2, 1996) Povestirea acesta ne arată că hotărârea episcopului a fost voia lui Dumnezeu, ca acest preot să rămână slujitor şi prin milostenia lui duhovnicească sa uşureze şi să mântuiască sufletele, să le îndrume spre gustarea împărăţiei lui Dumnezeu.” (pr. Silviu State)

Sursa:  Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Dumnezeieștii Liturghii”,  București, 2005, pp.352-360.

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com