Explicarea Sfintei Liturghii –   „Să ne iubim unii pe alții, ca, într-un gând, să mărturisim.”

Orice cuvânt, lucru, mişcare și întâmplare din Sfânta Liturghie sunt asemănătoare cu faptele vieţii noastre zilnice dar preschimbate, înduhovnicite, sfinţite… În iulie 1933, un grup de oameni de ştiinţă s-au oprit pentru puţine zile lângă o tabără de concentrare din oraşul Irkutsk din Siberia. In oraş nu erau locuitori, ci doar deţinuţi care lucrau la muncă forţată în construcţii. Cei mai mulţi erau preoţi, diaconi, călugări şi câţiva episcopi.

În cantonamente domnea o barbarie nemai-întâlnită. Fără nici un motiv erau biciuiţi, snopiţi în bătaie, li se striveau oasele, sau puteau fi împuşcaţi. Condiţiile de trai erau înspăimântătoare şi cei mai mulţi mureau din cauza frigului groaznic şi de foame.

Vremea aceea de iulie era insorită. După cină, spune cel care descrie evenimentul, am stat până seara târziu la foc, discutând între noi. Deodată am auzit strigăte şi bubuituri puternice din tabăra vecină. Era o noapte înstelată şi liniştită. Cât voi trăi nu voi uita acea vale din Siberia! Dulcele nostru somn de dimineaţă a fost întrerupt brusc de un geamăt omenesc. Ne-am trezit repede şi conducătorul grupei noastre, localnic din Irkutk, a luat repede un binoclu, ceilalţi am aranjat două instrumente topografice, şi ne ocupam chipurile cu treaba noastră, când am observat o mulţime venind spre noi. Din cauza trupelor era greu sa înţelegem ce se întâmpla. Erau şaizeci de deţinuţi şi cu cât se apropiau puteam să vedem că toţi erau scheletici, epuizaţi de foame, extenuaţi de muncă, de tratamentul nemilos şi inuman. Ce ne-au văzut însă ochii? Toţi purtau o funie peste umăr şi cu ea trăgeau o sanie în care era un butoi plin cu fecale umane.

Paznicii care-i însoţeau, evident că nu ştiau că era o misiune ştiinţifică în zona taberei de concentrare. Am auzit exact cuvintele somaţiei gardienilor: „Intindeţi-vă la pământ şi vă mişcaţi”. Un gardian a alergat înapoi în tabără. Era clar că ne considerau suspecţi. Cineva din grup a realizat destul de repede situaţia deţinuţilor şi a zis: „Le-am prelungit viaţa cu încă câteva minute.” La început n-am înţeles aceste cuvinte. După 15-20 de minute am fost înconjuraţi de un pluton de gardieni care s-au apropiat ţinând armele pregătite de luptă, de parcă voiau să atace la baionetă. Comandantul plutonului şi comisarul politic ne-au cerut documentele. După ce le-au cercetat, ne-au explicat că aceşti şaizeci de bărbaţi au fost condamnaţi la moarte fiindcă au avut o atitudine duşmănoasă faţa de conducerea socialistă a lui Stalin. O groapă uriaşă fusese deja pregătită pentru cei şaizeci de deţinuţi. Comisarul politic ne-a cerut intrăm în corturile noastre, lucru pe care l-am şi făcut. Cei şaizeci erau toţi preoţi şi în dimineaţa aceea liniştită de iulie se auzeau clar, vocile lor slabe. Privind printre crăpăturile corturilor am văzut, am auzit şi am experiat pe viu prezenţa bisericii Sfinţilor Martiri. Preoţii se sărutau unul pe altul cu sărutare sfântă. Unul dintre ei, şi-a înălţat mâinile şi a strigat cu putere: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”! Urmarea a fost o lovitură care l-a trântit la pământ. După aceea i-au împins pe toţi pe marginea gropii. Un călău l-a întrebat pe unul dintre preoţi, care stătea lângă groapă:

  • Este ultima ta suflare. Spune, există Dumnezeu sau nu?

Răspunsul Sfinţilor Preoţi Martiri a fost neşovâielnic şi categoric:

  • Da, există Dumnezeu!

S-a auzit prima împuşcătură. Stăteam şi priveam din corturile noastre şi inima ne bătea

să ne spargă pieptul. Eram înspăimântaţi. A urmat a doua, a treia şi după aceea mai multe împuşcături. Preoţii erau duşi unul câte unul înaintea gropii. Călăii întrebau de pe marginea șanțului pe fiecare preot: „Există Dumnezeu”? Răspunsul era invariabil:

-Da, există Dumnezeu! Sau spuneau: Există şi Maica Domnului și Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Şi sfinţii lui există.

Alţii ziceau: „Da, există şi vă iartă şi pe voi şi pe noi”. Şi înainte să apuce să încheie fraza, se auzea împușcătura. Am fost martori oculari, am văzut cu ochii noştri şi am auzit cu urechile noastre pe cei şaizeci de slujitori ai Domnului nostru Iisus Hristos în faţa morţii, dându-şi sărutarea sfântă şi îmbrăţişarea iubirii, îndelung răbdând şi iertând, rugându-se pentru călăii lor şi pentru întregul popor rus, mărturisind cu atâta curaj credinţa lor în Dumnezeu. Au trecut anii, au trecut câteva decenii chiar. Acest mormânt de pe ruta Ktung-Nisnie-
Untinsk trebuie căutat. Nici un creştin ortodox, niciodată, nu trebuie să-i uite pe aceşti sfinţi martiri care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor ortodoxă, în iulie 1933 în apropierea oraşului
nelocuit, lrkutk.

În această relatare, adevărată, găsim în fapt cele două elemente ale Sfintei Jertfe, credinţa şi iubirea îngemănate cu iertarea şi lipsa de răutate. Am văzut îmbrăţişarea iubirii, îndelunga răbdare a sufletului şi minunea credinţei, mai ales în faţa morţii. Ce răspuns am putea da noi, puţin credincioşii şi căldiceii creştini ai veacului acestuia?

Îndemnul „Să ne iubim unii pe alţii”’, se leagă de Persoana istorică a lui Hristos, de Jertfa pe care a adus-o El Însuşi pe înfricoşatoarea Golgotă. Iubirea aceasta au experiat-o preoţii martiri, miile de preoți ortodocși români omorâți în închisorile comuniste din România, ca şi milioanele de martiri şi neomartiri ai credinţei noastre. Fără credinţă, iubirea nu are fundament. Fără Hristos, iubirea, chiar şi cea fizică degenerează, se perverteşte, se distruge şi devine o mască înşelătoare a egoismului uman. Credinţa este darul Iui Dumnezeu: „…sporeşte-ne credinţa!”(Luca 17,5) Când Domnul va veni la Parusie, nu va căuta să afle dacă am făcut multe fapte filantropice „ca să fim văzuţi de oameni”, metanii, paraclise, predici, ci va lua seama la credinţa noastră, dacă este adevărată şi dacă are forţa să-L mărturisească „pe Hristos, Cel răstignit”, fără concesii şi fără ipocrizie.
Este vorba despre credinţa al cărei cuvânt face minuni, care acceptă dogma treimică şi hristologică şi se manifestă prin iubire lucrătoare, faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Deci, expresia „Iubiţi-vă unii pe alţii”, este prelungirea fraternă a celeilalte expresii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”(Matei 22,39) Apogeul acestei iubiri este: „Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.” (Matei 5,44)

Starea noastră este dezastruoasă. În inimile noastre, stăpâneşte ura, duşmănia, răutatea, necredinţa, gelozia, invidia şi peste toate egoismul. Sufleteşte suntem departe unul de celălalt, în relaţiile dintre noi se interpun răceala, ţinerea de
minte a răului precum şi gândurile ascunse. Chiar şi în biserică, demonii nu ne lasă neispitiţi. Am pierdut pacea şi iubirea dintre noi şi în locul lor am aşezat patimile. A venit însă momentul să înălţăm ochii credinţei noastre către cer, ca să vedem marele mister al Sfintei Treimi, a cărei caracteristică principală este Unitatea Persoanelor şi comuniunea de iubire.
Şi precum Domnul nostru Iisus Hristos este unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, aşa şi noi, aici pe pământ, suntem datori şi trebuie să ne iubim şi să fim uniţi, într-o unitate a păcii, a înţelegerii, a iubirii, a bunătăţii şi a dreptăţii. Să devenim, aşadar, toţi împreună şi fiecare în parte icoană unică a Sfintei Treimi.

Şi în cadrul Sfintei Liturghii, există o icoană a unităţii treimice şi anume: Domnul Jertfei pe Sfânta Masă, preotul slujitor şi credincioşii din biserica. Dacă nu suntem uniţi, în numele iubirii Iui Dumnezeu, nu vom putea nici să participăm la împărtăşirea cu Preacuratele Taine, nici să urmărim Sfânta Liturghie.

Insistând pe această temă a unităţii în iubire să ne amintim de Sfântul Ioan, Evanghelistul iubirii, despre care Tradiţia spune în biografia lui că atunci când a îmbătrânit şi nu mai putea să-i înveţe pe creştini, cum o făcuse odinioară, venea la sfânta adunare a Liturghiei susţinut şi în loc de predică spunea creştinilor aceste puţine cuvinte: „Copiii mei…, iubiţi-vă unii pe alţii”. Această formulă continua sa o spună şi să o repete până la ultima răsuflare a vieţii, pentru că cel care iubeşte împlinește toate poruncile Domnului.

La îndemnul: Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim, poporul răspunde: Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Este cea mai scurtă şi mai expresivă mărturisire a credinţei creştine. Uneori, când slujesc mai mulţi preoţi sau este slujbă arhierească se cântă: Iubite-voi Doamne, virtutea mea,
Domnul este întărirea mea şi scăparea mea, şi izbăvitorul meu
. (Ps.17,1) Aceste cuvinte sunt o mărturisire a iubirii, pe când celelalte o mărturisire a credinţei. Acest îndemn de iubire nu se referă la un sentiment omenesc, la o relaţie fizică între oameni, ci la iubirea care este putere divină şi roadă a Duhului Sfânt. Ea se varsă şi umple inimile noastre: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile voastre.”(Romani 5,5)

Iubirea aceasta, ca realitate divină este puternică doar în lisus Hristos, prin credinţa şi harul Lui pe care-L descoperim şi-l vedem în chipul fiecărui frate. O vedem în mărturiile
înfricoşătoare şi în mărturisirile sfinţilor martiri.

In timpul îmrățișării slujitorilor, la strană se cântă: „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită”. După aceea trebuie să se păstreze o tăcere totală până la încheierea ritualului sărutării (aşa se făcea după rânduiala veche). In acest moment din Sfânta Jertfă, pământul se uneşte cu cerul. Îngerii şi Arhanghelii înconjoară şi se desfată împreună cu credincioşii şi preoţii care slujesc. Biserica Luptătoare şi cea Triumfătoare devin o singură turmă cu un Păstor, Domnul nostru lisus Hristos. Din nefericire, cu trecerea timpului şi mai ales în zilele noastre, se observă o înrăutăţire. Sărutul iubirii între slujitori a ajuns un simplu gest, un îndemn liturgic. Îndemnul Bisericii lui Hristos este: „Iubiţi-vă unii pe alţii…” Şi nu putem să mărturisim că noi credem în Hristos, având în suflet sabia mustrării aproapelui. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Domnul nu socoteşte cinstea pe care I-o datorăm Lui însuşi, dacă între credincioşi nu există iubire. Pentru că acceptarea fratelui nostru înseamnă jertfă”.

Într-adevăr, neputinţa noastră este mare, ne este foarte greu ca să spunem celui de lângă noi, omului din casă, uneori chiar tovarăşului nostru de viaţă: „iarta-mă…, îţi cer iertare”.
Sau să-l iertăm pe cel care ne înjură, ne fură, ne mănâncă ani din viaţă, sau ne înşeală. Inima noastră devine un cuptor încins în care ne perpelim, încoace şi încolo, zi şi noapte până ajungem să iertăm, să cerem noi primii iertare aproapelui nostru, pe care i-am întristat. Pentru aceea, Domnul preţuieşte iubirea răstignită şi o consideră în fapt jertfa cea mai mare. Dacă nu există iubire, nu este acceptată nici o jertfă şi mai ales Jertfa cea Mare.

Mărturisirea credinţei trebuie să se facă în acelaşi cuget cu gândul şi inima aproapelui, Dacă sufletul este rece, de piatra, tulburat, cum putem atinge Taina Iubirii?

Un suflet rugător, la Sfânta Liturghie făcea metanii discrete şi simţea că se află în acelaşi timp într-o biserică cerească şi pământească, cu toate că auzea şi privea cu ochii cele săvârşite.
La puţin timp a auzit preotul rostind: „Să ne iubim unii pe alţii”!, şi cu ochii sufletului a văzut îngeri şi Arhangheli strălucitori îmbrăţişându-se spiritual şi o mulţime de preoţi îmbrăcaţi în veşminte albe, înăuntrul Altarului imitându-i, deşi preot slujitor era unul singur. Cum rănduiala Sfintei Liturghii continua, a văzut, cu teamă dar şi cu seninătate, pe Sfânta Masă, în locul Sfintelor Daruri, o inimă mare străpunsă cu o suliţă, din care a curgea sânge mult…, sânge sfânt şi roşu…. Şi intr-un mod minunat, acel Sânge a hrănit toate sufletele pregătite din biserică. S-a întins peste toate mădularele sufletului şi ale trupului, in inimă, în suflet, peste simţurile trupeşti şi duhovniceşti. Toate s-au adăpat din El într-un chip neştiut. Inima s-a încălzit şi s-a aprins de iubire divină, mintea s-a umplut de lumină, gândurile s-au oprit şi s-au bucurat de ea, simţurile s-au delectat ca şi mădularele trupului, cu o desfătare duhovnicească.

Peste tot, şi sus şi jos, domnea pacea, şi iată că peste câteva momente, preotul i-a chemat pe toţi să se împărtăşească cu Preacuratele Taine: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă! Şi preacuratul Sânge din Potir S-a unit cu Cel pe care-L primise mai înainte duhovniceşte… şi au devenit unul şi acelaşi! O desfătarea divină, simţită în suflet şi trup, ce a continuat pentru mai multe zile, cu multe lacrimi.

O, Dumnezeule, slavă Numelui Tău!

Sursa: Protopresbiter Stefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Dumnezeieștii Liturghii”, Editura Bizantină, București, 2005, pp. 259-264.

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com