„Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el” (Ioan 6,56)

Părintele Ioan Iovan

   „Dintr-un început omenirea a fost sortită la viața fericită, la o viață de paradis, lipsită de griji, necazuri, suferințe și moarte. În nemărginita Sa bunătate, Dumnezeu n-a voit să dețină singur viața de fericire dumnezeiască, ci a binevoit și pe om părtaș la o asemenea viață. Doar însuși chipul omenesc realizat după chipul dumnezeirii, mărturisește intenția primară a lui Dumnezeu. „Dumnezeu a dat omului chipul și asemănarea Sa și, totodată, i-a dat posibilitatea de a-și menține această stare de asemănare divină, fericitoare. Pe scurt, omenirea de la început a fost destinată trăirii în Dumnezeu. Se cerea din partea ei doar o ascultare ușoară. Omenirea n-a satisfăcut acest imperativ și astfel, a căzut din grația lui Dumnezeu și starea de fericire inițială. Totuși, Dumnezeu n-a întârziat să-și reafirme dragostea față de om, trimițându-i, Răscumpărător din robia păcatului și a morții pe Însuși Fiul Său iubit, Iisus Hristos. Venirea lui Hristos șterge păcatul și împacă pe om cu Dumnezeu. Prezența lui Dumnezeu în trup și trăirea Lui între oameni, a altoit cu Duhul năzuințele omenirii, care, până la venirea Lui, erau sălbăticite de păcat. Până la Hristos, viața, mântuirea și desăvârșirea erau niște idealuri care anevoie se puteau realiza. Prin El, acestea devin scopul și ținta oricărui creștin. Toți creștinii de la Hristos încoace nu pot avea în viață alt interes și scop decât acela al mântuirii și al desăvârșirii și nimeni nu poate fi mântuit decât de Iisus Hristos și prin Iisus Hristos, care s-a coborât din slava Sa dumnezeiască, pentru a arăta omenirii că mântuirea și desăvârșirea se pot realiza și în trup pământesc, prin sufletul omenesc.

Pentru aceasta, prin Hristos, orice suflet, care n-a căzut în stricăciune, simte să trăiască o viață mai înaltă, mai curată, și mai aleasă, o viață cu totul duhovnicească, într-o continuă desăvârșire spre dumnezeire. Și, într-un avânt măreț, se înalță spre bunurile veșnice, care sunt numaidecât trebuitoare, deși printr-o afirmare ciudată și tulburătoare, se spune că sufletul, fiind victima unei înșelătoare amăgiri, este pedepsit să caute necurmat aceste bunuri pe pământ, dar sa nu le găsească niciodată.

Noua viață la care ne-a născut Hristos, o constituie credința în cuvântul Său, ascultarea poruncilor Sale și urmarea virtuților Lui. Această viață dă roade în raport cu intensitatea trăirii în Hristos.

Cu cât Hristos se trăiește mai intens, cu atât distanța dintre El și noi dispare. Trăirea lui Hristos are darul de a șterge urmele păcatului strămoșesc și de a ne apropia tot mai mult de Dumnezeu. Urmând pe Hristos, noi ne reîncadrăm în grația divină și putem aspira la îndumnezeire. Dezideratul desăvârșirii este strâns legat de Hristos și de trăirea Lui. El este mediatorul împăcării omului cu Dumnezeu, El este Inițiatorul săltării noastre pe planul desăvârșirii și El este, în sfârșit, Arvuna îndumnezeirii noastre.

Hristos, Cel care a luat chipul robului, întrupându-se pentru mântuirea noastră prin suferințele și sfânta Sa jertfă de pe Crucea Golgotei, a reîncadrat pe om în posibilitatea de eluptare a dumnezeirii. Prin moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, în viața omului, ținta asemănării cu Dumnezeu a devenit din nou o realitate. Chipul lui Dumnezeu adâncit în sufletul omenesc, odinioară, întunecat prin cădere, prin Hristos devine iarăși dorință și scop de realizare omenească. Aspirația omului către Dumnezeu, dezideratul sfințeniei divine prin Hristos, planează iarăși asupra omenirii. „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este. Fiți sfinți, căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt”, este îndemnul care străbate și covârșește sufletele celor însetați după o altă viață decât aceea pe care o cunoșteau.

Acum, omul cel înnoit prin Jertfa de pe Golgota nu se mai lasă tras de lut spre pieire, ci ajutat de Noul Adam, râvnește veșnicia pierdută prin vechiul Adam, tinzând să-și realizeze scopul nou al vieții – asemănarea și unirea cu Dumnezeu.

Hristos, Noul Adam, noua viață, deși plecat cu trupul dintre noi, continuă să fie prezent, prin Sfintele Taine.

Se pune întrebarea ce sunt aceste Taine Sfinte, care păstrează mereu viu pe Hristos între noi? Ele sunt niște lucrări sfinte văzute, prin care ni se împărtășesc harurile nevăzute ale lui Dumnezeu. Prin mijlocirea Sfintelor Taine, Însuși Hristos, venind la noi, Își face sălaș în sufletul nostru. El omoară păcatul din noi, ne dă propria Sa viață și lucrează desăvârșirea noastră, făcându-ne astfel părtași dumnezeirii Lui.

„Cu ajutorul Sfintelor Taine, ne naștem la viața duhovnicească, cu ajutorul lor creștem în ea și ajungem să ne unim în chip strălucit cu Însuși Mântuitorul nostru. Căci, prin aceste lucrări sfinte viem, ne mișcăm și suntem, cum spunea Sfântul Pavel. Astfel, Botezul este acela care ne dă însăși ființa și trăirea noastră întru Hristos, căci, până primește această taină, omul e mort și plin de stricăciune și abia prin ea pășește la viață. Ungerea cu Sfântul Mir desăvârșește pe noul născut la viața Duhului, întărindu-i puterile de care are lipsă aici pe pământ, iar Dumnezeiasca Împărtășanie susține această viață păstrând-o într-o stare înfloritoare, pentru ca, Pâinea Vieții de veci este aceea care susține puterile sufletului, și-l întemeiază de-a  lungul călătoriei Lui”. „Pe scurt, sufletul nostru trăiește din această Pâine a Vieții după ce și-a primit ființa din baia Botezului și întărirea prin ungerea cu Sfântul Mir. Și astfel, noi trăim în această lume văzută cu gândul la lumea cea nevăzută”. (N. Cabasila, despre viata in Hristos. Trad. Prof. Dr. T. Bodogae).

Prin Sfintele Taine și cu deosebire prin Taina Sfintei Euharistii, care coboară pe Hristos real și substanțial în noi, ne facem încă o din această lume, părtași vieții și slavei viitoare. Multumită lucrării sfințitoare a Tainelor Sfinte, Hristos, Soarele Dreptății, intră ca printr-o fereastră în această lume întunecată, împrăștiind peste tot lumină și duh de viață nemuritoare, căci Lumina lumii, biruiește lumea, potrivit cuvintelor Lui: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan, 16,33), vrând să arate prin aceasta că toți aceia care îndrăznesc a se apropia de El, prin ospățul de la Masa Lui – Sfânta Euharistie și trăirea tainică întru El, biruiesc lumea pierzării și se fac vrednici de viața veșnică a desăvârșirii.”

Sursa: Arhimandritul Ioan Iovan, „Sfânta Împărtășanie – calea desăvârșirii creștine” (lucrare de licență – introducere, Sfânta Euharistie și Viața Mistică, Silviu Iovan, Cluj, 1946), Editura Mânăstirea Recea, Târgu Mureș, 2012, pp.3-5.

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com