Când și cum să ne împărtășim? (III)

             

Chiar dacă accentul dintotdeauna a căzut pe vrednicie, cum de fapt este şi normal, invocându-se de fiecare dată textul paulin de la I Corinteni 11:27-30, Părinţii au vorbit şi de anumite perioade de timp limită, legate de primirea Sfintelor Taine, şi acest lucru l-am văzut în parte atunci când am prezentat argumentele canonice legate de împărtăşire. Să vedem care este Tradiţia patristică a Bisericii:

Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, într-o scrisoare adresată Chesariei patriciana, relatează următoarele: Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6:54)… Cu toate acestea, noi (cei din Capadocia) ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt.

În Apus, Sfântul Ambrozie al Milanului, dar mai ales Fericitul Augustin vorbesc de necesitatea împărtăşirii zilnice – acceptându-se doar în cazuri extreme şi împărtăşirea o singură dată pe săptămână (duminica) –, iar un alt Sfânt Părinte din Apus, străromânul Ioan Casian, face monahilor şi credincioşilor în general următorul îndemn: „Nu trebuie să refuzăm duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât, judecându-ne nevrednici de primirea marelui har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. Nu am fi de altfel vrednici să primim Împărtăşania nici măcar o dată pe an…, dar cu mult este mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pentru merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşarta trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a ne împărtăşi cu Sfintele Taine…”.

Trebuie să menţionăm însă că, începând cu secolele al V-lea–al VI-lea, Sfinţii Părinţi, atunci când vorbesc de primirea Sfintelor Taine, fac unele diferenţe între monahi şi mireni, deşi acestea nu sunt prea mari şi, dintr-un anumit punct de vedere nefondate, chiar dacă modul de viaţă al monahilor diferă totuşi de cel al mirenilor. Încercând deci o sistematizare a mărturiilor patristice în legătură cu problema dată, vom face şi noi aceeaşi diferenţă, fără a insista însă prea mult, întrucât, până la urmă, toţi avem aceeaşi chemare (Efeseni 4:4) – cea a sfinţirii şi îndumnezeirii. Referindu-ne la monahi, vedem că şi pustnicii din Egipt, deşi duceau o viaţă anahoretică, se împărtăşeau în fiecare duminică, monahii de la Lavra Pecerska – de 2-3 ori pe săptămână, iar cei din Sfântul Munte chiar şi în fiecare zi, mai ales cei neputincioşi şi bolnavi. „Monahul, spune Sfântul Apollo, trebuie să se cuminece (de e cu putinţă) în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cel ce se depărtează pe sine de aceasta, se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce-o face aceasta continuu, continuu se îmbracă cu trupul Domnului.”

Această evlavie a fost vie secole de-a rândul printre monahi şi se mai ţine pe alocuri, chiar dacă şi în secolul al IX-lea Sfântul Teodor Studitul atestă tendinţa suprimării ei. Aşa se explică faptul că acest Sfânt Părinte (Teodor) îi mustra de multe ori pe monahii săi printr-un fel de cuvântări catehetice despre Sfânta Împărtăşanie, în care spune: „Sfânta Împărtăşanie este cel mai mare dar dumnezeiesc, noi însă nu purtăm grijă să ne împărtăşim destul de des, şi mă mir, pentru ce să ne cuminecăm numai duminica, iar în altă zi când se face Liturghia – nu. Căci se cuvine mai ales monahilor care se află în sânul vieţii de obşte, în toate zilele să se împărtăşească. Însă o zic despre cei curaţi şi cu sufletul şi cu trupul, dar cu nebăgare de seamă şi fără mare cercare şi luare-aminte să nu îndrăznească cineva… Vedeţi, fraţilor, că dacă cel ce este oprit de la masa de obşte să mănânce şi-i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâhnească, să plângă şi să se tânguiască cel ce se opreşte pe sine însuşi de la masa dumnezeiască, fie pentru necurăţie, fie pentru neînfrânare, ori pentru neascultare sau pentru oricare altă patimă. Căci nu se lipseşte de o hrană proastă şi trecătoare, ci de pâinea vieţii şi de paharul mântuirii şi, mai adevărat să zic, de Însuşi Hristos… Deci, de se va întâmpla să fim chiar la muncă şi ascultare afară şi vom auzi toaca bisericii (cea de la începutul Liturghiei – n.n.), să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă sârguinţă să ne cuminecăm şi mult ajutor vom câştiga. Căci cu această grijă fiind de-a pururea, ne vom feri de orice păcat şi vom fi gata totdeauna de sfârşit, iar dacă nu avem grijă de a ne împărtăşi, cădem în multe patimi ale păcatelor”.

Sfântul Simeon Noul Teolog a reglementat pentru obştea sa de la „Sfântul Mamas” împărtăşirea zilnică sau cel puţin de 2-3 ori pe săptămână, accentuând faptul că alt „remediu” împotriva păcatului nu există. Împărtăşania trebuie luată însă după o pregătire duhovnicească şi trupească şi, de fiecare dată, cu binecuvântarea duhovnicului (care se subînţelege că trebuie să fie din aceeaşi mănăstire).

Cercetând însă izvoarele patristice, vedem că şi mirenii au aceleaşi „îndatoriri” de a se împărtăşi foarte des, chiar dacă nu zilnic, ci numai în duminici şi sărbători. Diferenţa aceasta însă nu apare decât pentru simplul motiv că la bisericile parohiale nu se slujeşte mai des. Au existat însă şi mireni care în trecut se împărtăşeau în fiecare zi şi tocmai pentru ei şi datorită lor Biserica a instituit, în secolul al VI-lea, regula liturghisirii zilnice în mănăstiri şi chiar în parohii, şi tot atunci, şi din aceleaşi motive, s-a instituit un nou rit liturgic, numit mai târziu „Liturghia Darurilor Înaintesfinţite” – Liturghie la care credincioşii mai evlavioşi se puteau împărtăşi în fiecare zi din Postul Mare, dar cu Euharistie păstrată din duminica precedentă. Apariţia acestor practici liturgice „noi” nu poate fi explicată decât dacă presupunem că oamenii voiau să se împărtăşească mai des. Totuşi, pentru a nu se ajunge la atitudini extremiste, Sfinţii Părinţi au stabilit anumite reguli pentru împărtăşirea mirenilor. Cuviosul Iov Mărturisitorul, de exemplu, bazându-se pe scrierile Sfântul Vasile cel Mare şi pe textul Canoanelor 9 Apostolic şi 2 Antiohia (de care deja am amintit), spune că „fiecare creştin (dacă nu e oprit de duhovnicul său – n.n.) trebuie să se împărtăşească în fiecare zi”. Trebuie să recunoaştem însă că acest „îndemn părintesc” nu a devenit niciodată regulă pentru mireni, încât considerăm mult mai valabile sfaturile de mai târziu a doi mari Sfinţi Părinţi, şi anume: Sfântul Grigorie Palama (1359) şi Sfântul Simeon al Tesalonicului (1430).

Primul dintre ei, Sfântul Grigorie Palama consideră împărtăşirea duminicală ca pe o datorie a fiecărui creştin, iar Sfântul Simeon, arătând folosul şi necesitatea împărtăşirii cu Hristos, atenţionează pe creştini de a nu depăşi 40 de zile fără primirea Împărtăşaniei (deşi am văzut că pentru Sfântul Macarie Egipteanul termenul de 40 de zile este prea mare). Menţionăm că în jurul acestui „termen” de 40 de zile, anumiţi „teologi”, uneori puţin-luminaţi, au speculat foarte mult, ajungându-se chiar la afirmaţia că „nu te poţi împărtăşi mai des de 40 de zile”. Afirmaţia nu are nici un suport teologic şi o calificăm ca fiind total eronată. Toată Tradiţia Bisericii afirmă tocmai contrariul.

O ultimă reglementare de care am vrea să amintim este cea a unui Sinod de la Constantinopol ţinut în august 1819. Acest Sinod a hotărât ca „atât monahii, cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtăşească la fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile, ci aşa cum recomandă fiecăruia duhovnicul”.

Am văzut deci cât de mult a însemnat pentru Părinţii Bisericii deasa împărtăşire. Şi incursiunea noastră în istorie nu-i nici pe departe exhaustivă. Tocmai de aceea am dori să mai amintim două lucruri legate de modul în care Sfinţii Părinţi înţelegeau „datoria de a te împărtăşi”. Exemplele se leagă de anumite situaţii din viaţa omului. Sfântul Ioan Postitorul, de exemplu, în al 8-lea Canon al său spune că cel ce s-a întinat în somn cu scurgere (seminală) o zi se scoate de la împărtăşanie, curăţindu-se de întinăciune, şi va zice Psalmul 50 şi va face 49 de metanii. Vedem deci că acest termen de o zi constituie canon de curăţire şi într-un anumit sens o privaţiune; or, în zilele noastre să-l opreşti pe cineva pentru o zi de la Împărtăşanie este „absurd”, din moment ce el însuşi se lipseşte pe sine pentru câteva luni de zile, fără a considera aceasta o problemă. Pentru Sfântul Ioan Postitorul însă o zi fără Hristos este o mare pagubă, încât, chiar dacă numeşte scurgerea ca fiind „necurăţie”, nu îndrăzneşte să oprească pe cineva pentru mai mult de o zi. A doua problemă de care tocmai amintisem se prezintă pentru noi ca fiind de-a dreptul şocantă şi ea se leagă de Canonul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei. După ce Sfântul Timotei arată obligativitatea ajunării înainte de împărtăşire, el spune: „Dacă însă cineva ajunând spre a se împărtăşi, spălându-şi gura sau făcând baie a înghiţit apă fără să vrea, se cuvine a se împărtăşi căci satana, aflând prilej de a-l opri (pe om) de la împărtăşire, mai des face aceasta”. Fără a mai comenta, menţionăm că acest canon nu a fost anulat de vreun sinod. Vedem deci că aceşti Părinţi ai Bisericii de Răsărit au trăit intens experienţa mistică a unirii cu Hristos şi de aceea nu doreau să se lipsească de ea în nici o împrejurare a vieţii, ţinând să se împărtăşească, dacă e posibil, în fiecare zi, sfinţind astfel fiecare clipă a existenţei lor pământeşti.

Sursa: Ieromonah Petru Pruteanu, „Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate”, Editura Sophia, Bucureşti 2013, pp. 277-308. https://www.teologie.net/data/carte/PP-impartasire.pdf

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com