Explicarea Sfintei Liturghii-Mai ales pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria.

 

   „Aducem jertfă duhovnicească şi cădim Sfintele Daruri nu doar pentru acele categorii de sfinţi pe care le-am pomenit ci mai ales pentru Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu. Tămâierea, după prefacerea Darurilor are o mare valoare şi putere latreutică, este expresia unei recunoştinţe adânci şi a jertfei noastre înaintea lui Dumnezeu, Care a trimis pe Unul Născut Fiul Său să Se jertfească pe Golgota, cu moarte pe cruce şi, astfel, noi să fim salvaţi de păcat, diavol şi moarte. Prin cuvintele: „Mai ales pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria – cu toți Sfinții să o pomenim!”şi prin cădire, întărim faptul că Jertfa duhovnicească se aduce mai ales pentru Maica Domnului. Ne rugăm astfel, ca toţi creştinii ortodocşi să se unească într-un trup cu toţi sfinţii şi drepţii, dar mai ales cu Maica Domnului, să devină corul întâilor născuţi în împărăţia lui Dumnezeu. Aşadar, aducem jertfa sfinţilor şi Maicii Domnului pentru ca să-i cinstim. Ei sunt întâistătătorii de la nunta Mielului pe care o săvârşim şi primesc primii cinstirile jertfei noastre, pentru că au suferit împreună cu Acesta şi s-au răstignit pe ei şi patimile lor. Apoi, ca să mulţumim lui Dumnezeu, care ni i-a dăruit mijlocitori şi, în ultimul rând, pentru că şi aceştia şi noi suntem mădulare unii altora, ale aceluiaşi Trup al Bisericii lui Hristos. După Prefacerea Darurilor, rugăciunile care urmează seamănă cu o invitaţie a Bisericii la Cină, unde sunt prezenţi toţi sfinţii Vechiului şi Noului Testament; „Cei bineplăcuţi lui Dumnezeu”, căci toţi, cei vii şi cei morţi, „prin rana Lui ne-am vindecat”. În cercurile militare, când se face apelul celor căzuţi, un soldat strigă la rând numele, iar altul răspunde: absent, a căzut pentru patrie. În Biserică nu se obişnuieşte aceasta, pentru că nu există morţi! Cei adormiţi sunt prezenţi în trupul Bisericii, pe Sfântul Disc, cu părticica şi numele lor. Însuşi Iisus Hristos spune despre Sine că: „Nu este Dumnezeul morţilor, ci al celor vii” (Marcu 12,27).

Sfânta Liturghie, prin urmare, este invitaţia şi adunarea tuturor sfinţilor la Cina şi la masa lui Hristos, iar Maica Domnului este rădăcina acestei jertfe. La Sfânta Euharistie ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele pe care Dumnezeu Cuvântul Le-a primit de la Maica Sa. Trupul Domnului este Sângele Născătoarei de Dumnezeu, pentru că din pântecele acesteia a împrumutat firea omenească. Fecioara Maria este Cea „plină de har, cea binecuvântată între femei”, precum a numit-o Arhanghelul Gavriil, iar denumirea de „Născătoare de Dumnezeu”, este fundamentul învăţăturii ortodoxe.

La ecfonisul „Mai ales pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria cu toți Sfinții să o pomenim!”, poporul cântă:Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Care fără stricăciune, pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.” (Liturghir. 2012, p.178) În acest moment trebuie să vorbim despre istoria lui „Cuvine-se cu adevărat”:

Părintele Gavriil, monahul de la schitul Bunavestire din Karia, prăznuit ca sfânt, într-o seară slujind Utrenia, a ajuns la cântarea a noua şi cânta „Ceea ce eşti mai cinstită.,,”, aşa cum o scrisese sfântul Cosma Melodul. Cu puţin înainte, însă, intrase în bisericuţă un călugăr străin care urmărea Utrenia în tăcere. Când părintele Gavriil a ajuns la cântarea a noua, călugărul străin a intervenit şi cu voce dulce şi melodioasă a început să cânte: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru…”, şi a continuat cu partea cunoscută a Sfântului Cosma Melodul: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe Tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim”. Oh!., ce frumoasă, ce minunată şi ce slăvită cântare!, a zis părintele Gavril. Arată-mi puţină dragoste, te rog, şi scrie-mi-o şi mie!

Cu plăcere, a zis acela. Adu-mi hârtie şi cerneală, (atunci se scria cu toc şi cerneală). A căutat, dar n-a găsit. -Ah, dar n-am!

Atunci adu-mi placa de afară. A alergat, afară, a cărat o placă mare şi a adus-o înăuntru. Imediat călugărul străin, a început să scrie pe placă: „Cuvine-se cu adevărat…”. Scria cu degetul şi placa rămânea imprimată adânc, ca şi cum ar fi fost de lut, iar literele apăreau foarte clar. Când a încheiat, monahul a dispărut, după ce mai înainte a vestit că dorinţa Maicii Domnului era ca de acum înainte aşa să cânte imnul. Minunea s-a făcut cunoscută, iar imnul a început să se cânte în toată lumea. Şi toţi călugării din Sfântul Munte doreau să  se roage şi să se închine la placa scrijelită de Arhanghelul Gavril, căci acesta era călugărul cel străin. Placa a fost trimisă la patriarhul de atunci al Constantinopolului, cu o suită de aghioriţi şi cu multe mărturii scrise. Odată cu jaful turcilor şi căderea cetăţii sub turci, placa aceasta împreună, cu alte odoare scumpe au fost pângărite şi pierdute.

La Liturghia Sfântului Vasile, în loc de „Cuvine-se cu adevărat…”, se cântă: „De tine se bucură ceea ce eşti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc şi neamul omenesc, ceea ce eşti Biserică sfinţită şi Rai cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat şi prunc S-a făcut, Cel ce este mai înainte de veci, Dumnezeul nostru. Ca mitrasul tău  scaun L-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat. De tine se bucură toată făptura ceea ce eşti plină de dar.”

Istorisirea pe care o vom relata s-a întâmplat în Paraclisul Sfintelor Relicve, învecinat cu biserica Maicii Domnului a Vlahernelor din Constantinopol, unde se păstra mantia, omoforul şi o bucată din brâul Maicii Domnului.

În paraclisul acesta se făcea slujbă de toată noaptea. Acolo mergea să se roage şi sfântul Andrei împreună cu Sfântul Epifanie. Era momentul când preotul rostea: „Mai ales pe Preasfânta…” iar sfântul a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu înaintând printre Uşile Împărăteşti către Sfântul Altar, trecând chiar prin mijlocul bisericii. Locul strălucea, toată biserica era luminată, iar o mireasmă umplea întreg spaţiul. Preacurata părea foarte înaltă şi avea o suită de sfinţi printre care se distingeau Sfântul loan Botezătorul şi Sfântul Ioan Teologul, care mergeau în dreapta şi în stânga ei. Dintre sfinţii strălucitori, care o înconjurau, unii mergeau înainte, iar alții o urmau cântând „Cuvine-se cu adevărat.,.”. Tot acest cortegiu special şi plin de lumină era înconjurat de o mulţime de îngeri care o tămâiau pe Maica Domnului, pe creştini şi apoi Sfântul Altar. Când s-au apropiat de Amvon, în centrul bisericii, sfântul Andrei a zis sfântului Epifanie:

-Vezi, fiule, pe Doamna şi Stăpâna întregii lumi?

-Da, cinstite părinte, a răspuns tânărul.

Născătoarea de Dumnezeu a îngenuncheat şi s-a rugat mult timp. Ruga pe Fiul şi Dumnezeul ei pentru mântuirea lumii şi lacrimile se scurgeau pe faţa ei. După aceea a intrat în Sfântul Altar şi s-a rugat pentru credincioşii care priveghiau în acea noapte şi pentru toată lumea. Când a încheiat cu o mişcare fericită şi smerită, a desfăcut de pe preacuratul ei cap acoperământul strălucitor şi l-a întins ca pe un văl, cu preacuratele sale mâini peste tot poporul. Vălul s-a făcut atât de mare, încât a acoperit toată biserica. Cei doi l-au văzut aşa întins pentru mult timp, iradiind slavă dumnezeiască şi strălucire multă. Atât cât a rămas acolo Născătoarea de Dumnezeu şi acoperământul sfânt au răspândit har. Când Doamna a început să se urce la cer cu suita, a început şi vălul să se strângă puţin câte puţin şi să se piardă în văzduhul cerului…Toate erau înconjurate de o frumuseţe negrăită, dumnezeiască.

(Sfânta Mânăstire a Paracletului, „Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos”)

În timp ce se cântă „Cuvine-se cu adevărat”, preotul continuă rugăciunea: „Pentru Sfântul Ioan Proorocul, Inaintemergatorul şi Botezătorul, pentru sfinţii, măriţii şi întru tot lăudaţii Apostoli, pentru sfântul (N) a cărui pomenire o săvârşim, şi pentru toţi Sfinţii Tăi; cu ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi Dumnezeule.”

Biserica ne dăruieşte cinstea sfinţilor, şi-i are pe aceştia mijlocitori către Dumnezeu şi ocrotitori ai vieţii credincioşilor. Dar pomenirea sfinţilor la Sfânta Liturghie este şi expresia mulţumirii faţă de Dumnezeu, pentru că, aşa cum explica Sfântul Nicolae Cabasila: „Sfinţii sunt pretextul Bisericii de a-i mulţumi lui Dumnezeu. Preotul mulţumeşte pentru aceştia acum la Sfânta Liturghie şi nu se roagă pentru ei, ci se sprijină pe rugăciunile şi mijlocirile lor”. (Sfântul Nicolae Cabasila, „Explicarea Sfintei Liturghii”)

Pomenim pe sfinţi ca mijlocitori şi casnici ai lui Dumnezeu, ca părtaşi şi următori vrednici ai lui Hristos şi ca biruitori ai răului, păcatului şi diavolului. Îi mai pomenim ca mărturisitori şi martori ai credinţei celei adevărate, la care suntem chemaţi să-i urmăm.

Înainte de 1940 la Voios, într-o duminică din Postul Mare se săvârşea Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. În Sfântul Altar era paraclisier un băiat de 10-12 ani care se numea Ionel. Preotul care slujea Sfânta Liturghie era foarte evlavios. Când a ajuns la prefacerea Sfintelor Daruri, a îngenuncheat şi s-a sprijinit cu mâinile pe Sfânta Masă. Avea privirea aţintită în sus. Cântăreţul a cântat de două-trei ori „Pe Tine Te lăudăm…”, iar credicioşii începuseră să se mişte, cu capetele aplecate la podea, se uitau unul la altul şi oftau încet, pentru că timpul trecea şi preotul nu mai spunea „Pe Preasfânta…”. Unul dintre dascăli l-a lăsat pe celălalt să continuie „Pe Tine Te lăudăm…” şi a intrat în Sfântul Altar. L-a văzut pe preot în extaz, iar pe Ionică leşinat pe jos. A ieşit afară şi a intrat prin cealaltă uşă în Sfântul Altar, aruncat apă pe faţa băiatului, iar când acesta s-a trezit din leşin, şi-a revenit şi preotul. I-a dat cădelniţa şi a rostit „Pe Preasfânta…”. Totul a durat cam 20 de minute. L-au întrebat pe Ionică ce s-a întâmplat, dar n-a răspuns nimic. O fată pe nume Macrina, devenită târziu stareţa mănăstirii „Portăriţa”, l-a constrâns cu întrebările. Acela i-a spus că în momentul prefacerii a apărut în Sfântul Altar, Marele Vasile, a cărui Sfântă Liturghie se săvârşea, în toată măreţia, înconjurat de îngeri. Neputând să-l privească, micuţul a leşinat! Aceasta se întâmplase, dar dascălul nu văzuse nimic altceva decât pe Ionică leşinat. Dacă vorbise cu sfântul, dacă acesta a spus ceva, sau se afla acolo, pur şi simplu, ca arhiereu la Liturghia lui, nu ştim nimic. Nu avem nici o altă informaţie, ştim doar că aceasta se repeta la fiecare Sfântă Liturghie, doar că ochii noştri pământeşti, trupeşti, păcătoşi şi întinaţi, nu pot să vadă.

În timpul Prefacerii Darurilor, câţiva sfinţi ai Bisericii noastre, ca slujitori ai Celui Preaînalt, primeau prin îngăduinţă dumnezeiască descoperiri dumnezeieşti în inimile lor. Ce-au văzut? Mulţime multă în faţa Jertfelnicului mai presus de ceruri, de protopârinţi, patriarhi, profeţi, drepţi, ierarhi, sfinţi, martiri, mărturisitori, apostoli, evanghelişti şi alte cete ale sfinţilor şi ale celor mântuiţi, „în faţa Tronului şi în faţa Mielului” (Apocalipsa 7,9). Mulţime multă din toate neamurile, seminţiile, popoarele şi limbile. Preoţi, slujitori şi popor, toţi împreună în jurul Tronului lui Dumnezeu, al Sfintei Mese şi înaintea Mielului lui Dumnezeu, „Cel ce ridică păcatul lumii”. Şi acolo, în înălţime, înaintea Tronului au văzut zeci de mii de coruri ale sfinţilor stând cu evlavie şi mult respect, înveşmântaţi în haine albe şi ţinând în mâini fînicele lor şi cu voce puternică spunând: „Mântuirea este de la Dumnezeul nostru Care şade pe Tron şi de la Mielul…’’ (Apocalipsa 7, 9-10).

Explicaţia acestei stări de extaz minunate şi a vedeniei este următoarea: Mielul înjunghiat a înălbit cu Sângele Său sfânt veşmintele sufletelor tuturor credincioşilor creştini luptători, dar şi ale sfinţilor. De aceea le-a şi dat în mâini ramuri de finic, simboluri ale marii biruinţe împotriva diavolului, a păcatului şi a stricăciunii lumii acesteia. Dar Mielul, Iisus Hristos, i-a luat într-adins şi i-a aşezat în jurul Tronului lui Dumnezeu şi în faţa Jertfelnicului. Şi cu cât mai albă era îmbrăcămintea fiecăruia dintre ei, cu atât mai mare era îndrăzneala lor, care le îngăduia, pe de o parte să preamărească şi să laude pe Cel aşezat pe Tronul lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, să mijlocească pentru noi toţi, aici pe pământ.

La fel se întâmplă şi la Sfânta Jertfă: cu cât mai curat şi mai neîntinat este preotul (sau creştinul credincios) cu atât mai mare este îndrăzneala lui către Dumnezeu, pentru cei vii şi pentru cei adormiţi. Cinstea, slava şi închinarea în faţa Mielului înjunghiat, acolo în Biserica Triumfătoare erau înfricoşător de mari. „Şi mulţimea striga cu glas mare zicând: mântuirea este de la Dumnezeul nostru, care şade pe Tron şi de la Mielul”. Cu vrednicie şi cu dreptate este să fie pomeniţi sfinţii la Jertfa cea fără de sânge a Sfintei Liturghii, după ce prin Jertfă de pe Cruce s-au mântuit şi s-au sfinţit toţi. Acei luptători au biruit, iar noi le urmăm aici pe pământ, ducând „lupta cea bună a credinţei”. (1Timotei6,12)

După pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, preotul pomeneşte întâi pe sfântul loan Inaintemergătorul, care, după mărturia lui Hristos Însuşi, a fost cel mai sfânt dintre bărbaţii Noului Testament. Pomeneşte după aceea pe sfinţii, preamăriţii şi mult lăudaţii Apostoli şi pe sfinţii zilei, cu ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi Dumnezeule! Şi preotul continuă rugăciunea: Şi pomeneşte pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi odihneşte-i pe dânşii, Dumnezeul nostru, acolo unde străluceşte lumina feţei Tale. Sfântul loan Gură de Aur scrie referitor la aceasta: „N-a fost legiferată întâmplător de către Apostoli rânduiala sa fie pomeniţi la Sfânta Liturghie cei care au plecat, adică cei adormiţi. Au ştiut că este pentru aceştia mare câştig şi mare folos, pentru că, atunci când toţi credincioşii stau şi înalţă mâinile împreună cu preoţii, în acelaşi timp deasupra Sfintei Mese se săvârşeşte Jertfa înfricoşătoare…, cum deci, când ne rugăm pentru toţi aceştia, să nu ne audă Dumnezeu”? (Mitropolia Kozaniei, „Cuvânt ziditor”)

„Într-o biserică a eparhiei slujeau trei preoţi. Era duminică şi, după ce au făcut încheierea Sfintei Liturghii şi au împărţit anafura, unul dintre ei „a potrivit Sfintele”, adică a consumat cele rămase în Potir, părticica Maicii Domnului şi pe cele ale sfinţilor, precum şi părticelele pentru cei vii şi pentru cei morţi, toate amestecate cu Sângele lui Hristos. După ce a terminat, palid la faţă, a şters cu procovăţul Sfântul Potir, şi-a spălat mâinile tremurânde şi, într-o stare de extaz, s-a întins înaintea Sfintei Mese. I se părea că nu mai poate suporta. Cei doi preoţi, însă, îl necăjeau şi-l ironizau. Unul dintre ei a chemat pe fiul celui întins pe jos şi i-a spus:

Priveşte cum a ajuns tatăl tău! Când preotul şi-a revenit fiul a întrebat:

Ce-ai păţit tată? Ce ţi s-a întâmplat? Iar acela i-a răspuns:

Copilul meu, după ce am şters Sfântul Potir, am simţit în pieptul meu, în adâncul, inimii mele ca şi cum aş fi fost în faţa unui tribunal la judecată.

Ce tribunal, tată? A mai întrebat fiul.

Copile, sufletele celor morţi pe care le-am pomenit la Sfânta Proscomidie şi, mai ales la rugăciunea după Prefacerea Sfintelor Daruri, cereau milă şi mântuire. Sufletele celor vii cereau într-un oarecare mod împlinirea cererilor lor. Aceasta m-a înmuiat şi n-am mai rezistat. De aceea m-am întins istovit, pe jos. Acestea le-a spus copilului. Mie personal, însă, la întrebarea cum s-a sţmţit în faţa acelui tribunal mi-a răspuns:

Era cutremurător să simţi şi să vezi în Duhul Sfânt sufletele celor morţi întinzănd mâinile, implorând şi strigând disperate: Milă! Milă! Milă! Dar şi sufletele celor vii se rugau cu multă durere pentru diferitele lor cereri: unii pentru vindecarea şi pentru însănătoşirea bolnavilor, alţii pentru rezolvarea problemelor familiale, divorţuri ameninţătoare şi neînţelegere în casă, luminarea minţii copiilor şi alte multe cereri (pentru, că precum ştim, problemele şi necazurile creştinilor sunt multe şi variate, şi numai Dumnezeu ştie durerea ascunsă din fiecare pomelnic). A mai sesizat încă şi altceva: o mulţime de preoţi cu haine strălucitoare coborâţi din cer la altarele bisericilor după Prefacere, alergând încoace şi-ncolo, luau diferite cereri şi le duceau la Tronul harului, la Altarul ceresc al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Bine, l-am întrebat din nou, dar ce poţi să spui despre tribunal, despre judecata lui Dumnezeu? Şi mi-a răspuns:

Aceasta se face în prezenţa desăvârşită a lui Dumnezeu, Care uneori îşi arată iubirea de oameni, bunătatea, îndelunga răbdare, iar alteori un fel de tristeţe – omeneşte vorbesc, pentru că nu pot să redau în cuvinte – pentru ereticii, răzvrătiţii şi păcătoşii nepocăiţi. Şi atunci un strigăt a ieşit din măruntaiele mele: „Dumnezeule, mântuieşte lumea ta şi pe mine, păcătosul! Şi era atât de vie simţirea şi trăirea, încât m-am topit, m-am înmuiat ca lumânarea şi am căzut…”. Ah, părinte Ştefane! Cum vom sta noi preoţii, nenorociţii, de orice treaptă, înaintea înfricoşătoarei Judecăţii?!”

Aici se încheie experienţa duhovnicească şi descoperirea acestui preot evlavios, din ochii căruia curgeau continuu lacrimi la Sfânta Liturghie. Preotul acesta a avut viață sfântă şi o mărturiseşte şi moartea lui sfântă. A adormit îngenuncheat şi cu ambele mâini ridicate, privind la icoana Mântuitorului Hristos din care ieşea o lumina mai presus de lume, care i-a luminat pentru câteva minute chipul, după mărturia a celor prezenţi.”

Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, 2005, pp.329-336.

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com