Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos  în Evanghelia după Ioan

               

„Iar în ziua întâi a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Deci a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care îl iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus. Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt.

Şi, aplecânduse, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi”(In 20,1-9)

N-ar fi răbdat să stea acasă această femeie atotrâvnitoare şi înţeleaptă şi n-ar fi părăsit mormântul, dacă teama de legea sâmbetei şi de condamnarea ce ameninţa pe cei ce o călcau nu i-ar fi scăzut râvna, şi dacă respectul faţă de vechile obiceiuri n-ar fi oprit-o de la ceea ce dorea foarte mult. Dar trecând sâmbăta şi răsărind ziua de după ea, porneşte grăbită spre mormânt şi, văzând piatra rostogolită de pe mormânt furată de bănuieli îndreptăţite, socoteşte că Iisus a fost strămutat, atribuind şi această faptă de necredinţă, împreună cu altele, duşmăniei furioase a iudeilor.

Dar, deoarece era femeie, aceasta o face să se întoarcă la cei ce iubeau pe Domnul, vrând să ceară ajutorul celor mai sinceri ucenici, în căutarea Lui. Avea o credinţă atât de puternic întemeiată şi neclintită, încât n-a fost descurajată de moartea Lui de pe cruce, ci Îl numeşte Domn, chiar mort fiind, arătând cu adevărat dragoste de Dumnezeu. Când aceia (adică Petru şi Ioan, scriitorul Cărţii, căci el dă numele său şi al celuilalt ucenic) află vestea de la femeie, pornesc cu grabă şi ajung repede la mormânt, unde văd minunea cu ochii lor, fiind pregătiţi să dea spre mărturie acest fapt, căci erau doi, cum cere Legea. Ei nu se întâlnesc cu Hristos cel Înviat din morţi, dar văd dovezile Învierii pin giulgiurile înfăşurate şi cred că a rupt şi legăturile morţii, fapt prevestit de Sfânta Scriptură.

Deci, privind cele întâmplate în lumina profeţiilor, care se dovedesc împlinite, primesc cea mai neclintită credinţă. Observăm că fericitul Evanghelist Ioan ne vesteşte şi timpul învierii, zicând: „În ziua întâi a săptămânii (duminica), Maria-Magdalena a venit la mormânt dis-dedimineaţă, fiind încă întuneric.” Iudeii n-ar fi avut nici un motiv să fure trupul lui Hristos. De aceea ei au învăţat pe ostaşii de pază să spună că ucenicii L-au furat când ei dormeau. Dar, dacă L-ar fi furat ei sau ostaşii, de ce nu L-ar fi luat cu giulgiuri cu tot?

Părăsirea giulgiurilor în mormânt e şi ea o dovadă că Iisus a înviat. Cel înviat nu mai putea purta giulgiuri de mort. Evangheliile, prezentând pe ucenici venind la mormânt şi văzând mormântul gol, arată că nu poate fi vorba nici de furarea trupului lui Iisus de către ei, nici de o plecare a lui Iisus, Care n-ar fi suferit decât o moarte aparentă. Cum ar fi văzut ei giulgiurile în mod foarte real, sau cum le-ar fi lăsat El în mormânt, plecând cu un trup pământesc gol, în cazul că ar fi plecat singur?

Mai trebuie notat că, Dumnezeu a rânduit ca Învierea să aibă loc în prima zi după sâmbătă, nu numai ca să se arate şi prin Învierea de a treia zi că moartea lui Iisus a fost reală, ci şi pentru ca să poată veni unii din ai Săi să vadă mormântul gol, neputând face aceasta sâmbăta, şi mai ales în sâmbăta Paştilor iudaice.

S-a rânduit aşa ca să se vadă că în prima zi după sâmbăta în care s-a serbat odihna lui Dumnezeu pentru lumea căzută în păcat are loc înnoirea lumii prin învierea lui Hristos. Precum lumea căzută în păcat a început în prima zi, aşa începe lumea înnoită în a opta zi, Sărbătoarea Mielului adevărat, Care ne-a mântuit prin înviere. Aceasta nu putea coincide cu sărbătoarea mielului Legii Vechi, sau a Paştilor evreieşti, care nu ne mântuia, ci era numai un chip al Mielului adevărat şi mântuitor Ce avea să vină după aceea. Grupările neoprotestante sâmbetiste nu cunosc înnoirea lumii prin Hristos, ci rămân la lumea veche a lui Iehova şi a mielului.

Învierea avut loc după ce s-a făcut seară adâncă. Dar socotesc că, nefiind nici un dezacord între purtătorii de Duh, nu prezintă nici timpul învierii în mod diferit. Căci, dacă ar voi cineva să înţeleagă sensul celor spuse de ei, va vedea că au acelaşi sens cuvintele lor. Dimineaţa adâncă şi seara adâncă se reduc, cum socotesc eu, la acelaşi înţeles şi se întâlnesc la punctul cel din mijloc al nopţii. Deci nu e nici un dezacord între ei. Unul, începând de la sfârşitul nopţii, iar celălalt, de la începutul ei, se întâlnesc la mijloc, adică, precum am spus adineauri, la sfârşitul nopţii. „Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor. Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând” (In 20, 10-11)

 Culegând înţelepţii ucenici o dovadă îndestulătoare despre Învierea Mântuitorului şi născându-se în ei o credinţă întemeiată şi neclintită despre ea, din faptele întâmplate şi din profeţiile Sfintelor Scripturi, se întorc acasă şi se grăbesc la cei împreună-slujitori, ca să le vestească minunea şi să cugete împreună la cele ce au de făcut după aceasta. Căci ar fi putut cugeta şi altfel la ceea ce aveau de făcut. Fiindcă mânia iudeilor era la culme, şi căpeteniile lor erau gata să omoare pe orice om care admira învăţătura Mântuitorului şi primea puterea şi slava Lui negrăită şi atotputernică, mai ales pe Sfinţii ucenici. De aceea ei, ferindu-se să cadă în mâinile acelora, nu se duc înainte de sfârşitul zilei la mormânt, deoarece nu se putea aceasta fără pericol, căci ar fi fost văzuţi în cursul zilei, lumina zilei descoperindu-i ochilor tuturor. Şi nu spunem că pricina acestei binecugetate feriri era laşitatea nebărbătească, ci cunoştinţa a ceea ce le era de folos, insuflată sufletelor Sfinţilor de Hristos, Care nu îngăduia ca cei ce vor fi luminătorii lumii să se primejduiască înainte de vreme.2154 Căci trebuia să se arate adevărat cuvântul spus de EL, despre ei, către Tatăl Cel din ceruri: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam, în numele Tău, pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât fiul pierzării” (In 17, 11-12).

Deci, se feresc ucenicii, socotind că trebuie să aştepte timpul când vor putea vorbi pe faţă. Şi făceau aceasta ascultând de cuvântul Mântuitorului, care le poruncise „să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui,” pe care o auziseră de la El, „că Ioan a botezat cu apă,” iar ei se vor boteza întru Duhul Sfânt, „nu mult după aceste zile” (Fapte l, 4-5). Aceasta vedem că se împlineşte în ziua Sfintei Cincizecimi, când li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc, şezând câte una peste fiecare (Fapte 2, 3). Căci atunci au fost dăruiţi ei cu duhul celui mai mare curaj şi a celei mai mari răbdări, şi au fost ridicaţi peste slăbiciunea omenească, fiind înarmaţi împotriva mâniei iudeilor, ale căror uneltiri nu mai erau pricină de teamă.

Deci înţelepţii ucenici s-au ascuns cu folos, cum am spus adineauri. Dar iubitoarea de Hristos Maria, liberă de orice frică şi negândindu-se la mânia iudeilor, a rămas cu şi mai mult curaj lângă mormânt şi şi-a sporit plânsul, potrivit simţirii femeilor, dând ochilor lacrimi pe săturate, jelind nu numai că murise Domnul, ci şi fiindcă socotea că au strămutat pe Domnul. „Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi?” (In 20, 11-13) Ia aminte că nu degeaba se varsă lacrimi pentru Hristos! Textul grec exact: „Sâmbătă târziu, când se lumina de ziuă, spre întâia zi a săptămânii” (Mt. 28, 1).

Avem aici şi o explicaţie a faptului că Hristos a înviat noaptea, şi nu ziua. Nici un ucenic n-ar fi putut avea încredinţarea învierii prin vederea mormântului gol, căci nu putea veni la mormânt ziua. Iar aceasta o arată şi faptul că o femeie a văzut mai întâi mormântul gol. Ea nu putea fi acuzată de iudei că e ucenic al lui Hristos. Ea era mistuită de credința iubirii faţă de Iisus Hristos, și iată că harul Său şi răsplata urmează durerii. Şi topindu-i-se inima de dorul iubirii de Dumnezeu şi cugetând neîncetat la Stăpânul,, Mântuitorul, prin glasul Sfinţilor Îngeri, i-a dăruit cunoştinţa tainei despre El. Fiindcă a văzut îngeri în veşminte strălucitoare, ele semnificând frumuseţea desăvârşită a curăţiei îngereşti, care i-au oprit plânsul şi i-au spus: „Femeie, de ce plângi?” Nu cer să afle pricina vărsării de lacrimi, căci ar fi ştiut-o, chiar dacă nu le-ar fi spus femeia, fiindcă ea se vădea din situaţia însăşi. Ei o îndeamnă, mai degrabă, să-şi oprească plânsul, ca nemaifiind potrivit, ea făcând, dintr-un prilej de bucurie, unul de tristeţe.

Fiind desfiinţată moartea şi pierind stricăciunea, fiindcă Mântuitorul nostru Hristos a înviat şi astfel s-a deschis morţilor o cale nouă spre nestricăciune şi viaţă, pentru ce, femeie, nemaifiind timpul potrivit, rămâi tristă şi atât de amărâtă, când cele întâmplate te îndeamnă la bucurie?Acum trebuie să te bucuri şi să te veseleşti. Pentru ce deci plângi şi te opui cinstei datorate sărbătorii în care am intrat? Îngerii apar şezând la cap şi la picioare, unde se aflase trupul lui Iisus. Aceasta numai că nu arată femeii, care cugeta că Domnul a fost strămutat, că nu s-ar fi putut produce vreun rău sfântului trup, o dată ce îngerii au păzit, şi puterile sfinte au înconjurat templul dumnezeiesc, căci cunoşteau pe Stăpânul lor.

Dar ar putea întreba cineva, şi în mod cuvenit, pentru care pricină fericiţii îngeri nu le-au spus nimic Sfinţilor Ucenici, ba nici nu li s-au arătat, dar s-au arătat şi au vorbit femeii? Vom răspunde că era scopul Mântuitorului Hristos să semene în sufletele celor ce-L iubeau cunoaşterea desăvârşită a tainei Lui, dar modul informării lor s-a împlinit în chip diferit, potrivit cu deprinderea celor ce erau informaţi.

Sfinţilor Ucenici le-a ajuns spre credinţă neîndoielnică împlinirea faptelor, potrivit nădejdii propovăduite de dumnezeiasca Scriptură. Căci s-au întors acasă încrezându-se Sfintelor Scripturi şi, de aceea, ar fi fost de prisos ca cei ce aveau o credinţă aşa de sigură să fie învăţaţi-prin glasul îngerilor.

Dar dovada Învierii era foarte necesară pentru femeie, care nu cunoştea Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură şi nu înţelegea nici în alt mod adânca taină a Învierii. „Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus” (In 20, 13-14) Este zăbavnică la înţelegere femeia, mai bine-zis tot neamul femeiesc. Căci nu înţelege semnificaţia ascunsă a ceea ce vede, ci le spune motivul plânsului ei. Dar nu încetează să numească pe Hristos Domnul, arătând prin aceasta iubirea ei faţă de El, şi de aceea se bucură de însăşi vederea celor dorite. Căci vede pe Iisus, deşi nu-L gândeşte pe El ca prezent. Şi pentru care pricină? Fie pentru că Mântuitorul nostru Se ascunde oarecum, printr-o putere potrivită Dumnezeirii, şi nu Se lasă recunoscut, fie pentru că, fiind încă foarte de dimineaţă, femeia nu putea încă distinge cu uşurinţă ceea ce vedea, noaptea neîngăduindu-i aceasta, ci lăsând-o să vadă abia forma Celui venit aproape. De aceea, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos pomeneşte în Cântarea Cântărilor de preumblarea din această noapte şi de roua dimineţii, zicând: „Capul îmi este plin de rouă şi părul ud de picăturile nopfii” (Cânt. Cânt. 5, 2).

Timpul, sau desfăşurarea vieţii creaturii, nu mai înseamnă înaintarea spre moartea care e starea de corupţie nevindecabilă şi veşnică, ci e înaintare spre viaţa în veci incoruptibilă în Dumnezeu. Această putere a dat-o vieţii noastre, sau timpului ei, Hristos, Care a desfiinţat moartea şi corupţia firii omeneşti întâi în Sine, şi din ea, în toţi cei ce se unesc prin credinţă cu El. Nu există un timp în sine, ci creatura înaintează fie spre moarte, fie spre viaţa în veci fericită cu Dumnezeu, iar viaţa în fericire reală străluceşte.

De aceea, îngerii apar în veşminte strălucitoare, şi Sfinţii au feţele luminoase, ca şi veşmintele liturgice. Aceasta e mistica luminii, proprie creştinismului răsăritean, contrar misticii întunericului, proprie gândirii occidentale. Lângă taina lui Dumnezeu este bucurie, şi bucuria se arată ca lumină, nu ca întuneric.

Trupul Domnului este templul lui Dumnezeu-Cuvântul. Îngerii îl cinstesc, chiar stând în jurul locului unde s-a aflat el. Deci duşmanii lui Hristos nu puteau să necinstească Trupul Domnului, făcând cu el ceea ce le-ar fi dictat ura.

Chiar vederea îngerilor ar fi trebuit să o asigure pe Maria Magdalena că Trupul lui Hristos n-a putut fi luat de iudei. Dar ea n-a priceput aceasta. „Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că e grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica” (In 20, 15)

Fiind încă întuneric, şi noaptea nefiind cu totul trecută, ea vede pe Iisus venit aproape, însă nu ştie că este El, neputând distinge forma trupului şi trăsăturile feţei, dar Îl aude zicând: „Femeie, de ce plângi?” Cuvintele Mântuitorului, deşi sunt foarte blânde, totuşi îi trezesc bănuiala că ar fi cele ale îngrijitorului grădinii. E firesc să credem că Domnul n-a spus acestea ca să afle pricina plânsului, nici ca să afle pe cine cânta, ci, mai degrabă, pentru a-i opri plânsul, aşa cum făcuseră şi cei doi îngeri, căci El însuşi era Cel ce grăia în ei. Deci, zicând: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” e tot una cu a spune: Opreşte-ţi lacrimile, căci ai aflat pe Cel căutat. Eu sunt motivul plânsului tău, căci am murit, am pătimit cele greu de suportat şi am fost scos din mormânt. Dar, deoarece sunt viu şi sunt de faţă, lasă tristeţea şi treci la veselie. Deci, a întrebat ca să-i oprească plânsul. Căci Domnul trebuia să fie restauratorul, şi în acest sens. Din pricina neascultării lui Adam, ca prima pârgă a neamului, i s-a spus întregii firi a omului: „Pământ eşti şi în pământ vei merge” (Fac. 3, 19); iar către femeie, în special: „În dureri vei naşte fii” (Fac. 3, 16). A fi bogată în tristeţe era soarta femeii, din cauza pedepsei. Era deci necesar ca prin cuvântul Celui ce rânduise osânda să se ridice povara blestemului, adică Mântuitorul nostru Hristos să oprească în Maria lacrimile femeii, mai bine-zis ale întregului neam femeiesc, ca un început. Căci ea este prima dintre femei care, întristându-se pentru patima Mântuitorului şi îndurerându-se pentru El, s-a învrednicit de cuvântul care îi oprea plânsul, puterea cuvântului trecând la tot neamul femeiesc, dacă se îndurerează de îndrăznelile împotriva lui Hristos şi cinsteşte credinţa în El, potrivit cuvântului din Psalmi: „Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit?” (Ps. 138, 21).

Deci, Domnul nostru Iisus Hristos zice acestea, izbăvind-o pe ea de plâns. Iar ea, socotind că Cel ce-i grăieşte este un grădinar, făgăduia să mute cu toată râvna rămăşiţele Mântuitorului în alte locuri, dacă i-ar fi spus numai unde l-a depus. Căci, neînţelegând încă marea taină a Învierii, era cuprinsă de astfel de bănuieli. Fiindcă minţile femeilor sunt mai puţin subtile şi nu pot înţelege uşor nici lucrurile nu prea grele, cu atât mai puţin înţeleg; minunile mai presus de cuvânt.2158 „Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni!( adică, Învăţătorule)” (In 20, 16) Cheamă spre o cunoaştere mai clară mintea femeii şi îi îngăduie să-L privească direct (căci ea Îl iubea), dar o şi mustră, deoarece întârziase atâta în a cunoaşte că El este Hristos. O face aceasta chemând-o pe nume. Iar ea Îl cunoaşte îndată, părăsind bănuielile de la început, numai prin vederea Lui, şi Îi aduce cinstirea obişnuită. Femeia trăieşte mai mult prin simţire decât prin speculaţie abstractă. Trăieşte puternic şi bucuria, dar şi durerile naşterii. Dar tot aşa de puternic trăieşte şi bucuria credinţei, şi durerea când aude pe necredincioşi dispreţuind pe Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat şi cu Maria Magdalena, în cazul lui Hristos. Era încă greu de potolit durerea din pricina uciderii Lui, dar n-o părăsea nici iubirea faţă de El. Aceste puternice simţiri i-au fost o piedică în înţelegerea faptului că El n-a putut muri definitiv, că El a înviat. Îi era mereu teamă că duşmanii I-au furat trupul. Şi s-ar fi bucurat şi numai să-L afle şi să stea lângă El. Femeile merg neîncetat la mormântul scumpilor lor adormiţi. Pentru ele, ei n-au pierit de tot. A chema pe cineva pe nume înseamnă a-1 cunoaşte de mai înainte şi a fi fost în oarecare familiaritate cu el. Cel chemat astfel pe nume cunoaşte îndată şi el pe cel ce-1 cheamă, şi chiar vocea aceluia trezeşte în el multe amintiri din legăturile trecute.

Maria a simţit în vocea ce-i rostea numele vocea lui Iisus şi i sau trezit toate amintirile. Chemarea cuiva pe nume, mai ales după o întrerupere a întâlnirilor, actualizează prezenţa unică a două conştiinţe una în alta şi toată vechea legătură dintre ele. Întreruperea legăturilor pentru o vreme şi teama de a nu le mai putea reînoda fac şi mai caldă bucuria reîntâlnirii. Cunoaşterea lui Iisus de către Maria prin auzirea numelui ei rostit de El arată că, cu toată îndumnezeirea firii Lui omeneşti numindu-L: „Rabuni! (adică, Învăţătorule)”. Şi, umplându-şi mintea de cea mai înaltă bucurie, aleargă cu căldură să-I atingă Sfântul trup, ca să dobândească binecuvântarea de la El. „Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu” (In 20, 17) Sensul acestui cuvânt nu e uşor de înţeles de către cei mulţi, căci în el este ascunsă o taină. Deci e de folos să fie cercetat, fiindcă Domnul ne va dărui cunoaşterea cuvintelor Lui.

Opreşte, deci, pe femeie să se atingă de El şi nu o lasă să-I cuprindă picioarele, aşa cum doreşte. Iar, lămurindu-ne pricina acestui fapt, zice: „Încă nu M-am suit la Tatăl Meu.” Dar să căutăm ce se arată prin aceasta. Ce înseamnă că nu poate fi atins, dacă nu S-a suit încă la Tatăl? Cum ar fi acesta un motiv îndestulător, ca cei ce-L iubesc să nu se atingă de Sfântul lui Trup? Oare nu va socoti cineva, în mod greşit, că Domnul se fereşte de întinarea atingerii, arătând că trebuie să fie curat când Se va înălţa la Tatăl în ceruri? Dar cum nu ar fi acela lipsit de înţelegere sau de minte? Căci firea dumnezeiască nu poate fi întinată niciodată. Fiindcă, precum raza soarelui, atingând noroiul sau alte necuraţii, nu suferă nici o pagubă, ci rămâne ceea ce este, adică neîntinată şi nepărtaşă deloc la mirosul urât al celor atinse, aşa şi dumnezeiasca şi atotsfânta fire a lui Dumnezeu nu poate fi întinată. Deci, din ce pricină este împiedicată Maria să se apropie de El şi să se atingă cu bucurie de Sfântul Lui trup? Şi ce voieşte să spună Domnul, zicând: „Încă nu M-am suit la Tatăl Meu?” Trebuie să căutăm să înţelegem aceasta pe cât ne este cu putinţă. Vom spune ca motivele venirii Mântuitorului nostru au fost multe şi diferite, dar unul dintre ele, cel mai important, este acesta: „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Mt. 9, 13). Deci, înainte de crucea mântuitoare şi de Învierea din morti, iconomia cea pentru noi nefiind încă la sfârşitul cuvenit, Se amestecă cu cei drepţi şi cu cei păcătoşi, mănâncă şi cu păcătoşii şi vameşii, îngăduind celor ce voiau să se atingă liber de Sfântul Lui Trup, ca pe toţi să-i sfinţească şi să-i cheme la cunoştinţa adevărului şi să aducă pe cei bolnavi la sănătate, şi pe cei slăbiţi de bolile păcatelor la deprinderea sănătoasă. De aceea le-a şi spus acestora: „n-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi” (Lc. 5, 31).

De aceea, înainte de Învierea din morţi, Se amesteca cu cei drepţi şi cu cei păcătoşi şi nu respingea pe nici unul dintre cei ce se apropiau de El. Mai mult, fiind chemat odată în casa unui fariseu, o femeie a venit la El plângând; era o femeie păcătoasă din cetate, precum s-a scris, care, despletindu-şi părul, părăsind vechile ei păcate, Îi ştergea cu el picioarele, iar El nu o împiedica (Lc. 7, 37-38). Când mergea să învie pe fiica mai-marelui sinagogii, apropiinduse o femeie ce suferea de curgerea sângelui şi atingându-se de marginea hainei Lui, nu-L vedem supărându-Se deloc, ci mai degrabă folosind-o cu un cuvânt mângâietor: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace” (Lc. 8, 48).

Deci atunci îngăduia, spre mântuire, şi celor încă necuraţi la trup şi la minte să se atingă de Sfântul Său Trup şi să se bucure de toată binecuvântarea de la El. Dar, după ce a împlinit toată iconomia, a răbdat crucea şi moartea pe cruce, şi a înviat, şi a arătat că firea Sa e mai tare ca moartea, împiedică pe cei ce vin la El să se atingă de însuşi Sfântul Lui Trup, făcând din aceasta un chip al lucrării şi Taina Împărtăşirii de El. Aceasta a arătat-o şi Legea dată după înviere, a păstrat ca posibile modurile omeneşti de manifestare, prin glas şi ca vizibilitate, ba chiar caracterul lor personal propriu. Numai Înălţarea, ca supremă treaptă de îndumnezeire a umanului, a făcut pe Iisus să nu Se mai manifeste decât în mod excepţional prin formă umană. Dar le-a păstrat în realitate şi după înălţare. Dovada a dat-o Iisus spunând cum va vorbi oamenilor la judecată sau cum va veni pe norii cerului. Şi-a ridicat umanitatea în veşnicie, şezând de-a dreapta Tatălui. Aceasta se vede însă şi din faptul că ni Se dăruieşte cu Trupul şi cu Sângele în Sfânta Împărtăşanie.

Modul existenţei umanului în Hristos după Înviere e o mare taină.

După Înviere, şi mai ales după Înălţare, trupul învăluit în taina dumnezeirii nu ne mai este accesibil decât în Sfânta Împărtăşanie, prin Duhul Sfânt invocat de Sfânta Biserică. Aceasta, ca să se arate că cel ce vrea să se împărtăşească de Trupul Domnului trebuie să se pregătească întâi, pregătire arătată și prin preaînţeleptul Moise, când a poruncit să se junghie mielul ca chip al lui Hristos, căci zice: „tot cel netăiat împrejur să nu mănânce din el” (Ieş. 12, 48), numind netăiat împrejur pe cel necurat, iar după firea ei trebuie cugetată în mod cuvenit umanitatea. Căci ce este firea omului faţă de curăţia ce aparţine lui Dumnezeu? Deci, dacă suntem încă netăiaţi împrejur, adică necuraţi, nu trebuie să ne atingem de Sfântul Trup, ci numai după ce am devenit curaţi prin adevărata tăiere împrejur, în Duh. Căci: „tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh,” după cuvântul lui Pavel (Rom. 2, 29). Dar nu se produce în noi tăierea împrejur duhovnicească dacă nu Se sălăşluieşte în noi Sfântul Duh, prin credinţă şi prin Sfântul Botez.

Deci, cum nu s-ar fi oprit deocamdată Maria de la atingerea Trupului Său, de vreme ce umanitatea nu primise încă Duhul Sfânt. Fiindcă, deşi Hristos  înviase din morţi, Duhul nu fusese încă dat omenirii de către Tatăl prin El (prin Fiul). Căci abia după înălţarea Lui la Dumnezeu-Tatăl, L-a trimis pe Duhul. De aceea a şi zis: „Vă este de folos ca să Mă duc. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In 16, 7). Deci, nefiind încă trimis la noi Sfântul Duh, fiindcă nu Se înălţase la Tatăl, El opreşte pe Maria să-L atingă, deoarece ea nu primise încă pe Duhul, spunând: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu,” adică, nu Lam trimis încă pe Sfântul Duh la voi. Acest model poate fi aplicat Bisericii.

De aceea, oprim de la Sfânta Masă pe cei ce sunt încă în stare de catehumeni, care cred în Dumnezeire, dar nu s-au îmbogăţit cu Sfântul Duh, adică, încă nu sunt botezați. Căci Acesta nu Se sălăşluieşte în cei încă nebotezaţi. Dar, după ce devin părtaşi ai Sfântului Duh prin Sfântul Botez, nu mai este nici o piedică de a se atinge de Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, şi slujitorii Tainelor dumnezeieşti strigă către cei ce vor să se împărtăşească cu Taina Sfintei Împărtăşanii: „Sfintele, Sfinţilor,” arătând că numai celor sfinţiţi în Duh li se cuvine să se împărtăşească de cele sfinte. ”

Sursa: Sfântul Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, Părinţi Şi Scriitori Bisericeşti, Volumul 41, Sfântul Chiril Al Alexandriei. Scrieri. Partea a patra – Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan,  carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Traducere, introducere şi note de Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti -2000, pp. 785 – 793.

Sursa: http://faculty.go.ro/text/text-pdf/PSB%2041%20 %20Sfantul%20Chiril%20al%20Alexandriei%20-%20Comentariu%20la%20Evanghelia%20Sfantului%20Ioan.pdf

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com