Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – Despre făţărnicie (Sfântul Luca al Crimeii)

Mâine purcedem pe marea cale a pocăinţei şi mântuirii, pe calea Postului Mare. Însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne învaţă cum trebuie să postim: Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor (Mt. 6, 16).

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit, de asemenea, să fugim de făţărnicie nu numai când postim, ci şi când facem milostenie: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei, altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie întrascuns, şi Tatăl tău, Care vede într-ascuns, va răsplăti ţie”(Mt. 6, 1-4). Cât de însemnate sunt aceste cuvinte ale Domnului! Cât de important este să nu pierdem răsplata de la Dumnezeu pentru faptele noastre bune! Vedeţi, El spune că dacă săvârşim cu făţărnicie aceste fapte bune, ne-am primit deja plata de la oameni, iar de la Dumnezeu nu mai avem ce plată să aşteptăm. Am preferat plata de nimic care e slava de la oameni? Am lepădat plata veşnică, plata cea mai mare: slava de la Tatăl Ceresc.

Domnul a vorbit mult despre făţărnicie, în înfricoşătoarea Sa cuvântare în care-i înfierează pe cărturari şi pe farisei, El le spune de multe ori: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici (v. Mt. 23, 13-29), vestind ca va fi vai de toţi făţarnicii. Făţarnicii nici pentru părutele lor fapte bune nu vor primi de la Dumnezeu plată. Dacă Domnul vorbeşte cu atâta stăruinţă despre vătămarea şi pierzania aduse de făţărnicie, înseamnă că trebuie să cugetăm: ce este făţărnicia, de unde vine ea, unde îşi are rădăcinile şi care îi sunt formele? Formele ei sunt foarte diferite.

O pildă a celei mai cumplite, mai pierzătoare făţărnicii, a făţărniciei de treaptă diavolească, e sărutarea trădătoare dată Domnului Iisus Hristos de către Iuda în grădina Ghetsimani. Acea sărutare n-a fost o mărturie a dragostei, ci semn pentru străjerii pe care-i adusese acolo ca să îl aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decât această făţărnicie? Sărutul Iudei a devenit simbolul trădării, făţărniciei, al celei mai mari josnicii şi nemernicii omeneşti. În Sfânta Scriptură putem găsi şi alte exemple de făţărnicie. Să vă povestesc despre unul dintre ele. Împăratul David avea o căpetenie de oaste, un general ce se numea Ioav, iar Saul – vrăjmaşul lui, care voia să îl omoare – o altă căpetenie numită Avenir, care după moartea lui Saul s-a supus lui David şi a fost primit de el. Blând fiind, David l-a iertat, însă Ioav, care era plin de răutate, nu a putut   să-l ierte, şi odată, când s-a întâlnit cu Avenir, l-a tras spre sine ca şi cum ar fi vrut să îl sărute prieteneşte, şi în timp ce-l săruta i-a înfipt un pumnal în pântece.

Acestea sunt exemple ale făţărniciei celei mai mari, însă făţărnicia cunoaşte numeroase trepte: este şi făţărnicie foarte fină, pe care foarte greu o bagi de seamă. Cu toţi suntem supuşi, mai mult sau mai puţin, acestei boli sufleteşti, cu toţii ne străduim să părem oamenilor mai buni decât suntem de fapt, şi mulţi dintre noi arată o mască de cucernicie fără să aibă cucernicia în suflet. Domnul Iisus Hristos i-a comparat pe farisei cu nişte morminte îngrijite pe dinafară, însă pline pe dinăuntru cu oase moarte (v. Mt. 23, 27), iar Sfinţii Părinţi cu un măr roşu şi frumos la vedere, însă pe dinăuntru ros de viermi cu desăvârşire. Cât de exactă comparaţie! În sufletul făţarnicului nu este bunătate adevărată, nu este dragoste adevărată, însă pe dinafară el pare şi bun, şi evlavios. Iată că Domnul ne previne cu privire la această nenorocită făţărnicie. El cere ca în toate faptele noastre bune să nu fie amestecată deloc făţărnicia. 

Dar cum să împlinim această poruncă a lui Hristos? Ei bine, pentru asta trebuie să cunoaştem pricinile şi rădăcinile făţărniciei. Există patima slavei deşarte, a dorinţei nesăturate de slavă, de laudă şi încuviinţare din partea oamenilor. De această patimă suferim cu toţii: tuturor ne place să fim lăudaţi, toţi năzuim spre slava de la oameni. Dar, oare, trebuie să năzuim spre ea? Cât face slava de la oameni? De ce aleargă oamenii după încuviinţarea gloatei, silindu-se în fel şi chip să fie ridicaţi în slăvi de ea? Această patimă se vădea foarte puternic la nefericiţii de cărturari şi de farisei, pe care Domnul i-a înfierat pentru făţărnicia şi năzuinţa lor de a fi primit laudele poporului, care erau îmbinate cu dispreţ faţă de acesta: Mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată (In. 7, 49), spuneau ei. Şi de la cei pe care-i blestemau, de la cei pe care îi socoteau neştiutori, căutau fără saţ proslăvire şi preamărire. Vedeţi ce lucru josnic? De ce să cauţi încuviinţare de la cei pe care nu-i respecţi, pe a căror părere nu dai doi bani în adâncul inimii?

De ce să căutăm laudă şi slavă de la o gloată care poate să-şi arate încuviinţarea, ţipând nebuneşte, chiar şi faţă de curvele vopsite, chiar şi faţă de oamenii lipsiţi de orice valori morale, dar care o cuceresc prin forţa lor fizică sau prin alte calităţi îndoielnice? De ce să căutăm încuviinţarea unei gloate care, pe deasupra, astăzi te preaînalţă, şi te laudă, şi te proslăveşte, iar mâine te defăima şi necinsteşte? Nu se aseamănă slava de la oameni cu fumul care se risipeşte în aer şi piere fără întârziere? Ea n-are absolut nici o valoare.

În plus, trebuie să ştim că slava fuge de cei care o caută şi îi umbreşte deseori pe cei care n-o caută, şi o dispreţuiesc, şi nu îi dau însemnătate. Spuneţi-mi, slava cui este mai presus de slava marelui ierarh Nicolae, Făcătorul de minuni? Slava cui este mai presus de slava şi mărirea cuvioşilor Antonie şi Teodosie ai Lavrei Peşterilor, Serafim din Sarov, Serghie din Radonej? De la moartea cuvioşilor Antonie şi Teodosie a trecut aproape o mie de ani, de la moartea Făcătorului de minuni Nicolae – o mie şase sute, şi până acum slava lor nu a suferit nici o întunecare, ci pe măsură ce trece timpul ea străluceşte tot mai mult. Aceştia au căutat vreodată slava şi lauda de la oameni? Oare a fost vreun pic de slavă deşartă în inimile lor sfinte? Nu! Inimile lor erau curate, sfinte, şi de aceea le-a umbrit slava dată nu de oameni, ci de Dumnezeu însuşi. Celor ce caută slava de la oameni, însuşi Domnul Iisus Hristos le vorbeşte precum urmează: Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii? (v. In. 5, 44). Să adâncim înţelesul acestor spuse. Domnul a spus că cel ce caută slava de la oameni nu poate să creadă în Dumnezeu, fiindcă în locul Marelui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim, el şi-a făcut un idol – slava omenească, şi acestui idol se închină şi îi slujeşte. Ce poate fi mai cumplit? Aceste cuvinte ale Domnului s-au împlinit asupra cărturarilor şi a fariseilor, care erau făţarnici până în adâncul fiinţei lor – în inimile lor nu era credinţă, căci dacă ar fi fost credinţă, dacă L-ar fi cinstit pe Dumnezeu şi ar fi avut frica Lui, cum ar mai fi putut să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu, cum ar mai fi putut să facă această nelegiuire, cea mai groaznică dintre toate – pe care le-a cunoscut neamul omenesc!? Adevărate, adevărate sunt cuvintele lui Hristos: cine caută slava de la oameni, acela nu poate să creadă.

Iar cei ce cred din toată inima în Dumnezeu, care fac binele nu de ochii lumii, ci din dragoste de bine, din dragoste şi milostivire faţă de oameni, din dragoste de Dumnezeu, din închinare adâncă în faţa tuturor poruncilor lui Hristos, sunt străini de orice slavă deşartă. Ei săvârşesc toate faptele lor nu pentru slavă lumească, nu ca să facă pe sfinţii în chip făţarnic, ci fac binele fiindcă nu pot să nu-l facă, fiindcă despre ei a zis Hristos: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5, 6). Ei flămânzesc, ei însetează fără saţ de dreptate, de bine, de pace şi de mântuire pentru toţi, şi de aceea împlinesc toată dreptatea.

Astfel, credinţa adevărată curăţă inima de orice păcat, iar otrava slavei deşarte, dimpotrivă, este cumplit de pierzătoare. Tocmai din slava deşartă se naşte făţărnicia. Iar patima slavei deşarte este cea mai subţire, cea mai felurită, cea mai primejdioasă şi cea mai otrăvitoare dintre toate patimile, fiindcă celelalte patimi, dacă ne străduim prin propriile strădanii şi ajutorul harului Dumnezeiesc, ne pot lăsa în pace cu timpul, însă patima slavei deşarte nu ne va părăsi niciodată: ea ne urmăreşte, se foloseşte şi de faptele noastre bune, şi de căldura rugăciunilor noastre, şi de postirea noastră, şi de înfrânarea noastră, ca să ne otrăvească cu otrava ei diavolească.

Când nevoitorul ajunge la oarecare sporire pe calea binelui, slava deşartă începe să îi şoptească la ureche: „Uite, acum eşti mai presus de ceilalţi, acum i-ai întrecut pe toţi fraţii”. El poate să nici n-o spună, ci numai s-o gândească, însă otrava slavei deşarte i-a molipsit deja sufletul nefericit. De această otravă scapă doar cei care au dobândit plânsul neîncetat al inimii, întristarea necurmată pentru păcate, conştiinţa propriei păcătoşenii. Despre aceasta, Cuviosul Varsanufie cel Mare a spus un cuvânt scurt, dar adânc: „Dacă nu ai plânsul inimii, atunci ai slavă deşartă”. Cel ce nu are plâns în inimă, cel care nu trăieşte doar pentru Dumnezeu, care nu caută doar slava Lui, fugind de slava proprie, nu va scăpa de slava deşartă.

Slava deşartă este subţire: ea nu ne părăseşte nici când ne rugăm în biserică, fiindcă iată ce spune un alt mare dascăl al Bisericii, Sfântul Ioan Scărarul: „Ia aminte ca nu cumva, aflându-te între fraţi, să te arăţi mai drept decât ei în oarecare privinţă. Dacă vei face asta, două rele vei săvârşi în acelaşi timp: pe fraţi îi vei răni cu râvna ta mincinoasă, iar ţie îţi vei da negreşit prilej de semeaţă cugetare. Fii osârduitor în sufletul tău, fără să dai în vileag asta nici prin mişcarea trupului, nici prin înfăţişare, nici prin cuvânt”. Vedeţi, aşadar, ce învăţătură adâncă ne-a dat Domnul Iisus Hristos la începutul Postului Mare, la începutul nevoinţei pocăinţei.

Amintiţi-vă bine ce a spus Hristos despre făţărnicie; nu faceţi din post prilej pentru făţărnicie, de slavă deşartă. Nu vă rugaţi cu slavă deşartă, fiindcă aşa făceau cărturarii şi fariseii, pentru care au fost osândiţi pe veci de către Domnul Iisus Hristos.  Iar pe voi, pe toţi care vă străduiţi să scăpaţi de făţărnicie, care vă temeţi ca de foc de otrava slavei deşarte, să vă păzească Domnul Dumnezeu de robia lor, să vă binecuvânteze pe calea marii pocăinţe în vremea Postului Mare. Amin. (6 martie 1949 )

Sursa: LA PORȚILE POSTULUI MARE

Predici la Triod , Traducere de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas

Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Tipărită la Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, Ediţie electronică, APOLOGETICUM 2005, p. 40-52.

Sfântul Luca al Crimeei

Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal. Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei.

© 2005 APOLOGETICUM. http://apologeticum.net http://www.angelfire.com/space2/carti/ apologeticum2003@yahoo.com

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com