Cum se stă în biserică?

Putem merge la biserică totdeauna, dar asta să ne fie nu spre laudă, ci spre osândă; putem merge la biserică zi de zi fără a primi din asta nici un folos duhovnicesc. Și atunci, ce trebuie să facem pentru a nu păţi una ca aceasta ?
Tot ce priveşte această problemă se poate rezuma prin următoarele reguli.
1 – La primul sunet al clopotului trebuie să lăsăm deoparte orice treabă şi să ne pregătim sufletul pentru rugăciunea bisericească spunând rugăciunea Împărate Ceresc, sau Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te, sau Tatăl nostru, sau altă rugăciune.
2 – Apropiindu-ne de biserică, trebuie să lăsăm în pragul ei toate grijile lumeşti de orice fel, ca să intrăm cu gând netulburat.
3 – Intrând în biserică, trebuie să ne îmbrăcăm în cucernicie ca într-o haină, amintindu-ne la Cine venim şi cu Cine avem de gând să stăm de vorbă prin rugăciune.
4 – În biserică, odată ce ne-am găsit un loc, nu trebuie să-l schimbăm fără să fie neapărată nevoie, ci trebuie ca, adunându-ne gândurile, să stăm cu mintea înaintea feţei Domnului, Care e pretutindeni, aducându-l închinare cu trupul şi cu duhul în inimă înfrântă şi smerită;
5 – După aceea, trebuie să urmărim cu gând neîmprăştiat tot ce se lucrează de către sfinţiții slujitori, tot ce se cântă şi se citeşte în biserică, şi
asta până la sfârşitul slujbei.

Făcând astfel, nu ne vom plictisi în biserică, nu ne vom uita încoace și încolo, nu vom intra în vorbă cu unul şi cu altul și nu vom dori ca slujba să se termine mai repede, fiindcă atunci, trecând de la o simţire şi cugetare plină de duhul rugăciunii la alta de acelaşi fel, vom semăna cu cei ce într-o grădină bine înmiresmată trec de la un strat de flori la altul. Ca urmare, căldura duhovnicească, rodul rugăciunii făcute cu luare-aminte, va umple inima noastră de o dulceaţă nepovestită, care nu ne va lăsa să băgăm de seamă osteneala trupească a statului în picioare şi va face să ni se pară scurtă oricare slujbă, cât ar fi ea de lungă. lar cel ce nu va lua aminte la cele ce se săvârșesc în biserică și visează la deșertăciuni ori la lucruri lumeşti nu va dobândi astfel spor în cele lumești, va cheltui în zadar vremea rugăciunii, pe sine însuși se va arunca în neorânduială şi de rodul rugăciunii, care, că să zicem așa, îi pică singur în gură, se lipește de bunăvoie.

Sf. Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebările intelectualilor, vol. 2, ed. Sophia, 2007, pag. 47

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com