Rusaliile: Biserica Sfântului Duh

„Duminica Paștelui, spunea Sfântul Atanasie al Alexandriei în Scrisori la sărbători, se întinde printr-un har continuu timp de șapte săptămâni de la Pogorârea Duhului Sfânt”, adică de la Sfânta „Cincizecime”. Prin înălțare, Hristos a reușit să unească cerul și pământul.

În această uriașă unitate, Duhul poate coborî într-o tainică plenitudine, inaugurând „Cincizecimea”. Este reluarea și împlinirea sărbătorii biblice a secerișului. Părinții Bisericii au văzut aici pe Hristos oferind Tatălui jerba creației aurite în soare, în marele vânt al Duhului.

Este reluarea și împlinirea anului jubiliar în care, la fiecare cincizeci de ani, datoriile trebuiau iertate și sclavii eliberați. Cincizecimea creștină are valoarea unui jubileu unic prin care omul este introdus în Împărăție. Apostolii ies ca beți din foișor pentru a anunța anul jubiliar definitiv în care, după cum spune Sfântul Pavel,noi nu mai suntem robi, ci fii. Aceasta este reluarea și împlinirea evenimentului în care Dumnezeu a dat Legea, pe Sinai. „Glasul din Sinai face loc Duhului Sfânt care aduce legea cea nouă, cea înscrisă în inimi”. „Vă este de folos ca să mă duc Eu”, spusese Iisus în Cuvântarea de despărțire. „Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi”. Și Sfântul Atanasie scrie: „Dumnezeu S-a făcut purtător de trup pentru ca omul să se poată face purtător de Duh (pnevmatofor)”. Devenit, prin cădere, exterior umanității, până în punctul de a-i apărea cel mai adesea ca o lumină de fulger, Duhul este dat prin Hristos și devine mai lăuntric omului decât își este acesta lui însuși. Citindu-l pe Sfântul Pavel, noi nu știm niciodată foarte bine dacă prin cuvântul pneuma trebuie să înțelegem această Persoană tainică, viața dumnezeiască pe care ne-o comunică sau duhul omului care o primește. Duhul care Se odihnește peste Fiul în timpul Întrupării, ca ungere a Sa mesianică, Se odihnește de acum înainte în fiecare ființă umană, devenită, fie că știe, fie că nu, „fiu în Fiul”.

Este greu de a aminti de Duhul, El, Dumnezeul tainic, Cel liniștit, El, care este mai degrabă sărbătoare, decât sărbătorit. El este viața vieții, frumusețea frumuseții și liniștea din inima cuvântului. El este în fiecare dintre noi „fără sfârșit”, cel din lăuntrul nostru, după cum Îl numea Augustin, cel care face infinite interioritatea și deschiderea fi ecărei persoane. El crește dragostea jertfelnică până la a nu avea nume propriu– căci Dumnezeu în întregime este sfânt, Dumnezeu

în întregime este Duh – și persoana Paracletului se șterge în fața luminii pe care ne-o comunică pentru ca această lumină să fi e izvorul existenței noastre celei mai personale. El este această mișcare către celălalt, care ne permite să spunem că Iisus este Hristosul, să încercăm, cu El și întru El, să-L chemăm pe Dumnezeu avva, adică Tată, un cuvânt de o tandrețe copilărească, și deci să recunoaștem în fi ecare om, devenit fi u, chiar ființa Sa. El ne face astfel să participăm la viața însăși a Treimii, adică la plenitudinea Iubirii. În Duhul, Treimea nu ne mai este exterioară, ci noi participăm la acest mod de existență inefabil, în care persoanele Se conțin reciproc fără a Se confunda și în care „Unul se răspândește în Trei și Trei Se adună în Unu”. Ceea ce căutăm nostalgic, uneori tragic, în prieteniile și iubirile noastre, o unitate în care celălalt rămâne diferit, în care el se revelează cu atât mai necunoscut cu cât este cunoscut, această Viață– și Viața, aici, este celălalt nume al Duhului – El nu încetează să ne ofere.

Astfel, Duhul de la Rusalii revelează – sau mai bine zis sugerează – taina persoanei. Hristos ne face pe toți, întru El, în trupul Său, membre unii altora. Dar această fuziune nu este confuzie, pentru a relua o expresie a lui Maister Eckhart: la Rusalii, „limbile de foc se împart și El așază câte una deasupra fiecăruia”, ne spun Faptele Apostolilor. Învierea distruge peretele angoasei în care

libertatea noastră se rănește și înnebunește; Duhul iluminează din interior această libertate și o hrănește ca o inspirație creatoare, o face capabilă să treacă ființele și lucrurile de la viața amestecată cu moarte, la viața amestecată cu veșnicie.

Înțelegem astfel că dacă Duhul nu are nume propriu, are însă mai multe chipuri, nu doar chipul frumos al ființelor tinere, când frumusețea se așază peste ele ca o chemare, ci mai ales frumusețea paradoxală pe care slujirea și credința o înalță din inimă în timpul căderii și al suferinței – da, împărăția chipurilor este împărăția Duhului Sfânt, toate reprezentările Rusaliilor o sugerează…

Cincizecimea a inaugurat era Duhului, pe care o simțim astăzi intensifi cându-se, pentru că istoria însăși, cu dimensiunile sale planetare și nucleare, cu acest vid care face ravagii și în care crește totuși setea de viață și de comuniune, istoria însăși ne confruntă cu lucrurile din urmă. După prăbușirea societăților creștine, creștinismul reîncepe într-o smerenie creatoare și era se deschide pentru divino-umanitate.

Nu mai este vorba astăzi de a-L gândi pe Dumnezeu ca fiind împotriva omului, așa cum au fost ispitite să o facă vremurile creștinătății, mai ales în perioadele de decadență. Nici de a-l gândi pe om ca fi ind împotriva lui Dumnezeu – dar împotriva cărui Dumnezeu? – așa cum au făcut-o atât de des marile revolte ale Europei moderne. În divino-umanitatea hristică, spațiul Duhului și al libertății, divinul și umanul se împlinesc unul în celălalt, „neîmpărțiți și nedespărțiți”. Din potirul

euharistic țâșnește Duhul peste lume. Întreaga adunare euharistică este locul unei Cincizecimi continue. Rolul Bisericii, în aceste vremuri în care Rusaliile, în mod tainic, se intensifică, este de a da lumii oameni liberi, responsabili și creatori, capabili de a citi pretutindeni și de a elibera imensul salt al Duhului.

Olivier Clément, Cuvinte despre sărbătorile creștine, pp. 55-58.

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com