Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi.

                               

   „Ca Jertfa să devină a laudei, bine plăcuta lui Dumnezeu, trebuie ca inima să fie plină de mila păcii, adică de dragostea lucrătoare, de milostivirile îndurărilor, de iertare, de pace, de îngăduinţă şi înţelegere. Dumnezeu, prin profetul Isaia, iar mai târziu, însuşi Domnul Iisus Hristos, au cerut evreilor: „Milă voiesc, iar nu jertfă”.(Osie 6,6; Matei 9,13) Deci, Jertfa laudei, înseamnă jertfa înţelegătoare pe care trebuie să o oferim cu recunoştinţă şi mulţumire lui Dumnezeu, după ce mai înainte ne-am împăcat cu aproapele. Domnul Hristos a oferit pe cruce Jertfa cea unică Tatălui şi pe aceasta o oferim şi noi acum în Sfânta Liturghie, într-un mod nesângeros şi duhovnicesc.

Păşind pragul Bisericii, al Cămării Împărăteşti, în timpul Anaforalei liturgice, preotul ne strigă şi ne atenţionează Să stăm bine, şi noi răspundem că am venit să fim prezenţi la Jertfa neîncetată, împăcaţi cu Dumnezeu, cu slujitorul şi cu toţi ceilalţi. Milă cerem de la Dumnezeu încă de la începutul Liturghiei, iar acum a venit momentul să constatăm că nu avem nimic altceva de oferit lui Dumnezeu decât mila şi pacea din inimi, compătimire şi iubire faţă de ceilalţi. Aceasta doreşte Dumnezeu în locul oricărei alte jertfe, pentru că, într-adevăr, este o jertfă să-l iubeşti pe aproapele, şi cei care o fac cu adevărat ştiu aceasta.

   Cinstitele Daruri nu sunt doar purtate la Jertfelnicul pământesc, ci sunt şi înălţate la Jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Biserica luptătoare de pe pământ slujeşte, venerează şi săvârşeşte aceeaşi lucrare ca şi Biserica triumfătoare care oferă slujirea, slava şi Sfânta Euharistie în vecii vecilor.

Rânduiala înaintează, urcă spre Golgota, apropiindu-se de Jertfa cea nesângeroasă.

Pe când eram tânăr absolvent al Seminarului și slujeam cu nevrednicie la biserica cu hramul „Intrarea Maicii Domnului” din Drama, parohul de atunci, părintele Teodor, mi-a povestit că înainte de 1920, a cunoscut în Asia Mică un preot evlavios care nu făcea niciodată sfinţirea Darurilor până ce nu vedea un porumbel alb, strălucitor, scăldat într-o lumină pură, venind şi stând nemişcat deasupra Darurilor. După Prefacere, aştepta câteva momente, în timp ce Sfântul Altar se lumina, iar porumbelul se făcea nevăzut. Odată, porumbelul n-a venit, iar preotul acela aştepta şi împreună cu el tot satul, căci era în ziua de Crăciun. Timpul trecea iar preotul acela evlavios, se temea să săvârşească Prefacerea, pentru că numai astfel săvârşise până atunci. Aşa ştia, şi aşa o săvârşea de fiecare dată, numai la venirea acelui porumbel alb. A început să plângă şi ieşind prin Uşile împărăteşti s-a adresat poporului:- Sfântul Duh nu mai coboară.,.. îertaţi-mă, este din cauza păcatelor mele…. Eu voi aştepta! Poporul însă, a aşteptat împreună cu el. Peste puţin timp, preotul a văzut porumbelul coborând ca fulgerul din turla bisericii și preotul acela sfânt a zis poporului: A venit! Şi s-a întors cu simplitate, a făcut Prefacerea şi a continuat Liturghia de Crăciun.

 Imediat după Mila păcii, Jertfa laudei, preotul iese prin Uşile împărăteşti şi binecuvântează poporul în semnul Sfintei Cruci (în vechime binecuvântarea se făcea cu Sfântul Aer) şi rosteşte: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi.

Această binecuvântare specială se numeşte treimică şi este preluata de la Sfântul Apostol Pavel (2 Corinteni 13,13). Un scriitor bisericesc din vechime ne spune că formula Sfântului Pavel deschide în toate bisericile rânduiala tainică a Liturghiei, adică, momentul cel mai Sfânt al Liturghiei. Taina săvârşită nu este un lucru simplu, nu sunt o mulţime de gesturi teatrale, ci o continuare a Jertfei poruncite de Domnul: „Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea”(Luca 22,19) De aceea, spunem că Sfânta Jertfă are caracter anamnetic, de aducere aminte. Preotul, în aceste clipe, este o persoană deosebită înaintea credincioşilor, pentru că este investită cu harul special şi cu porunca de a transmite oamenilor darurile lui Dumnezeu: harul, iubirea şi împărtăşirea Sfântului Duh.

Sfântul Nicolae Cabasila atribuie fiecărei Persoane divine, câte unul dintre aceste daruri, într-un mod special: Tatălui iubirea, Fiului harul, iar Sfântului Duh împărtăşirea.

Fiul S-a dat pe Sine, S-a făcut Mântuitorul nostru, fără ca noi să contribuim cu ceva, ba mai mult, eram vrăjmaşii Lui. A murit pentru fericirea noastră, în timp ce eram necredincioşi, iar grija Lui faţă de noi este harul.

Tatăl S-a împrietenit cu neamul omenesc prin Patimile Fiului, şi a iubit pe vrăjmaşii Acestuia, de aceea, toate câte le-a făcut pentru noi înseamnă iubire. Trebuia ca „Cel bogat în milă” să dea bunurile Sale vrăjmaşilor cu care se împrietenise şi a facut-o prin Duhul Sfânt, care a suflat asupra Apostolilor. Pentru aceea, bunătatea Sfântului Duh faţă de oameni se numeşte împărtăşire.

Sfântul Duh cunoaşte pe omul credincios şi îi spune că este fiul lui Dumnezeu, creat după „chipul şi asemănarea lui”, iar omul cu inima luminată aude o voce tainică: „Ava, Părinte!” (Galateni 4,6)

Astfel, la Sfânta Liturghie, ne facem părtaşi darurilor Sfintei Treimi: Iubirea Tatălui, care este izvorul, Harul Fiului, care este uşa şi împărtăşirea Sfântului Duh. Deci: Pronia lui Dumnezeu pentru mântuirea omului înseamnă har, Jertfa lui pe Cruce se numeşte şi este iubire, iar împărţirea darurilor lui Dumnezeu prin Sfântul Duh înseamnă împărtăşire.

Sfântul Nicolae Cabasila se întreabă: „Dacă darurile şi harismele treimice s-au dat oamenilor o dată cu Întruparea lui Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos (desigur acelora care L-au primit şi au crezut în El), de ce este nevoie în acest moment al Sfintei Liturghii de rugăciunea şi binecuvântarea apostolică? Cu siguranţă, ca să nu le pierdem după ce le-am primit şi ca să le păstrăm până la sfârşitul vieţii noastre. Pentru aceea preotul nu zice: să fie date vouă tuturor, pentru că ele au fost dăruite, ci se roagă: să fie cu voi cu toţi, adică să rămână cu voi”.

Sfântul Vasile cel Mare ne asigură că viaţa noastră este dăruită de către Tatăl, prin Hristos Iisus, în Duhul Sfânt. Adică, Cel prin care viază creştinul este darul Sfintei Treimi. Şi Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile, ne spune la rândul lui că: „Fiecare binecuvântare şi har şi putere şi lumină, bucurie, pace şi slavă, pleacă de la Dumnezeu Tatăl, coboară prin Fiul şi Cuvântul şi se sfârşeşte în Duhul Sfânt”.
Binecuvântarea apostolică dezvăluie dogma Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Care lucrează pentru mântuirea omului.

Un Părintele Daniel, pustnicul de la Sfântul Munte, primea la fiecare Sfântă Liturghie multe daruri, binecuvântări şi harisme. Timp de şaizeci de ani săvârşise zilnic Sfânta Liturghie, chiar şi în Postul Mare. Se auziseră multe despre acest slujitor şi nevoitor, care devenise un înger pe pământ şi slujea împreună cu îngerii. Ava Iosif, pustnicul din peşteră, împreună cu Ava Arsenie, fratele lui, călătoreau ore întregi ca să-l vadă şi să se desfăteze privindu-l cum slujea. Nu voiau nimic altceva. Bătrânul, se nevoia şi slujea în peştera sfântului Petru Athonitul. Părinţii aghioriţi îl pomenesc ca pe „un duh liturgic” şi „o pară de foc”, conform cuvintelor psalmistului: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri, şi pe slugile Tale pară de foc” (Psalmul 103, 4).

Toţi cei care au participat, chiar și la o singură Liturghie slujită de el, au mărturisit că s-au bucurat de o iniţiere reală şi au văzut coborârea Jertfei Cereşti pe pământ, acolo, în peştera unde slujea. În acelaşi timp, Liturghia era şi o înălţare adevărată la Jertfa Altarului mai presus de ceruri, a Ierusalimului celui de sus. Pentru ca Liturghia să dureze cât mai mult, slujea fiecare zi Liturghia Sfântului Vasile, care, după cum se ştie, se săvârşeşte doar de zece ori pe an. Citea rugăciunile rar, cu intonaţie şi multă evlavie şi nu se grăbea deloc, pentru, că ale lui erau ziua şi noaptea. Evlavia era însoţită de lacrimi bogate şi dulci. Desfătarea credinţei şi lacrimile multe îi opreau căutatul şi rostirea rugăciunilor. Dacă podeaua peşterii nu se umplea de lacrimi, nu încheia Liturghia. Timp de şaizeci de ani, fără nici o pauză a slujit neîncetat şi a adormit ca un sfânt după încheierea Sfintei Liturghii. Dobândise obiceiul ca după terminarea slujbelor să se retragă pentru câteva ore şi să se bucure de măreţia darurilor dumnezeieşti pe care le primea la Sfânta Jertfă. Slujba dura multe ore, cu momente de bucurie, când mintea părintelui era răpită. Prin cererile şi rugăminţile lui, pline de suspine şi de lacrimi, umplea zidirea lui Dumnezeu cu frumuseţile raiului, îi întărea şi-i sprijinea pe creştinii şovăielnici din lume, îi lumina pe cei întunecaţi, îi mângâia pe cei mâhniţi şi îndureraţi, iar râul lacrimilor şi al suspinelor lui deschidea păcătoşilor calea mântuirii. Era unul dintre puţinii născuţi într-un neam, care schimba lumea.

Binecuvântarea treimică este şi apostolică, pentru ca primul care a formulat-o în scris a fost sfântul Pavel, apostolul neamurilor. Biserica noastră a preluat formula ca o introducere la Anaforaua liturgică şi de atunci, mulţimi nenumărate de preoţi şi episcopi au rostit-o şi de multe ori au săvârşit minuni prin ea, aşa cum consemnează sinaxariile şi patericele. Harul binecuvântării treimice nu este doar al Domnului Hristos, ci şi al Tatălui şi al Sfântului Duh. La fel, iubirea şi împărtăşirea sunt lucrarea celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi.

Anaforaua liturgice cuprinde un dialog dramatic între preot şi popor care răspunde: și duhului Tău, adică ceea ce ne-ai urat nouă, să ai şi tu. Dacă noi, preoţii, suntem nevrednici de misiunea noastră, totuşi harul sfânt nu încetează niciodată să vina, să adape şi să împrospăteze sufletele creştinilor. Preotul este un instrument în mâinile lui Dumnezeu, care împrumută gura, ochii şi mâinile Acestuia pentru a săvârşi Sfintele Taine. Oricine ar fi slujitorul şi oricât de nevrednic, Sfintele Taine se săvârşesc şi sunt valabile, însă, nici unul dintre preoţi nu este îndreptăţit sa separe viaţa morală personală de slujirea lui. Oriunde ar merge, oricum ar fi îmbrăcat şi oricum ar vorbi, el este înainte de toate şi rămâne preot, slujitorul Celui Preaînalt. Dumnezeu dăruieşte harul Său preotului, poporului şi întregii Biserici, ca şi celelalte daruri comune: iubirea şi împărtăşirea.

Răspunsul și duhului Tău, este singurul care suplineşte orice nevoie reală, iar înţelesul lui este următorul: harul, iubirea şi împărtăşirea Sfântului Duh să se întoarcă în sufletul tău care a devenit duh deplin şi s-a înălţat la Tronul măririi lui Dumnezeu. Sunt momente cutremurătoare, înfricoşătoare, dar şi purtătoare de lumină! Cu toate acestea, noi suntem săraci, goi şi împietriţi, iar locul Sfântului Duh este luat, din nefericire, de patimi, minciuni, egoism, viclenie, invidie şi răutate.

Când, însă, sufletele noastre sunt pline de har, iubire şi împărtăşire, se înduhovnicesc, se înalţă şi trăiesc în ceruri ca şi îngerii, se desfată cu tainele necuprinse ale lui Dumnezeu, „în Biserica slavei Tale stând, în cer mi se pare că sunt”.

Binecuvântarea ne oferă darurile cerului cele bogate, dar ne şi obligă să devenim lumină şi duh.

Părintele Paisie, un vestit monah, povestea că în timpul foametei groaznice din 1917, călugării au redus drastic milostenia, de teamă ca magaziile mânăstirii se golesc. Pe deasupra, stareţul, un om tare zgârcit, a interzis cu desăvârşire milostenia. Urmarea era ca şi Hristos să-Și retragă binecuvântarea Sa. Călugării, au început atunci să sufere de foame şi să cârtească împotriva lui Hristos şi a Maicii Domnului, pentru că nu le păsa de mănăstire. Din nefericire, însă, n-au înţeles unde era greşeala. Într-o zi, Hristos S-a arătat portarului mănăstirii cu chip de cerşetor zdrenţăros, care i-a cerut puţină pâine. Călugărul portar i-a zis cu tristeţe: -Nu avem, frate, de aceea am şi întrerupt filoxenia (găzduirea străinilor). Aşteaptă, însă, puţin, ca să-ţi aduc porțioara mea din chilie. A alergat la chilie, a luat pâinea şi i-a dat-o. Intre timp, însă, a văzut că faţa străinului începea să strălucească. După ce a luat bucata aceea de pâine, săracul a zis portarului: -Ştiţi de ce a venit nenorocirea aceasta asupra mânăstirii voastre? Pentru că aţi lepădat două lucruri. Ce spui? l-a întrebat portarul. Daţi şi vi se va da, a repetat Acela. După aceste cuvinte Săracul S-a făcut nevăzut, răspândind o lumină, care l-a uimit pe călugăr. El s-a pierdut cu totul şi, înfricoşat, a alergat la mai marii mănăstirii (care era de sine) şi a povestit întâmplarea. Părinţii, la început şi-au stors mintea ca să-şi amintească toţi oamenii pe care i-au alungat, apoi au înţeles cuvintele acelea evanghelice, şi că Acel sărac era Hristos în persoană.

Aceleaşi lucruri, cu aproximaţie, le-am auzit şi in 1959, la Kareiă, de la un pustnic, părintele loachim. Acesta mi-a vorbit despre valoarea milosteniei, practice şi duhovniceşti, legată de Sfânta împărtăşanie: cu cât cineva miluieşte şi dă din ale sale, cu atât va primi mai multe daruri materiale şi spirituale, în special, când se împărtăşeşte cu Preacuratele Taine. Portarul mănăstirii Ivir, pe care l-am amintit mai sus, a experiat acestea; când s-a împărtăşit a doua zi, a devenit lumină strălucitoare. A simţit Sfânta Împărtăşanie răspândindu-se, întinzăndu-se în toată
fiinţa lui şi o desfătare divină. Când a înţeles ce i s-a întâmplat, s-a smerit adânc şi-a zdrobit inima, şi plângea fără să ştie de ce! Se ruşina de Mântuitorul, care l-a umplut de daruri negrăite. Şi părintele loachim a încheiat: „încearcă şi tu diacone şi te vei convinge în fapt”. Continuarea întâmplării este cunoscută: Părinţii s-au căit de păcatul lor şi au împărţit proviziile lor săracilor, călugărilor şi mirenilor şi au primit în schimb binecuvântările Domnului cele bogate.(Părintele Paisie Aghioritul)

Am relatat această întâmplare, nu numai pentru a arăta necesitatea milosteniei şi a ospitalităţii faţă de toţi, dar şi pentru învăţătura acelui monah despre îmbinarea milosteniei materiale cu cea spirituală, în relaţie cu Sfânta împărtăşanie. (Pr. Silviu State)

Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, București, 2005, pp. 276-282.

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com