Dacă omul nu se întâlnește cu el însuși, nu se poate întâlni cu Dumnezeu

 

Dacă omul nu se întâlnește cu el însuși, nu se poate întâlni cu Dumnezeu…Primul pas spre smerenie este SIMȚUL REALITĂȚII. Să pornim cu ABC-ul!

Formalismul este un cerber și un vameș nemitarnic. Uitarea fericirii, adică trăirea asta inconștientă, este o trăire formală, formalistă, în care duhul se împuținează, nu se înmulțește. E o mare provocare pentru noi să conștientizăm acest prag pentru că noi ne obișnuim cu lucrurile și credem că-i gata. Acuma știu cum e Liturghia, îmi este cunoscut în detaliu tipicul bisericesc și intru într-o zonă de relaxare. În momentul în care sufletul “se relaxează” iese de pe făgașul dinamismului, de pe făgașul devenirii, al obișnuirii cu Duhul Sfânt și intră în obișnuință. Obișnuința parcă are ceva încheiat în ea, obișnuirea are în sine o mișcare, încă o neîmplinire.

Omul cât trăiește pe fața pământului, are această – Apostolul Pavel o numește – “epectază, adică: tinzând către cele dinainte și uitând pe cele dinapoi [Filipeni 3, 14]. Zice Apostolul Pavel: tindem tot mai mult și tot mai mult către Dumnezeu. Lucrul acesta dacă stai așa și-l gândești intelectual, zici: “păi bine, nu mai ai nicio clipă de răgaz, să fii tot încordat, tot încordat…”. Dar încordarea asta, tensiunea asta duhovnicească nu este așa cum ne-o închipuim noi, ea are un alt caracter, pe care începe omul încet-încet să-l deslușească. Dar în momentul în care omul pică în obișnuință, rămâne cenzurat de vameșul formalismului și nu depășește acel prag și nu ajunge să se împărtășească într-un chip mai conștient și mai deplin cu Sfintele Taine. “O, Paștile cele mari și preasfințite, o, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu, dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine mai adevărat…[în ziua cea neînserată a Împărăției Tale, n.n.]”.

Dacă omul rămâne un răstimp mai îndelungat în formalism, Dumnezeu îngăduie, în pronia Lui dumnezeiască, să trăiască tot soiul de crize, începe rugăciunea să nu mai aibă aceiași putere, începe să fie uitarea bunătăților și a harului lui Dumnezeu, și începe omul să creadă că Dumnezeu l-a părăsit, că lui Dumnezeu nu-I pasă de el, sau așa mai departe. Toate lucrurile acestea sunt crize duhovnicești în care Pronia lui Dumnezeu ne lasă pe noi ca să învățam să depășim conștiința noastră, să crească, să se lărgească și să putem să depășim în viața noastră limitele păcatului care ne strâmtorează pe noi.

Zice proorocul Isaia : “Lumină sunt poruncile Tale pe pământ” și când omul se roagă, prezența Duhului Sfânt este o lumină care luminează și atunci când te apropii de Biserică, apropierea de Biserică e o lumină care te luminează și începi să-ți vezi cu alți ochi, mai adânci, mai adevărați, adevărata stare duhovnicească. Dar dacă pășești cu pași șovăielnici în această apropiere de Biserică, atunci duhurile răutății profită de lucrul acesta și îți sugerează aceste gânduri: “uite, când mă rog parcă mi-e rău”. Câți oameni nu am auzit eu zicând: “Părinte, nu mă mai rog”. “De ce?”. “Păi, când mă rog, atunci am ispite, atunci am necazuri, atunci mi-e mai rău, atunci intru în depresie, atunci trăiesc toate stările astea”. Spuneam : “Nu-i adevărat, rugăciunea e o lumină care îți luminează mai mult cele ale tale”. Noi trăim așa de înstrăinați de noi înșine, noi nu ne cunoaștem pe noi înșine și atunci, când începem să ne apropiem de Biserică, când începem să trăim “în ale Bisericii”, de fapt începem să trăim în firesc, începem să ne cunoaștem pe noi. Dar dacă omul fuge de el însuși, nu se poate întâlni niciodată cu Dumnezeu, pentru că adevărata întâlnire a mea cu Dumnezeu este în adâncul inimii.

Spune Hristos: “Împărăția Cerurilor este înăuntrul vostru”. Și Hristos, pentru că El este smerit, trăiește această stare duhovnicească, ne așteaptă la măsura în care suntem noi cu adevărat. De multe ori spun celor care zic: ”părinte, Îl caut pe Dumnezeu cu disperare și parcă nu-L găsesc”. Și le zic: “dacă starea ta duhovnicească reală este, să spunem, la parter și tu Îl cauți pe Hristos la etajul 2 sau în mansardă, n-ai cum să-L găsești acolo, pentru ca El te așteaptă la parter, la starea ta reală, acolo unde ești tu cu adevărat”. Și atunci, dacă omul începe să prindă putere prin înmulțirea Duhului Sfânt în inimă, să prindă putere și curaj, cum spune Hristos: “în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”, atunci nu se sperie de aceste depresii pe care le vede, de aceste hăuri pe care le vede înăuntrul său, ci merge mai departe și acolo se întâlnește cu Hristos, că numai de la Hristos este adevărata mântuire. Că de-aia, a doua etapă am menționat-o ca fiind conștiința aceasta: “Doamne, la cine ne vom duce, că Tu ai cuvintele vieții veșnice”. Cum zice Proorocul David: “Ales–am a fi lepădat în Casa lui Dumnezeu, mai vârtos decât a locui în locașurile păcătoșilor”. Și atunci, când omul începe să trăiască această stare de conștiință, procesul dezvoltării conștiinței e un proces ireversibil, harul lui Dumnezeu când luminează conștiința omului și când o duce pe un alt plan al existenței, ea nu se mai poate întoarce la un stadiu primitiv, nu poate să mai facă abstracție de realitățile pe care le vede și le trăiește, că Dumnezeu i le descoperă.

De unde găsim speranță dacă nu avem răbdare, jertfă? Dumnezeu nu ne cere nouă mai mult decât putem da noi. Capacitatea de jertfă este lucrarea dragostei în om. Spune Sfântul Evanghelist Ioan că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu L-a dat ca Acesta să moară pentru noi, ca noi să avem Viață și s-o avem din belșug. Jertfa este expresie a dragostei. Dacă nu ai intensitatea aceasta a dragostei…și ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, îmi vine în gând un cuvânt al Sfântului Siluan care spune așa: “Vă voi spune despre dragostea lui Dumnezeu, cât mă luminează harul lui Dumnezeu și puterea Lui. Dacă omul se teme de păcat, în el viețuiește o dragoste mică. O dragoste mai mare este dacă omul scapă de gândurile rele. O dragoste și mai mare ca aceasta este dacă omul simte în inima lui prezența lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu. Dar o dragoste și mai mare – și aceasta este dragostea desăvârșită – este când omul simte până și în trupul lui lucrarea harului Duhului Sfânt. Și un astfel de om, zice Sfântul Siluan, dorește să moară pentru Hristos. Harul acesta, când se atinge și pe care omul îl simte până și în trupul lui, este harul mucenicilor”.

Este în Pateric un exemplu: un bătrân a judecat un frate și când să intre în chilie, îngerul nu l-a lăsat, l-a întrebat: “Dacă tot l-ai judecat, spune-mi unde să-l duc, acolo sau dincolo?” [n.n.: în iad sau în Rai?]. A fost foarte aspru cu bătrânul pentru un singur gând de judecată. De ce? Pentru că bătrânul acela avea o stare mare de har înaintea lui Dumnezeu și Duhul Sfânt, care era în el, nu răbda acea atitudine a inimii lui, a inimii bătrânului. Iertarea este o stare a iubirii, Sfântul Siluan spune: „în dragostea lui Dumnezeu nu există niciun reproș”. Dragostea lui Dumnezeu se dă fără să se întoarcă asupră-și. Părintelui Rafail îi plăcea să pomenească aceasta definiție a smereniei, că este „dare de sine în dragoste fără să se întoarcă asupră-și”.

Sursa: Arhim. Melchisedec Ungureanu, Starețul mănăstirii Lupșa, jud. Alba în Revista “Odihna minții”, Nr 1/2014-2015,pp. 15-16.

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com