Casa mea este casă a Domnului?

Este de folos să ne amintim că Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne edifică viața zilnică, adică ele ne oferă informații despre felul în care credinciosul are vocația să trăiască legătura sa cu Dumnezeu. De aceea, atât Primul, cât și al Doilea Testament ne povestesc despre felul în care Dumnezeu S-a făcut prezent și în locul unde omul își trăia cea mai mare parte din viața sa, în casă. Credem că este de folos să actualizăm câteva argumente legate de domus ecclesiae.

Prezențe ale lucrurilor sfinte și ale oamenilor virtuoși în casa omului din antichitate

Așa cum la așezarea temeliei unei biserici se înalță rugăciuni prin care se invocă ajutorul lui Dumnezeu, tot așa, și acolo unde se construiește o casă este bine ca întâi să se sfințească locul[1]. Prin sfințirea unui perimetru anume, el se scoate dintr-un uz comun, profan, și se așază sub puterea unui sfânt care-l ocrotește; în final, avem în vedere tot puterea lui Dumnezeu, care „este minunat întru sfinții Săi”. Epicleza din slujba de binecuvântare a apei revarsă puterea divină peste viitoarea aghiasmă, care va alunga de acolo posibilele duhuri rele prezente sau lucrări necurate ale acestora, dar și asupra locului unde aceasta se săvârșește.

Însăși Slujba de Sfințire a casei ne vorbește despre aducerea chivotului în casa lui Abiadar[2] și despre locuirea lui Iosif în casa lui Putifar[3]; tot aici mai putem aminti despre binecuvântarea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Laban datorită credinței lui Iacov[4], despre darul de prunci pe care l-a căpătat Sarra[5] datorită ospitării Celor Trei Îngeri la Mamvri, despre văduva din Sarepta Sidonului[6], al cărui fiu a fost înviat de Sfântul Ilie, despre fiul șumanintencei care a fost adus la viață prin rugăciunea Sfântului Elisei[7] etc.

Din exemplele enumerate reiese că sporul material și spiritual, înțelegerea și armonia dintre membrii unei familii au fost rodul prezenței chivotului sau a unor persoane cu o viață plăcută lui Dumnezeu, cum ar fi: drepții Iacov și Iosif, sfinții Ilie și Elisei etc. În aceeași măsură este demn de amintit că la poporul iudaic al secolelor al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. exista tradiția conform căreia dacă „un om al lui Dumnezeu” trecea pragul unei case, iar cei ce locuiau acolo nu erau într-o stare de bună viețuire, atunci se putea ca Divinitatea să-i mustre, deoarece sfântul pomenea păcatele lor înaintea lui Dumnezeu: „După aceea s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit fiul femeii … Și (femeia) a zis către Ilie: Ce ai cu mine, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi amintești nelegiuirile mele și să-mi omori fiul?” (3 Reg. 17,17-18).

Tradiția de azi a Bisericii

Sfânta Tradiție consemnează Vieți de sfinți care prin tăria virtuților lor au izgonit puterea diavolilor. Între aceștia îi enumerăm pe sfinții Haralambie și Varvara.

În continuarea celor scrise, ne amintim și de mărturiile părinților îmbunătățiți ai Bisericii contemporane, care prin rugăciunile lor în diferite locuri făceau prezent harul lui Dumnezeu. Unul dintre ei este părintele Cleopa, care povestește:

„Cum au călătorit toți cei trei frați la Cernăuți, în vara anului 1930. Întrucât Gheorghe a făcut armata acolo, au hotărât să se ducă împreună pentru a ridica livretul militar al acestuia.

Luând binecuvântare de la părintele Ioanichie, egumenul schitului, au plecat pe jos de la Neamț spre nordul Moldovei. Pe cale au rânduit să meargă la distantă de 10-15 pași unul de altul pentru a repeta neîncetat rugăciunea inimii și a zice pe de rost Psaltirea lui David.

Primul popas l-au făcut la mănăstirea “Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava. Apoi, plecând spre Cernăuți, au ajuns într-un sat din județul Dorohoi și nu găseau loc să doarmă peste noapte. Dar o femeie credincioasă, văzându-i străini, i-a întrebat:

– Ce doriți, fraților?

– Căutăm o casă să găzduim peste noapte și nu găsim!

– Avem noi o casă la marginea satului, în care nu locuiește nimeni. Dar nu știu de veți putea dormi în ea, căci este bântuită de diavoli, din cauza unor vrăjitoare!

– Dacă ne primiți, noi dormim în ea!

– Bine, fraților, hai să vă duc acolo.

Ajungând în acea casă, frații au mâncat ceva și, fiind obosiți, s-au culcat. După puțină odihnă, duhurile rele i-au sculat din somn, făcând mult zgomot. Atunci frații au scos Psaltirea, au aprins lumânări și s-au rugat toți trei câteva ore. La început se auzeau zgomote, strigăte și țipete. Apoi, rugându-se frații stăruitor, diavolii au fugit rușinați de puterea psalmilor.

Către ziuă au ațipit iarăși puțin, dar demonii n-au mai îndrăznit să se apropie. Dimineața, venind stăpâna casei, i-a întrebat cum au dormit, și, aflând cele petrecute, a cerut sfat cum ar putea să-și izbăvească casa de duhurile rele. Frații i-au spus să citească seara, la miezul nopții și dimineața Psaltirea, să facă preotul aghiasmă în casă, să postească, să fie spovediți, și așa demonii vor fugi.

Ajungând frații la Cernăuți, și-au luat actele necesare de la regiment și s-au întors iarăși prin același sat unde au poposit peste noapte. Stăpâna casei i-a primit cu bucurie și le-a mărturisit că de când s-au rugat ei, casa nu i-a mai fost bântuită de diavoli. Atunci a înțeles femeia ce mare putere are Psaltirea împotriva duhurilor necurate și a vrăjitoarelor”.

Un alt exemplu îl aflăm în viața părintelui Gheorghe Calciu care a trăit în închisoare unul dintre cele mai înălțătoare momente de har din viața lui:

„Da, Am mai avut iarăși o întâmplare foarte interesantă, care a întărit convingerea mea că harul lui Dumnezeu lucra acolo [în închisoare]. Mă băgaseră la Aiud în celulă cu doi deținuți de drept comun. Unul avea vreo șaizeci de ani și își petrecuse aproape toată viața în închisoare: intra, ieșea, iarăși intra … Acum însă primise o pedeapsă foarte urâtă, mi se pare că pe viață, pentru că își omorâse mama … Celălalt deținut era un tânăr de prin Timișoara sau de prin Arad, care îl omorâse pe opozantul lui la mâna unei fete de acolo …

Am crezut că gata, fac planul să mă omoare! Mi-am dat seama că au fost chemați de Securitate și li s-au spus anumite lucruri, poate li se făgăduise eliberarea …

– Și vă rugați atunci, sau ce făceați?

– Mă pregăteam de moarte. Îmi făceam spovedania.

– Vă pregăteați de moarte…?!

– Da, pentru orice eventualitate. Nu eram sută la sută sigur, dar o spaimă tot aveam în mine.

– Vă rugați și pentru ei?

– Sigur. Mă rugam să-i îmblânzească Dumnezeu. De altfel, pentru ei m-am rugat tot timpul cât am stat împreună în celulă. Erau prezenți în rugăciunile mele mai mult decât cei pe care îi iubeam. După ce au vorbit puțin între ei, cel mai tânăr vine la mine și zice: «Gata! Acum poți să ieși, părinte» – nu-mi spusese niciodată până acum «părinte» – «să știi că nu îți mai facem nimic! Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă gardienii! Dacă au nevoie să te omoare, să te ucidă ei!»

… sigur că eu m-am înmuiat de tot, mi s-au înmuiat picioarele, m-au trecut lacrimile…

Mă mir cum de nu am leșinat. Și a doua zi, cu permisiunea lor, am slujit Liturghia … după prefacerea Darurilor și rugăciunile care urmează, m-am întors să spun: «Pace tuturor». M-am gândit că atunci când vor auzi cuvântul «pace» or să fie impresionați. Deci m-am întors spre ei și am zis: «Pace tuturor». Și atunci am văzut: cel bătrân era îngenuncheat, cel tânăr stătea în picioare – dar a îngenuncheat și el de cum m-am întors – și amândoi erau plini de lumină. Atunci am realizat că întreaga celulă era inundată de lumină, aceeași lumină pe care o văzusem atunci, la Paști, când gardianul îmi răspunsese: «Adevărat a înviat!». Asta a fost”[8].

Mântuitorul Iisus Hristos și Apostolii au vorbit și au slujit în case

Hristos Domnul a lucrat cele sfinte atunci când S-a autoinvitat în casa lui Zaheu[9]. Dar gestul Mântuitorului a fost determinat de căutarea și zelul mai-marelui vameșilor „de a vedea cine este Iisus” (Luc. 19,3). Era normal ca Domnul să sfințească atât natura neînsuflețită (înmulțirea celor cinci pâini și doi pești, a vinului în Cana etc.), cât și natura însuflețită, pe însuși omul[10], după cum se înțelege că El, locuind în casă, a sfințit și habitus-ul respectiv prin Însăși prezența Sa. Tot aici este potrivit să ne amintim de sutașul roman care I-a spus lui Hristos: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu …” (Mat. 8,7); deci păgânii care trăiseră pe vremea Domnului se simțeau nepregătiți îndeajuns ca să-L primească pe Rabbi Ieșua în casele lor.

În primele secole creștine, deodată cu botezul neofiților, casele acestora deveneau și biserici, căci în ele se săvârșeau și Sfânta Liturghie, fapt amintit de Cărți din Noul Testament. Astfel, Foișorul în care a avut loc Coborârea Sfântului Duh și a devenit mama Bisericilor era proprietatea unui anume Marcu. Faptele Apostolilor ne povestesc că „toți cei ce credeau … în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii (2,44,46)[11]. Tot acum găsim mărturii că membrii unei familii își așezau la dispoziția mai multor creștini casa lor, și aici se năștea comunitatea dintr-o zonă anume al cărei nucleu îl formau tocmai ei: „Îmbrățișați pe Priscila și Acvila … și Biserica din casa lor” (Rom. 16,3,5).

„În aceste locașuri pe care Sfântul Apostol Pavel le numește casa lui Dumnezeu (1 Tim. 3,15)[12] și biserica lui Dumnezeu (1 Cor. 11,22)[13] era și un jertfelnic sau un altar (1 Cor. 9,13)[14], era masa pe care se săvârșea prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului spre împărtășirea credincioșilor (1 Cor. 11,27). Astfel, locașurile creștine de cult se adăposteau în casele familiilor creștine credincioase.”[15]

Călătorind prin Antichitatea târzie

În secolele al II-lea și al III-lea d.Hr., la Roma se nășteau primele domus ecclesiae în habitus-urile celor botezați, adică acele locuințe care inițial erau proprietatea unor creștini înstăriți, și pe care, ei sau urmașii lor, le-au lăsat ca moștenire Bisericii instituționale. Astfel, la începutul secolului al IV-lea în vechea cetate se găseau 25 astfel de locuri de cult. Actuala biserică a sfântului Clemente al Laterano trimite la ctitorul ei. Aici sunt cuprinse și o parte din catacombe. Una dintre cele mai vechi biserici din lume era cea ale cărei ruini s-au descoperit nu departe de Poarta Palmira din Siria, și din a cărei inscripție din 232 d.Hr. se înțelege că avea în componență sala mare pentru desfășurarea cultului, baptisterul și camera unde se desfășura agapa[16].

Însuși Domnul sfințește casa creștinului prin persoana preotului

            De aici se desprinde o învățătură clară, concretizată frumos în proverbul „Omul sfințește locul”; după cum faptele și gândurile noastre pot murdări locul unde trăim, tot așa viața înduhovnicită a creștinilor atrage harul divin asupra locului unde este invocat. Mai mult ca oricând astăzi, prin obiectele efective din casă, omul poate cădea în păcat sau se poate ajuta să crească în virtute. De exemplu, țigările și alte materiale pot fi cauze prin care omul își lasă la îndemână tentații de a se ispiti singur[17]. Tot aici se poate aminti și de faptul că ceea ce noi și invitații noștri facem în casa noastră determină prezența lui Dumnezeu sau a diavolului în locul respectiv[18].

În aceeași măsură, a sfinți casa prin slujba rânduită de cartea bisericească, a așeza în ea icoane și candelă aprinsă, a aprinde lumânare la rugăciune și a stropi cu aghiasmă la început de lună, înseamnă a invoca peste locuitorii casei harul lui Dumnezeu. Intrarea preotului în curtea omului, adică în ograda împrejmuită cu gard și străjuită de poartă, și de aici în casă, înseamnă venirea deodată cu el a sfinților îngeri și a puterii lui Dumnezeu[19].

Pr. dr. Cristian Prilipceanu

[1] Cartea de slujbă are o rânduială în acest sens: „Dumnezeule atotțiitorule, Care ai făcut cerul cu înțelepciune și ai întemeiat pământul pe tăria lui, Ziditorule și Făcătorule, caută spre robul Tău (se pronunță numele celui care începe a construi), care, cu puterea tăriei Tale, voiește să ridice casă pentru locuit …”, Aghiasmatar, EIBMBOR, București, 2002, pp. 387-388.

[2] „Și a stat chivotul Domnului în casa lui Abeddara din Geth trei luni; iar Domnul a binecuvântat întreaga casă a lui Abeddara și toate ale lui. Atunci i-au dat de știre regelui David, zicându-i: Domnul a binecuvântat casa lui Abeddara și toate ale lui, datorită chivotului lui Dumnezeu” (2 Reg. 6,11-12).

[3] „Și a fost așa: după ce l-a așezat în fruntea casei și peste toate câte avea, Domnul a binecuvântat casa egipteanului, datorită lui Iosif, iar binecuvântarea Domnului a fost peste tot ce avea el în casă și în câmp” (Fac. 39,5).

[4] „Laban i-a zis: Dacă aflam har înaintea ta, mmi s-ar fi făcut semn. Căci Dumnezeu m-a binecuvântat prin venirea ta”. (Fac. 30,27).

[5] „(Îngerul) i-a zis: Mă voi întoarce la tine la anul, pe vremea aceasta, iar Sarra, femeia ta, va avea un fiu” (Fac. 18,10).

[6] „Și (Ilie) s-a sculat și a mers spre Sarepta până la poarta cetății; și, iată, acolo o văduvă aduna vreascuri, …”

[7] „Și a venit o zi când Elisei a trecut către Suman, și acolo se afla o femeie (de neam) mare și l-a poftit să mănânce (la ea) …” (4 Reg. 4,8-16).

[8] Viața Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Ediție îngrijită de Mănăstirea Diaconești, Editura Basarabii Media, Snagov, 2016, pp. 106-111.

[9] Credem că orice faptă și vorbă a Domnului au avut ca finalitate ridicarea creației din cădere la locul înalt, la care vechiul Adam se cădea să o fi ridicat pe când era în eden, ba chiar mai sus, de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl.

[10] „Căci (Iisus) îi zicea: Ieși duh necurat din omul acesta” (Marc. 5,8).

[11] Este demn de subliniat că, la început, apostolii se rugau și în templu, dar sfânta liturghie nu o săvârșeau niciodată acolo.

[12] „Ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu …”.

[13] „N-aveți, oare, case ca să mâncați și să beți? Sau disprețuiți Biserica lui Dumnezeu și rușinați pe cei ce nu au?”

[14] „Au nu știți că cei ce săvârșesc cele sfinte mănâncă de la templu și cei ce slujesc altarului au parte de la altar?”

[15] Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ediția a II-a, EIBMBOR, București, 2004, pp. 52-53.

[16] Mănăstirile în general, și cele athonite, în special, au așezate biserica principală și trapeza pe aceeași axă, cea din urmă fiind în continuarea celei dintâi, prin aceasta arătându-se că hranei sufletești îi urmează hrana trupului.

[17] Amintim de sfatul sfântului Serafim către o creștină alcoolică: „Aceasta este porunca pe care ți-o dau. Niciodată să nu mai ai în casă nu numai vin, dar nici măcar sticle de vin, …”. Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov, O bibliografie spirituală, Editura Agapis, București, 2002, p. 231.

[18] Să exemplificăm prin două locuri diametral opuse: care este atmosfera dintr-o biserică, în timpul unei slujbe sau după încheierea ei, și care este atmosfera dintr-un loc unde oamenii fac ceea ce este imoral? (fiecare dintre noi are libertatea de a defini „locul imoral” în funcție de viciile timpului sau după cum simte de cuviință). Într-un final, prin reducere, este tocmai cazul camerei, așternutului, alb, curat, bine aranjat, unde tot ne vine să stăm, sau cotețul de animale și păsări unde tuturor nu ne place cum miroase, cum se trăiește.

[19] „Precum casei lui Zaheu s-a făcut mântuire, Hristoase, cu intrarea Ta, așa și acum, cu intrarea sfinților Tăi slujitori și, cu aceștia, a sfinților Tăi îngeri, dă pacea Ta casei acesteia și cu milostivire o binecuvintează, mântuind și luminând pe toți cei ce vor locui în ea”. Aghiasmatar, EIBMBOR, București, 2002, p. 389.

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com