„ … Care pe cei trei tineri și pe Daniel care erau în Babilon, fiind hrăniți cu semințe, i-ai arătat mai frumoși decât pe cei hrăniți cu multe desfătări …”

„ … Care pe cei trei tineri și pe Daniel care erau în Babilon …”

Una din rugăciunile care se citesc la jertfele pe care noi creștinii le aducem pentru cei vii este cea care amintește de postul pe care Daniel, prorocul, și cei trei prieteni ai săi l-au păstrat și l-au continuat și în Babilon. Atunci a fost un moment de încercare a credinței, căci prin postire aceștia și-au arătat credincioșia față de Dumnezeu, iar azi, când la Vecernie sau, mai cu seamă, la sfânta Liturghie, noi ne amintim de ei, credem și nădăjduim că ne aflăm în aceeași lucrare duhovnicească.

Când s-a petrecut înrobirea tinerilor?

Dorim să situăm viața Celor Trei Tineri și a profetului Daniel în evoluția istoriei, ca așa să creăm posibilitatea înțelegerii cât mai bine a învățăturii de credință. Cartea precizează că „în cel de-al treilea an al domniei lui Ioakim, regele lui Iuda, a venit Nabucodonosor, regele Babilonului, la Ierusalim și l-a împresurat. Și l-a dat Domnul în mâna lui pe Ioakim, regele lui Iuda, și o parte din odoarele casei lui Iuda și le-a dus în ținutul Senaar, (în) casa dumnezeului său …”. Așadar, ceea ce profețise sfinții Ieremia, capitolele 25-29, se împlinise în anul 606 sau 605 î.Hr. prin Nabucodonosor al II-lea, care în acești ani s-a urcat pe tron, domnind până în 562[1].

Scopul pentru care tinerii noștri au fost luați de administrația regală babiloniană a fost acela de „a sta în casa regelui și de a învăța literele și limba chaldeilor” (Daniel 1,4), adică era vorba de însușirea scrierii cuneiforme, necunoscută în Palestina, și de asimilarea limbii akkadiene. Mai întâi, ei trebuiau să dețină deja o inițiere în științele liberale, filosofie și teologie, să fie adolescenți cu prestanță fizică și să posede o cultură generală. Ținând cont de Ibn Ezra, unul din marii comentatori medievali, Daniel, când se petreceau acestea, era de aproximativ 15 ani, fapt confirmat de uzanțele pedagogice ale altor culturi. Menirea pregătirii era aceea de a-l face apt pe cel care și-o însușea de funcțiile administrative și religioase din regat.

Scopul scuză mijloacele, pentru un om (i/a)moral?

Pentru asimilarea cunoștințelor era nevoie și de o hrană care să ajute organismul; deși li se dădu posibilitatea de a mânca din bucatele regelui și de a bea vin nobil, totuși „Daniel și-a pus în inimă să nu se întineze defel cu masa regelui și cu vinul din băutura lui” (1,8). Mare virtute pentru un evreu, care nefiind la vârsta adultului, să aibă conștiința că în mâncărurile regelui puteau fi și cărnuri de animale impure sau deja sacrificate zeilor (Lev. 11; Deut. 32,38); prohibiția era și cu referire la sânge, (Deut. 12,23,24), care, după prescripția iudaică, la sacrificare, se cerea să curgă în pământ.

O astfel de credință s-a mai întâlnit la bătrânul Eleazar (2 Mac. 6,18-31) și la Iuda Macabeul: „Dar Iuda Macabeul, împreună cu vreo nouă tovarăși, retrăgându-se în pustiu, își ducea viața în munți în felul fiarelor, împreună cu ai săi; se hrăneau numai cu ierburi, ca să se ferească de orice pângărire” (2 Mac. 5,27). La o primă vedere, Daniel și prietenii lui ar fi trebuit să aibă „fețele mai pământii decât ale băiețandrilor de vârsta lor” (1,10), dar nu a fost așa, căci, după zece zile de postire, „înfățișările lor arătau mai bine și cu carnea mai pietroasă decât slujitorii care mâncau de la masa regelui” (1,15). Cu alte cuvinte, cei patru confirmau în secolul al VI-lea î.Hr. valoarea postului și nu a dietei, întrucât la baza hotărârii lor de a nu mânca necurat, erau motive de ordin religios, și nu argumentări științifice (gastronomice).

Pentru credincioșia lor față de Legea părintească pe care au arătat-o în a nu mânca în ascuns și în a sluji public adevăratului și unicului Dumnezeu, căci nu și-au plecat piciorul vreunei zeități[2], Domnul le-a dat ca „în orice lucru de înțelepciune și de știință pentru care (Nabucodonosor) căuta răspuns”, (ei) să fie găsiți de zece ori mai buni decât toți solomonarii și magii care se aflau în întreaga sa împărăție” (1,20). Așadar, acestea ar fi o parte din rodirile dreptei credințe în viața omului, credință înțeleasă atât în partea ei de dogmă, cât și de trăire.

A ști ce înseamnă numele de botez înseamnă a ști în Cine credem

Inexistența zeităților păgâne din timpul său a fost demascată de prorocul Daniel și prin intermediul numelui pe care i l-a dat eunucul, căci deși a fost numit Baltasar, care la origine însemna „Marduk / Bal / Bel ocrotește viața”, totuși, el și-a păstrat viața, nu cinstindu-i pe zeii regali sau pe Nabucodonosor (care, paradoxal a fost scos din domnie și s-a comportant asemenea animalelor, ca și o fiară), ci, dimpotrivă, adorându-L pe Cel care în Sinai se prezentase lui Moise ca fiindEu sunt Cel ce sunt. Schimbarea numelui însemna o intervenire în viața cuiva și modificarea parcursului inițial; el mai demasca autoritatea pe care stăpânul o avea asupra robului său. Ca și în viața mucenicilor de mai târziu, aceste intervenții din afară asupra lui Daniel și colegilor săi nu au avut rezonanțe sufletești sau de ordin personal, căci ei au înțeles că slujirea adevăratului Dumnezeu le dăruiește bucuriile vieții. Ei nu s-au temut nici de cei care puteau omorî trupul, nici de cei care puteau omorî sufletul.

De la textul biblic la rugăciune liturgică

După cum spuneam și în Introducere, postul, rugăciunea și închinarea prorocului Daniel și a lui Anania, Misael și Azaria, au rămas vrednice de amintit de-a lungul timpului, motiv pentru care Sfinții Părinți îi amintesc în una din rugăciunile liturgice. La Rânduiala binecuvântării colivei, „adică a grâului fiert, amestecat cu miere, și a altor feluri de poame dulci ce se aduc în biserică în cinstea Praznicelor împărătești sau ale sfinților”, preoții rostesc: „Doamne, Cel ce ai plinit toate cu cuvântul Tău și ai poruncit pământului să scoată multe feluri de roade[3] spre desfătarea și hrana noastră; Care pe cei trei tineri și pe Daniel, care erau în babilon, fiind hrăniți cu semințe, i-ai arătat mai frumoși decât pe cei hrăniți cu multe desfătări …”[4].

Avem în fața ochilor un grup de tineri care au fost deportați din țara natală, și care, la momentul exilului, ei cunoșteau ce învăța credința lor, erau practicanți, și își propuneau să rămână fideli mai departe legilor strămoșești. În momentul actual, realizăm desprinderea primei concluzii cu finalitate în viața cotidiană. După cei 11-12 ani din familie, conform psihologilor, adolescentul se desprinde de locul copilăriei, și viața sa de suflet începe a se contura în grupul prietenilor lui. De obicei, tonul grupului este dat de „liderii interni”; acum debutează „încercarea” tuturor acelor dorințe ascunse, față de care părinții sau cunoscuții lor nu le-au vorbit îndeajuns, nu le-au explicat, nu i-au făcut să înțeleagă și nici nu i-au lăsat să vadă gradul de pericol. Oricum, trendul, de multe ori, crește cu el o dorință de a fi „cool” și de a nu mai ține cont de sfaturile părinților. Dacă noi părinții avem înțelepciunea de a prevedea direcția în care se orientează prieteniile adolescenților noștri, atunci se cere să le creăm imediat spațiul propice de manifestare, sub o supraveghere distantă, dar sănătoasă.

Cu alte cuvinte, comunitățile au vocația de a se închega așa de bine, încât tinerii de aceeași credință și cu aceleași principii, să se simtă în largul lor când au posibilitatea „de a ieși”[5]. Este lucrul de dorit ca prietenia adulților să crească amiciția fiilor lor, astfel încât, dacă în Postul Nașterii Domnului, oarecine mănâncă produse de originile animală, (lapte, ouă, carne și toate derivatele din acestea), creștinii practicanți să simtă că este firesc să se abțină de la aceste alimente, și să consume produse de origine vegetală. Valoarea exemplului și a convingerilor celuilalt din grup are o greutate mult mai mare decât ceea ce ar mai zice tata sau altcineva.

„ … fiind hrăniți cu semințe, i-ai arătat mai frumoși decât pe cei hrăniți cu multe desfătări …”

Atât din viața sfinților Daniel și a prietenilor lui, cât și din viața sfinților prooroci Moise, Ilie, etc., a sfinților Bisericii, în general, se înțelege că mâncarea semințelor aduce un plus de frumusețe fizică; și lucrul în sine este explicabil și științific[6], deoarece, într-un fel (se) uzează un organism hrănit cu alimente de origine animală, și în alt fel vor avea loc arderile interne și va arăta și pielea celor care mănâncă și hrana vegetală[7]. Cu alte cuvinte, multele desfătări ar fi de lăsat deoparte, în favoarea semințelor. Și de aceea, nu întâmplător, noi îl prăznuim pe profetul Daniel cu opt zile înaintea Nașterii Domnului, deci în Postul Crăciunului. Căci el a profețit despre timpul Întrupării, despre Împărăția lui Mesia, dar mai ales el a trăit mistic, prin rugăciune, post și păstrarea credinței sale, relația cu Dumenzeu[8].

Sfântul Vasile cel Mare opune postul desfătării, spunând: „Pune față în față acestea două: postul, care apropie de Dumnezeu, și desfătarea, care îndepărtează de mântuire”[9]. Iată ce specifică domnul doctor mai sus citat cu referire la legume: „Combustibilul universal – sursa de energie necesată vieții pentru întreaga lume vie – îl constituie glucoza, pe care numai plantele o pot fabrica, din bioxid de carbon și apă, în prezența energiei solare”[10].

Mistagogia textului

După cum spune Hipolit, Cei patru au dovedit că         „omul nu trăiește doar cu pâine” (Deut. 8,3; Mat. 4,4), și „nu hrana pământească dă omului frumusețe și tărie, ci harul lui Dumnezeu dăruit prin Cuvântul Său … (Ei) au cerut un răgaz de zece zile, pentru a dovedi prin aceasta că omul nu poate dobândi harul lui Dumnezeu decât prin credința în cuvântul vestit de Iisus”[11]. Tot Ipolit, în Comentariul la Daniel, scrie: „O, preafericiți copii, care vor păzi legământul părinților lor și nu vor încălca Legea care le fusese dată de Moise, ci s-au temut de Dumnezeu care le fusese vestit de el! Aceștia, deși robi într-un ținut străin, nu s-au lăsat atrași de bucatele de tot felul, nici nu au fost robi vinului desfătării, nici nu s-au lăsat momiți, …, ci și-au păstrat gura castă și curată, pentru ca un cuvânt curat să iasă din gura celor curați și să-L slăvească pe Tatăl ceresc”[12].

Preot Cristian Prilipceanu

 

 

 

[1] „Din vremea domniei sale datează marele exil al evreilor, care va dura aproape șaptezeci de ani” (cf. 2 Reg. 24,1). Ioakim a murit în 598 î.Hr., la tron urmându-i fiul său, Ioiakim (Iechonias) care a fost deportat în Babilon în 597 î.Hr.; Ierusalimul a fost asediat prima dată în 598-597 î.Hr. și cucerit în 587/586 î.Hr. LXX, 6/II, p. 363.

[2] „Și crainicul a vestit mulțimilor: Vouă vi se poruncește, neamuri și țări, popoare și limbi! Când veți auzi glasul trâmbiței, al fluierului și al lăutei, al cinghiei și al harfei, al cimpoiului și a tot soiul de muzici, căzând la pământ, închinați-vă chipului celui de aur pe care l-a ridicat regele Nabucodonosor! Și (pe) oricine care nu va cădea la pământ să se închine, îl vor arunca în cuptorul cu focul arzând. Sunt niște bărbați iudei, pe care i-ai rânduit peste ținutul Babiloniei, Sedrach, Misach și Abdenago: oamenii aceia nu s-au temut de porunca ta și idolului tău nu i-au slujit și chipului tău de aur, pe care l-ai ridicat, nu i s-au închinat” (Daniel 3,4-6,12).

[3] În original LXX are „semințe”, iar TM are „legume”.

[4] Liturghier, pp. 413-414.

[5] Este vrednică de amintit Frăția Nepsis din Episcopia Italiei în care cresc și se formează tineri ai parohiilor noastre.

[6] Cităm un text care îi aparține domnului doctor profesor Dumitru Constanti-Dulcan, neurolog și psihiatru: „Vorbind de virtuțile dietei hipocalorice vom menționa și postul de o zi pe săptămână … necesar atât detoxifierii, cât și punerii în repaus a echipamentului enzimatic, care, prin consum excesiv, se poate epuiza. În această ordine de idei, constatăm că posturile impuse de religii îți au logica lor, utilă sănătății. Trebuie reținut însă că postul nu interzice și consumul de lichide – și mă refer aici la apă și ceaiuri -, care sunt neapărat necesare corpului”. Dumitru Constanti-Dulcan, Un promotor al noi spiritualități, Editua Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, p. 380.

[7] „ … O mică înălțare a valurilor dă la fund o corabie încărcată cu multe poveri, pe când o corabie cu o încărcătură potrivit trece ușor prin furtună, … Tot așa se întâmplă și cu trupurile oamenilor. Împovărate necontenit cu prea multă mâncare, trupurile se îmbolnăvesc cu ușurință; dar dacă folosesc mâncare puțină și ușoară scapă și de suferința pe care o așteaptă de pe urma bolii, …, dar se depărtează și de suferința care începe a se ivi … ”. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia I despre post, IV, în col. PSB, vol. 17, p. 349, apud Lumină din Scripturi și din zidiri, Antologie tematică din opera Sfântului Vasile cel Mare, EIBMBOR, București, 2009, p. 464.

[8] Pentru o parte din noi sfântul Daniel ar putea fi luat ca exemplu de comportament echilibrat, atunci când, înaintea Serbării propriu-zise din 25 decembrie, suntem invitați la cena di Natale, și, neținând cont de timpul în care ne aflăm, uneori dezlegăm Postul Nașterii, uitând că unii, sub amenințarea cu moartea, nu l-au încălcat (aici nu am în vedere postul prorocului, care nu a dejunat pentru Înruparea Cuvântului, după cum au făcut sfinții Părinți). Tot aici mai amintim de faptul că o parte din creștini, fiind în deplasare cu munca, cred că este de la sine înțeles să dezlege la mâncăruri de dulce, doar pentru faptul că nu sunt acasă. Dar este bine să ne amintim că și unii dintre pre-creștini (cum îi numește sfântul Iustin pe cei dinainte de Hristos), au fost exilați, sau, mai mult, au fost constrânși să guste din cărnuri, și au refuzat. Deci viața Sfinților este pentru noi un model de inspirație și de întărire în credință.

[9] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și, p. 350, apud Lumină din, Antologie tematică, p. 464.

[10] Dumitru Constanti-Dulcan, Un promotor,  p. 190.

[11] LXX, 6/II, p. 370.

[12] Ibidem, pp. 370-371.

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com