Explicarea Sfintei Liturghii – Pentru cinstitele Daruri ce s-au adus și s-au sfințit, Domnului să ne rugăm.

       

Explicarea Sfintei Liturghii – Pentru cinstitele Daruri ce s-au adus și s-au sfințit, Domnului să ne rugăm.

După formula doxologică treimică, „ Şi ne dă nouă cu o gură și o inimă a slăvi și a cânta precinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.”, poporul răspunde: Amin! Aceasta înseamnă că El este de acord şi pecetluieşte cuvintele preotului. Imediat după aceea, preotul se întoarce către popor, şi dintre Uşile Împărăteşti binecuvântează şi spune:

„Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi.”

Luminat şi scăldat de lumina divină, imaterială, nevăzută şi neapusă a Prefacerii neînţelese, preotul ridică mâna dreaptă şi binecuvântează cruciş. Este aceeaşi mână cu care puţin mai înainte a binecuvântat Sfintele Daruri pe Sfânta Masă. Binecuvântarea „Şi să fie milele”,.., înseamnă că avem mereu nevoie de mila Mântuitorului, dar cu mult mai mult acum, când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie. Rugăciunea Sfintei Anaforale îndreptată către Dumnezeu Tatăl, conţine la sfârşit binecuvântarea dată de preot poporului în numele Fiului, Care prin jertfa Lui devine Mijlocitor, ca sa dobândim înfierea.(Galateni 4,5) Binecuvântarea primeşte răspunsul: Şi duhului Tău! (în vechime cântau: Amin). Răspunsul poporului către preot este acesta: „darurile bogate să vină şi asupra ta, în sufletul şi duhul tău”.

După sfârşitul Sfintei Anaforale, urmează cererile complementare:

„Pe toţi sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm.

Pentru Cinstitele Daruri care s-au adus şi s-au sfinţit, Domnului să ne rugăm.”

Ca Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe Dânsele în Sfântul, cel mai presus de ceruri şi duhovnicescul Său Jertfelnic, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, să ne trimită nouă dumnezeiescul dar şi harul Sfântului Duh, să ne rugăm.” Ne rugăm iar şi iar pentru că avem nevoie de mila dumnezeiască, de curăţenie, ca să ne apropiem de Sfântul Potir, astfel încât Sfânta Împărtăşanie să nu fie „spre judecată sau osândă, ci spre trezirea sufletului, iertarea păcatelor şi împărtăşirea cu Sfântul Duh. Îndemnul preotului: Pe toţi sfinţii pomenindu-i Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugam, adică după ce am pomenit pe sfinţi, ne rugăm iar cu pace Domnului. Şi continuă: Pentru Cinstitele Daruri care s-au adus şi s-au sfinţit, adică să ne rugăm pentru Cinstitele Daruri, nu ca să primească Acestea sfinţenia, ci ca sa poată fi împărţite nouă.

Sfântul Nicolae Cabasila ne îndeamnă: „Să ne rugăm pentru Cinstitele Daruri, ca să devină lucrătoare prin har şi nu nelucrătoare, aşa cum odinioară Trupul Domnului se arăta atotputernic printre oameni, dar în câteva cetăţi n-a putut să facă nimic din cauza necredinţei oamenilor. (Sfântul Nicolae Cabasila, „Explicarea Sfintei Liturghii”,p.117)

Dumnezeu nu lucrează fără voinţa şi colaborarea noastră. Harul nu este puterea sau toiagul magic care fac prestidigitaţii uimitoare. Întotdeauna atotputernicia şi pronia dumnezeiască au nevoie de consimţământul nostru, nu ca să prefacă Darurile în Trupul şi Sângele lui Hristos, ci ca noi să ne curăţim şi să ne împărtăşim cu vrednicie. Harul ne sfinţeşte doar când ne află curaţi şi pregătiţi pentru aceasta, altfel ne vatamă.

Iubitorul de oameni Dumnezeu primeşte Darurile „în Jertfelnicul cel mai presus de ceruri, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, ca să ne trimită nouă dumnezeiescul har şi darul Sfântului Duh”.

Iubirea de oameni a lui Dumnezeu s-a îngrijit să avem ca hrană zilnică Preacuratele Taine, spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci „întru miros de bună mireasmă duhovnicească”, fără să fie nevoie să urcăm noi la ceruri. Toate rugăciunile noastre şi mijlocirile sfinţilor sunt mireasma bine mirositoare ce coboară iar peste noi, ca dar divin şi ca har al Sfântului Duh. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că: „Şi doar o dată dacă zici numele Mântuitorului Iisus Hristos din toată inima, adică Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă, îndată te umpli de mireasmă”. (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Comentariu la Epistola către Efeseni”, Omilia 9, P.G.366) Cu atât mai mult când slujeşti cu vrednicie şi te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Lui! Adică prin participarea regulată la Sfânta Liturghie, urâţenia feţei dispare, ca şi putoarea patimilor, iar inima se umple de mireasma Sfântului Duh.

În timp ce diaconul rostește ectenia, sau preotul cu voce tare rostește această rugăciune pentru sine și pentru tot poporul: „Ție, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îți încredințăm toată viața și nădejdea noastră și cerem și ne rugăm și cu umilință cădem înaintea Ta: învrednicește-ne să ne împărtășim, având cuget curat, cu cereștile și înfricoșătoarele Tale Taine ale acestei sfinte și duhovnicești mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greșelilor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh, spre moștenirea Împărăției Cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau osândă.” (Liturghier, 2012, pp.181-182) Rostirea cu voce tare a acestei rugăciuni ne conștientizează, ne însuflețește și ne responsabiizează pe toți să avem cugetul curat, împreună și preot și credincioși, pentru actul milostivirii dumnezeiești care urmează, primirea Sfintei Împărtășanii, spre lăsarea păcatelor spre iertarea greșelilor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh, spre moștenirea Împărăției Cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau osândă.

În continuare urmează ectenia cererilor după care preotul încheie cu Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, Iui Hristos, Dumnezeu să o dăm!

Iar poporul răspunde: Ţie, Doamne! Credinţa noastră comună în Dumnezeu, Hristos şi Biserică, ne uneşte în jurul Jertfei şi al Potirului comun. Şi precum nu poţi să separi mâinile de trup, şi să spui că nu sunt ale tale, la fel, nu poţi separa pe cei ce se împărtăşesc din acelaşi Potir, deşi, se afla pretutindeni. Dacă te loveşti la  deget, ochii iau aminte, mâinile apucă primele obiecte ca să-I îngrijească, vocea cere ajutor şi omul întreg se agită pentru mădularul rănit. Când, însă, se răneşte fratele nostru, din nefericire, nu facem nici un efort ca să-l ajutăm. Statutul de creştin ne cere  s-o facem nu doar pentru fratele, prietenul, ruda sau cunoscutul, pe care-l iubim şi care ne iubeşte, ci mai ales pentru cel care ne face răul. Cu acesta ni se cere să ne împărtăşim şi să ne unim credinţa, înainte să ne apropiem de Sfintele Uşi.

Sfântul Ignatie Teoforul ne îndeamnă: „Să veniţi fraţii mei la credinţa întru Hristos, cea una, mâncând Trupul lui Hristos, care este medicamentul nemuririi”. (Sfântul Ignatie Teoforul, „Epistola către Efeseni”)

Sfântul Irineu, ne spune: „După ce Biserica a primit credinţa una, sfântă şi comună, o păzeşte cu grijă şi crede uniform în ea, deoarece are acelaşi suflet şi aceeaşi inimă. Conform acestei credinţe, Biserica propovăduieşte, învaţă şi predă, ca şi cum ar avea o singură gură. Chiar dacă există dialecte şi limbi diferite, puterea Tradiţiei este pretutindeni aceeaşi. Precum soarele, creatura lui Dumnezeu este unul în lume, aşa
şi predica adevărului luminează pretutindeni şi pe toţi oamenii care vor şi doresc să fie prinşi în unitatea credinţei. Biserica are un Trup, Trupul lui Hristos, un suflet, o inimă şi o gură”. (Sfântul Irineu de Lugdunum, „Studiul pseudo-cunoașterii”)

In Biserică, toate sunt comune: Jertfa, speranţa, credinţa, iubirea, cele şapte Taine, Sfântul Potir, lupta duhovnicească şi nevoinţele. Datorită acestei credinţe comune, Biserica refuză să primească la Sfânta Împărtăşanie pe cei nebotezaţi şi necredincioşi, dar şi pe heterodocşi şi eretici, aşa cum susţine şi Sfântul Chiril al Alexandriei: „Sfânta Euharistie nu se dă nici nebotezaţilor, nici celor de alta credinţă”. (Grigorie Ieromonahul, „Sfânta Liturghie”) Să ne rugăm, deci, continuu pentru pacea întregii lumi şi pentru unirea tuturor Bisericilor, cu nădejdea că va fi ţinută credinţa părinţilor noştri şi tradiţia Bisericii noastre.

Pentru mântuire, este neapărat necesară unitatea şi iubirea primilor creştini care aveau o inimă, un suflet şi un trup, o credinţă comună.

Sursa:  Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos,Explicarea Dumnezeieștii Liturghii”,  București, 2005, pp.347-350.

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com