Ceata Sfinților a aflat izvorul Vieții și ușa Raiului; să aflu și eu calea, prin pocăință. Eu sunt oaia cea pierdută; cheamă-mă, Mântuitorule, și mă mântuiește.

Cântarea de mai sus, ce se aude la parastase și înmormântări, are un rost pedagogic pentru cei care o ascultă, dat fiind faptul că cei care se pomenesc la respectivele slujbe nu mai au posibilitatea de a face ceva pentru propria lor mântuire. Îndemnul la a afla calea mântuirii și sugerarea modului în care aceasta se poate afla – prin pocăință – nu se adresează celor pomeniți la parastase și înmormântări, ci celor care participă la acestea, celor vii… Adică, mai precis, mieEu sunt oaia cea pierdută!

 

De măsura în care sunt conștient cât de pierdut sunt de la chemarea cu care am fost chemat (cf. Ef. 4, 1) de către Cel Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoașterea adevărului să vină (1 Tim. 2, 4)depinde râvna cu care voi căuta calea și voi dori după izvorul Vieții și ușa Raiului. Dar tocmai de aici vine și pericolul în care se află omul de azi, pentru că autosuficiența și „siguranța”, ce îl caracterizează, îi dau impresia de a fi împlinit. De aceea, ni se potrivește îndemnul Sfântului Apostol Pavel: Nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă preschimbaţi, prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit (Rom. 12, 2).

 

Înnoirea mințiieste, de fapt, pocăința, adică lepădarea principiilor de viață ale omului cel vechi (cf. Efes. 4, 22) și înlocuirea lor cu cele ale omului cel nou, cel după Dumnezeu (cf. Efes. 4, 24). În acest fel, se devine făptură nouă (cf. 2 Cor. 5, 17), care tinde mereu spre a se asemăna cu Cel Căruia îi urmează – Iisus Hristos.

 

A căuta să te asemeni cu „modelele” acestei lumi căzute și rătăcite înseamnă, mai devreme sau mai târziu, a te lăsa biruit și stăpânit de ea. Căci ceea ce te biruiește aceea te și stăpânește (2. Pt 2, 19). Iar lumea întreagă întru cel viclean zace (1 In. 5, 19). De aceea, vrednic de luat în seamă este îndemnul Apostolului (Ioan), ce zice: Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume – pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții. Căci și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (1 In. 2, 15-17). Și tot el adaugă:Nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi proroci mincinoşi au ieşit în lume (1 In. 4, 1).

 

Confuzia și dezorientarea, ce-i caracterizează pe fiii acestei lumi, constituie, așadar, un teren propice pentru rătăcire și pentru pierderea țelului, chiar și atunci când e vorba de cei aleși (cf. Mt. 24, 24)… Dar Dumnezeul nostru a pus, întru mântuire, pocăința, adică posibilitatea de a se „schimba macazul” pe calea vieții și de a nu se merge, în mod fatalist și automat (teleghidat), pe „calea” deja trasată a „fericirii” propuse de „gândirea unică” a societății multilateral dezvoltate, pe care omul a plăsmuit-o după propriu-i chip și asemănare…

 

Pocăința sau schimbarea propriei gândiri și a viziunii asupra propriei viețuiri și deveniri presupune înscrierea pe calea cea strâmtă, ce duce la viață (cf. Mt. 7, 14), cale ce nu este presărată cu flori, ci, mai degrabă, cu spinii încercărilor și ai suferințelor – Crucea. Dar finalitatea acestei binecuvântate căi este bucuria a toată lumea, desăvâșire, tărie, putere și neclintire, așa cum ne-o făgăduiește și Apostolul, zicând:Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi.(1 Pt. 5, 10). Aceluia fie slava, cinstea și închinăciunea, acum și în veci nesfârșiți. Amin.

 

+Episcopul Siluan

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com