Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos, să cerem.

   „Creștinul care își petrece viața în comuniunea liturgică a Bisericii, privește cu încredere în viitor și nu se teme de ultimele clipe ale vieții pământești. El a fost curățit prin pocăință, iar prin Sfânta Împărtășanie, a pregustat împărăția cerurilor. Nu vrea să piardă această desfătare și se roagă neîncetat lui Dumnezeu, căci „știe că timpul care urmează pocăinței este plin de bucurie, de veselia inimii, de pacea conștiinței și atunci moartea și iadul nu-l mai tulbură, iar bucuria care-l stăpânește nu se sfârșește niciodată.”1

Moartea este pentru cel care s-a pocăit cu adevărat, începutul unei vieți veșnice, câștigul, coroana și slava împărăției lui Dumnezeu.

Sfântul Ignatie, mergând spre martiriu, spunea credin­cioșilor din Roma: „Este aproape ceasul nașterii mele, de aceea fraților, iertați-mă! Nu mă împiedicați să trăiesc, nu doriți să mor (se referea la suflet). Lăsați-mă să iau lumină curată! De-abia când voi ajunge în cer, lângă Dumnezeu, voi deveni om adevărat. Vreau să fiu strivit de dinții fiarelor, precum pietrele morii sfărâmă grâul”.2

Sfântul vrea să ne spună prin aceste cuvinte că ceea ce noi numim viață, este de fapt moarte, pe când așa numita moarte ne duce la viața veșnică, așa cum reiese și din rela­tarea adevărată care urmează”.

Într-un sat din Drama, există un obicei evlavios: în noaptea Învierii, după Sfânta Liturghie, creștinii merg la cimi­tirul satului și aprind candelele la mormintele persoanelor adormite. Prin acest gest, ei arată că morții lor vor învia și vor fi judecați la a doua venire a lui Hristos. Candelele aprinse semnifică timpul învierii.

Înainte cu mulți ani, o fată a mers împreună cu alte femei din sat în noaptea de Înviere să aprindă candela bunicii ei, care murise doar cu câteva zile înainte. În timp ce aprindea candela a cântat „Hristos a înviat”.

Deodată, copleșită de uimire și admirație a văzut toți morții înviind, Întreaga făptură se scălda într-o lumină orbitoare, la fel ca strălucirea soarelui…. În același timp, se auzeau zeci de mii de îmbrăcați în alb și însoțiți de mii de îngeri,

cântări îngerești, care te amețeau cu dulceața cântului lor. Aceas­tă vedenie a ținut până în momentul când a simțit că cineva o trage de umăr și și-a venit în fire. Erau părinții ei care o căutaseră neliniștiți din cauza absenței ei îndelungate.

Acestea au fost relatate de ea însăși, în timpul călugăriei ei, cu puține zile înainte de moarte.3

Când aud cuvintele „Sfârșit creștinesc”… , mulți creștini din biserică își fac semnul Sfintei Crucii arătând cât de important este sfârșitul pentru mântuirea lor. Amintirea morții este folosi­toare omului iar Sfânta Scriptură, ne îndeamnă: „Amintește-ți de cele din urmă ale tale și în veci nu vei greși!”(Isus Sirah 7,36) Cuvintele acestea le învăța cu sfințenie și Sfântul Antonie cel Mare.

Amintirea morții este medicamentul mântuirii. Dacă creștinul se gândește de dimineață până seara că poate muri astăzi sau la noapte, în somn, cu siguranță nu va mai păcătui, cel puțin cu voie. Ziua va trece pentru el cu bunătate, răbdare, fap­te bune, post și rugăciune, trudă cinstită și continuă, de orice fel.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune: „Precum pâinea este mai necesară decât oricare alt aliment, la fel și amintirea morții mai utilă decât orice altă lucrare duhovnicească.”4 Împăratul Filip al Macedoniei își amintea și el de moarte; poruncise unui soldat ca dimineața, la prânz și seara, înainte de masă să vină înaintea lui și să-i spună: „Filipe, nu uita că vei muri”! Oare noi creștinii de astăzi, de ce nu ne aducem aminte de moarte, când știm atât de sigur că într-o zi vom muri?

Părintele Arsenie, după ce a adormit ucenicul lui, pă­rintele Nicolae, n-a rămas singur. Mulți monahi au alergat la el și au încercat să-i urmeze în nevoințe. Acesta, când vedea că frații nu pot rezista în fața asprimii nevoințelor ascetice, le spunea următoarele: – Copiii mei iubiți, de ce vă tulburați1? Dacă sunteți mâh­niți că vă nevoiți mult, atunci să stea fiecare în chilia lui, cu rugăciune multă și liniște. Numai să nu lăsați canonul și slujba de la biserica. Privegheați și căutați întotdeauna învățăturile despre Dumnezeu, moarte și judecată, rai și iad, și rugăciunea neîncetată a minții. Luptați-vă cu toate puterile voastre să vă curățiți și să nu primiți în nici un moment îndemnurile diavolului, mărturisiți-vă curat toate gândurile, nu le ascundeți, ca să nu vă prindă diavolul. Cuvintele, gândurile, amintirile și faptele voastre toate trebuie să însemne ascultare sfântă față de voia lui Dumnezeu. Să păstrați permanent amintirea morții, pentru că mergem prin mijlocul a multe curse. Și acela care va muri în fiecare zi din voia lui, va avea sfârșit creștinesc și va trăi în veci. Acestea și multe alte învățături folositoare le-a spus celor care stăteau lângă el.

La 4 iulie 1845 Avva Arsenie s-a hotărât să meargă în Marea Lavră, de sărbătoarea Sfântului Antonie cel Mare. După ce a terminat Liturghia de dimineață, a ținut drumul din jurul Athonului și a ajuns la Lavră, cu puțin înainte de priveghere. Cât a ținut slujba, 16 ore, a stat în picioare, cu luare aminte. La încheiere, n-a mers la trapeză, ci a lut doar puțină pâine și a apucat drumul de întoarcere, iar la vremea Pavecerniței era din nou în chilia lui. Toți s-au mirat de aceasta, căci unui tânăr îi trebuiau pentru acest drum trei zile, iar acest bătrân, în vârstă de optzeci de ani, cu picioarele bolnave, după 16 ore de priveghere, a făcut drumul într-o jumătate de zi. Mai târziu, l-au întrebat: – Avva, cum ai putut să te întorci așa de repede, după o noapte de priveghere și pe un drum atât de greu, cu poteci stâncoase și abrupte? „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile tale”, le-a răspuns acela, n-am făcut-o cu puterea mea, ci cu ajutorul lui Dumnezeu.

La începutul anului 1846, se părea că părintelui Arsenie i se apropie sfârșitul. Starea picioarelor lui, s-a înrăutățit așa de mult, încât nu mai putea nici să lucreze, nici să meargă. Slujea, însă, în Postul Mare, de patru ori pe săptămână, duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta, dar cu mare osteneală. În sâm­băta a cincia din Post, s-a răspândit vestea în tot Sfântul Munte ca Avva Arsenie este pe moarte. Duminică dimineață, pe 24 martie, s-au adunat toți fiii duhovnicești ca să primească binecuvântarea lui. L-au întrebat: – Este adevărat, părinte, că nu te temi de paharul morții?

Nu te înfricoșezi și nu tremuri pentru răspunsul pe care trebuie să-l dai la dreapta Judecată? Ești de treizeci de ani duhovnic! Nu te temi?

Bătrânul, i-a privit cu chipul vesel și le-a zis: – Frică și cutremur nu simt, ci o bucurie fără margini care a umplut inima mea și nădăjduiesc că Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după milele Sale, nu mă va lăsa, chiar dacă n-am fapte bune. Cu ce aș putea să mă laud, decât cu slăbiciunile mele? Din voința mea, n-am făcut nici un lucru bun. Și ceea ce am făcut a fost doar cu ajutorul și din voia Lui. Merg, deci, spre răsăritul zilei celei veșnice și bucuria mea este mare. Port în mine pacea, iar odihna și desfătarea divină domnesc peste toate mădularele mele. Aștept să vină, peste puțin timp îngerii mei….

Oare câți dintre preoții și creștinii de astăzi ar putea să spună aceste cuvinte?

După aceea i-a rugat pe toți, unul câte unul, să vină la el, să primească iertare și i-a binecuvântat, dând fiecăruia în parte sfaturi despre cum să viețuiască. Apoi le-a cerut să plece. El, a ridicat de trei ori mâinile către cer, rugându-se fără să se înțeleagă cuvintele. Locul a strălucit, iar părinții au îngenuncheat și s-au închinat, privindu-l cu teamă…. O mireasmă dulce s-a răspândit peste tot. Bătrânul și-a coborât mâinile și-a făcut cruce și apoi le-a pus pe piept. În jur, se așternuse o liniște neobișnuită, o pace inexplicabilă. Monahii s-au apropiat și au văzut că fața bătrânului Arsenic strălucea. Sufletul lui sfânt se dăruise Dom­nului pe care-L iubise de mic copil și de dragul Căruia își uscase trupul.

Acesta a fost „sfârșitul creștinesc” al vieții unui atlet al credinței „fără durere, neînfruntat, în pace”. La fel să fie și al nostru5.

Aceasta este moartea oamenilor sfinți. In contrast cu moartea sfinților, sfârșitul lui Iuda n-a fost fără durere, neîn­fruntat, în pace. Și cu toate că s-a învrednicit să fie ucenic al lui Hristos, să asculte învățătura Lui înaltă, să vadă minunile Lui, să aibă dovezi despre dumnezeirea Lui, l-a învins patima iubirii de arginți, L-a trădat pe Domnul său, și, „ducându-se, s-a spânzurat”(Matei 27,5).

Demonul profită și de ultimele momente ale vieții creștinului. Prietenii și rudele care înconjoară patul muribundului, de multe ori, în loc să-l pregătească pentru călătoria veșniciei și pentru Judecata lui Dumnezeu, devin instrumente ale diavolului, nelăsând preotul să se apropie pentru spovedanie și pentru împărtășanie.

„Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos, să cerem.”6

Sfânta Împărtășanie este legitimația pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu.

Să ne-amintim învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos care ne atenționează, să nu uităm că suntem muritori, să ne trezim la timp ! În fața Dreptului Judecător Ceresc nu ne folosesc cele adunate: case, pământuri, bunuri, funcții, doctorate, titluri, decorații și demnități pământești ! Greșim amarnic că ne facem din acestea un scop în viață ! Toate sunt trecătoare ! Ne cheltuim energia cu lucruri pieritoare. Doar Sufletul fiecăruia dintre noi este nemuritor !

Puterile întunericului acestei lumi se luptă, să ne țină departe de Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie! Trebuie să înțelegem, că viața noastră creștină, viața nostră în Hristos, statutul nostru de membri ai Bisericii și mai ales, pogorământul divin al mântuirii pentru viața întru fericirea veșnică depind de trăirea noastră liturgică și hrana nostră cea spre ființă, primită prin Sfânta Cuminecare. Sfârșitul creștinesc al vieții noastre trebuie să ne găsească spovediți și împărtășiți, adică pregătiți, cu lumina sufletului aprinsă de harul, dragostea și credința în Hristos.

Oamenii de astăzi care comentează Biserica lui Hristos și se consideră creștini, par să devină fariseii și saducheii acestor vremuri, care vor să deruteze omenirea și să o țină departe de Hristos. Întunericul vrea desacralizarea omenirii.

Fără Sfânta Liturghie și Sfintele Taine, creștinătatea este desacralizată și poate deveni tot mai slabă, în bătaia vânturilor, fără protecția harului. Oamenii, deși botezați, dacă trăiesc fără Liturghie și Sfintele Taine ajung să fie creștini cu numele și nici nu au puterea să-L înțeleagă pe Dumnezeu. Da! Au dreptate să se teamă de orice epidemie, pentru că sunt fără Hristos Euharistic care-i poate salva. Omul care doar vorbește despre Hristos, dar nu participă la Sfânta Liturghie și nu se sfințește prin Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie trebuie să se teamă de orice, și de epidemii și de sfârșitul vieții! Nu există împlinire creștinească fără Sfânta Liturghie și Dumnezeiasca Împărtășanie. Toate celelalte acte religioase sunt necesare și folositoare, și toate pregătesc omul și converg către sublimitatea Sfintei Liturghiei prin care Hristos, Mântuitorul nostru ni se împărtășește euharistic, nu spre judecată sau osândă, ci spre tămăduirea sufletului și a trupului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh și spre plinirea împărăției cerurilor.

Iată, de ce trebuie să ne sporim rugăciunea și pocăința și să așteptăm cu toții participarea la taina vindecării noastre, la Sfânta Liturghie!

Sfârșitul vieții omului credincios este în comuniune cu Iisus Hristos, Domnul Dumnezeu pe Care l-a iubit, în Care a crezut și pe Care-L are sălășuit în el prin Sfânta Euharistie.

Sfârșitul omului necredincios, care refuză pe Hristos Dumnezeu prin necredința și prin faptele vieții lui, este în părtășie cu duhurile răutății și cu satana pe care l-a avut aproape în viața lui. Nu putem să slujim la doi domni !

Această clipă poate să fie ultima pentru oricare dintre noi! Clipa următoare, zilele și anii, viața și speranțele noastre depind de Dumnezeu și de felul cum noi ne trăim viața, cu Dumnezeu pentru fericirea veșnică sau cu cel rău pentru moartea veșnică. Unii ne scurtăm viața prin păcate, iar alții ne-o prelungim cu ajutorul lui Dumnezeu.

Și când citim aceste rânduri, cel rău-necuratul ne poate aduce cumpăna îndoielii și a amânării, ca nu cumva cu inima și cu sufletul să ne întoarcem la Dumnezeu. Este o luptă mare nevăzută, între puterile întunecate și îngerii lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Depinde de noi spre cine ne deschidem. Cel rău ne aduce în prim plan plăcerile, dar, după ele rămân răni, amărăciune și suferință.

Să-L alegem pe Dumnezeu care ne poate vindeca și ne poate salva. În pruncia noastră, bunicii și părinții ne-au dus la biserică să primim botezul și ne-au încredințat lui Dumnezeu. Să rămânem ai lui Hristos participând la viața Bisericii prin Sfânta Liturghie și Sfintele Taine, ca să dobândim imunitatea de care avem nevoie pentru adevărata viață folositoare și nouă și urmașilor noștri. Nimeni nu poate anticipa ceasul sfârșitului vieții sale. Diavolul ne amăgește cu gândurile fatidice de a amâna pocăința pentru păcatele săvârșite. Este capcana diavolului dezvăluită de Sfântul Părinte Arsenie Boca. Este plin iadul cu sufletele oamenilor care au amânat întoarcerea la Dumnezeu și au murit în osânda păcatelor.

Creștinul adevărat nu așteaptă împărtășania în ultimele clipe dinaintea morții, ci este împărtășit și pregătit mereu prin participarea la slujbele Bisericii. Are răb­dare și se află în pace cu toți. Cel ce își aduce aminte de moarte face milostenie și îi iubește în mod real pe toți dușmanii săi, împlinește cele poruncite de Domnul în Evanghelie și ascultă de Biserică. Unul ca acesta este pregătit și are speranța că mila lui Dumnezeu îl va apăra și el va închide ochii în pace. Fie ca și noi să avem parte de mila și ajutorul lui Dumnezeu, cu un „sfârșit creștinesc, neînfruntat, în pace și fără dureri” pentru vederea și comuniunea cu Iisus Hristos, Domnul Învierii și al Vieții veșnice. Amin.

Pr. Silviu State

Surse:

1). Sfântul Simeon Noul Teolog, “Filocalia pustnicilor și asceților”, Rugăciune mistică, voi. 19 E, Tesalonic, 1990, pag. 39, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Editura Bizantină, București, București, 2005, p.247;

2). Sfântul Ignatie Teoforul, “Epistola către Romani”, VEPES, 2, 275, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op. cit. p.247;

3). Consemnări Prot. Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.

4). Sfântul Ioan Sinaitul, Scărarul, “Cuvântarea a șasea, despre amintirea morții”, Oropos, Atica, 1986 3, pag. 134, conf. protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.p.248;

5). Sfânta Mănăstire Xiropotam, Revista “Mărturii Aghiorite”, nr. 16-17, 1992, pag.111; conf. protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, op.cit.p.249;

6). Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p.167.

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com