Un lepros. Și un mormânt frumos (Luca 17: 12-19)

Boală terminală, oprobiu public, izgonire din comunitate. Asociere de nevoie cu tipi spurcați (care nu sunt din același neam cu tine). Nu ai nimic de pierdut când se apropie un om cu puteri deosebite, precum vorbește lumea, să strigi din rărunchi la el să-ți facă ceva, doar să nu mai suferi. În cazul ăsta, de disperare, alegi „miluiește-ne”.

Suferința unește, apropie: toți suntem în același oală, alesul strigă laolaltă cu spurcatul.

Și minunea se produce în câteva minute. Cât să fie de când Domnul îi trimite pe leproși la preoți să-i vadă și până (doar) unul dintre ei se întoarce să cadă la picioarele Lui și, slăvindu-L, să-I mulțumească? Ce valoare are acum timpul? Cum vindecă harul dumnezeiesc cu viteza luminii ceea ce fusese făcut inițial bun și acum ajunsese cuprins de boală și de moarte? Ce efect medical se petrece în trupurile ostoite de durere și neputință?

Da, e o mare bucurie a celor vindecați. Nouă pleacă fără să se uite înapoi. Unul singur însă înțelege sensul suferinței și al bolii: că Dumnezeu e Cel Care dă viața și vindecarea și El caută mai ales în momentele critice ale existenței întâlnirea cu creația Sa. Ca orice tată iubitor. De aceea apreciază atât de mult recunoștința acestui lepros „de alt neam”; e singurul care simte fiorul divin în acest episod memorabil din istoria umanității.

Într-un anume moment din Liturghie, preotul, întors în altar cu sfintele daruri, rostește cuvintele acestea: „Ca un purtător de viață, mai înfrumusețat decât raiul cu adevărat și mai luminat decât orice cămară împărătească s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre.” Mare revelație, să înțelegi că din locul cel mai cumplit de pe pământ, un mormânt, izbucnește șansa învierii tale. Leprosul samarinean a înțeles. Aleșii au plecat fericiți, uitând de izvorul învierii.

Cred că lumea de azi apreciază și primește din plin un Iisus învățător care vindecă și de la care oamenii pleacă fără să mulțumească. În fond, spun cei nouă la urma urmei, avea datoria să ne vindece, atâta timp cât ne-a făcut cu atâtea defecte. Noi Îl folosim strict cât considerăm necesar. Apoi, evident, plecăm la treburile noastre, pentru că avem atâtea lucruri de făcut!

Singur samarineanul are intuiția să ridice un colț din cortina de mizerie a acestei lumi și lui i se dă șansa întâlnirii cu frumusețea mormântului învierii.

 Pr. Octavian Schintee

Hits: 0

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com