Vohodul Mare – pomenirile, intrarea și așezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă

În Biserica Primară, Vohodul cu Cinstitele Daruri se făcea iniţial în tăcere, aşa cum îl găsim în cea mai veche Liturghie descrisă în Constituţiile Apostolice. Când s-a dezvoltat mai târziu Vohodul mare s-a transformat într-o procesiune impunătoare, introducându-se cântarea unui psalm, iar mai târziu actualul imn Heruvic sau a altui tropar în locul lui, în perioade cu rânduială liturgică specială. Încă din secolul al XII-lea, la Vohodul Mare de la Dumnezeiasca Liturghie se cristalizase rugăciunea Pe voi pe toţi să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa! care se zicea de mai multe ori, repetânduse de către diacon şi preot în timpul procesiunii.1

Oprit în mijlocul bisericii, sub policandru, preotul începe pomenirile de la lntrarea mare. Pomenirile sunt o suită de stihuri liturgice care se referă la mai multe categorii de persoane şi care se încheie cu fomula: „Să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa.”2

Fireşte, memoria lui Dumnezeu e absolută și infinită, ca şi El. Când însă, în Biblie ni se spune că Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe (care încă se afla în corabie), aceasta nu înseamnă că-l uitase, ci că în acel moment a socotit că potopul trebuie să înceteze şi apele să scadă. De asemenea, să ne amintim de Sfântul Petru, la vremea când, mergând spre templu alături de loan, îi răspunde unui cerşetor olog care-i cerea ceva de pomană: „Aur şi argint nu am, dar cea ce am, aceea îţi dau: În numele lui lisus Hristos Nazarineanul, ridică-te și umbă. Şi ologul s-a ridicat.”(Fapte 3,6) Desigur, minunea nu a făcut-o Petru, ci, prin el, a sîvârșit-o Iisus Hristos, Căruia apostolul Îi invocase numele Şi a Cărui putere era, deci, prezentă acolo.

Îndată după ce lisus, la Cina cea de Taină, instituie Euharistia, El le porunceşte ucenicilor: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”.(Luca 22,19) Este exact ceea ce face preotul slujitor la începutul proscomidiei, însemnând crucea pe prima prescură: Întru pomenirea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos!3 Este şi ceea ce împlinim și trăim noi, toţi cei ce participăm la Sfânta Litughie.

Importantă este nu numai pomenirea lui Dumnezeu între oameni, ci și pomenirea oamenilor întru Dumnezeu. În absența acestei pomeniri, mântuirea este de neconceput. Mitropolitul întru pomenire vrednică Bartolomeu Anania declara: „Viața veșnică, cea întru Împărăția Cerurilor, este înscrierea numelui în memoria lui Dumnezeu, ceea ce, metaforic, se cheamă Cartea Vieții (Luca 10,20;Filipeni 4,3) Absența unui nume din Cartea Vieții este egală cu moartea veșnică a celui ce l-a purtat pe pământ, cu aruncarea lui în iezerul de foc.(Fapte Ap. 20,15)4

Memoria lui Dumnezeu este infinită, pe când a noastră, a oamenilor este limitată. Noi ținem minte numele părinților, ale bunicilor și, eventual ale străbunicilor; dincolo de aceștia, uitare. De aceea, scriind pomelnicul familiei pentru cei adormiți, adăugăm: cu tot neamul lor cel adormit, sau simplu cu tot neamul, înțelegând toți ascendenții de dincolo de limita amintirii noastre, numele lor fiind cunoscut, desigur, de Dumnezeu. Intr-o rugăciune din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, preotul îi cere lui Dumnezeu să-i pomenească în ceruri pe cei pomeniți, nominal, la Liturghie, și adaugă: „Iar pe cei pe care nu i-am pomenit, din neștiință sau uitare, sau pentru mulțimea numelor, Tu Însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi vârsta și numele fiecăruia, Cel ce pe fiecare îl știi din pântecele maicii lui”.5 Prin numeroasele jertfe ale Vechiului Testament se numărau și cele de pomenire: „Prin jertfele voastre veți fi pomeniți în fața Dumnezeului vostru”(Numeri 10,10), iar psalmistul exclamă „Întru pomenire veșnică va fi dreptul!”(Psalmul 111,6) În Noul Testament, prozelitului Corneliu Sutașul i se arată un înger care-i dă vestea cea bună: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu. (Fapte 10,4) Rugăciunea este marele vehicul care ne duce pomenirile în faţa lui Dumnezeu, atât pe ale celor adormiţi, cât şi pe ale celor vii. Iată ce le spune Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Efes: „Nu încetez să mulțumesc pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele.(Efeseni 1,16) Același Apostol, împreună cu Silvan şi Timotei, le scrie celor din Tesalonic: Intotdeauna Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru voi toţi, pomenindu-vă în rugăciunile noastre.(1Tesaloniceni 1,2)

Cât despre eficienţa unei pomeniri, ca şi despre echivalenţa nume – persoană, este de ajuns să ne întoarcem la tâlharul pocăit pe cruce, care-I adresează lui lisus rugămintea: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta! La care Iisus, de alături, îi răspunde: „Adevăr Îţi spun Eu ţie: astăzi vei fi cu Mine în rai.”(Luca 23, 42-43) Nu cunoaştem numele tâlharului, dar Iisus îl ştia. Numele intra în rai împreună cu purtătorul lui.6

În timpul vohodului, de sub policandrul din naos, se rostesc stihurile pomenirilor. În Episcopia Ortodoxă Română a Italiei se pomenește:Pe Preafericitul Părintele nostru Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe Înaltpreasfințitul Arhiepiscopul și Mitropolitul nostru Iosif, al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, de la Paris, pe Preasfințitul Părintele nostru Episcopul Siluan, al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, și pe Preasfințitul Părinte Atanasie de Bogdania, Arhiereul (Episcopul) Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, Domnul Dumnezeu să-i pomenească întru Împărăția Sa totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.7

Patriarhul României – Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, mitropolitul, episcopul eparhiot și arhiereul vicar sunt pomeniți împreună pentru a ne legitima cu jurisdicția canonică și dogmatică din care facem parte, ca mărturie a unității de credință și neam pe care o trăim noi românii din Diasporă, fiii Bisericii Mame, Biserica Sfinților Strămoși Români. Este de luat aminte! Bisericile în care nu sunt pomeniți ierarhii Bisericii Ortodoxe Române nu fac parte din Familia Sacră a Neamului Românesc. Părinții Neamului Românesc din secolul trecut precum: Arsenie Boca, Cleopa Ilie, Iustin Pârvu, Ioan Iovan, Ilarion Felea, Teofil Părăian, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Constantin Galeriu, Nicolae Bordașiu și multe mii de preoți și creștini ortodocși au fost stigmatizați în închisori și nu s-au lepădat de Biserica Ortodoxă Română, iar, astăzi, își bate joc necuratul de noi cu mândria satanică care ne întunecă și ne auto-înstrăinăm de Biserica Părintească. Biserica Părintească așteaptă întoarcerea, și are dragoste pentru fiii rătăcitori.

Intotdeauna la Vohodul Mare este pomenit nominal episcopul eparhiot, pentru că este autoritate bisericească în eparhie. Episcopul este cel ce a emis şi semnat antimisul pe care va fi adusă Sfânta Jertfă, şi în acelaşi timp, este simbolul şi garantul succesiunii apostolice şi al unităţii de credinţă. Când slujeşte episcopul, acesta îl pomeneşte pe mitropolitul său, iar mitropolitul, pe patriarh. Când slujeşte patriarhul, acesta îi pomeneşte, nominal, pe toţi capii Bisericilor Ortodoxe. Umbrind diferenţele de jurisdicţie, administraţie, limbă sau tradiţie naţională, această pomenire este expresia superbă a unităţii ortodoxe lăuntrice, aceea a harului care guvernează lucrător în Biserica lui Hristos.

Preotul: Pe poporul român cel binecredincios de pretutindeni, pe cârmuitorii ţării noastre, pe mai marii oraşelor şi ai satelor şi pe iubitoarea de Hristos oaste (armată), să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa. Poporul: Amin.8

Stihul acesta este formulat de către Sfântul Sinod al fiecărei Biserici în parte, potrivit cu forma de guvernământ a ţării respective. Ca şi stihul omonim din ectenia mare, pomenirea autorităţilor civile şi militare nu are conotaţie politică, ci se referă la ordinea socială în sine, pe care Dumnezeu a rânduit-o în principiu şi pe care fiecare popor o încredinţează instituţiilor statale şi slujitorilor acestora. Într-o rugăciune de taină din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se spune lămurit: „Pomeneşte, Doamne, toată cârmuirea şi pe fraţii noştri cei din dregătorii şi toată oastea; pe cei buni păzeşte-i în bunătate, pe cei răi fă-i buni cu puterea Ta”.9

Preotul: Pe fraţii noştri preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii şi pe tot clerul bisericesc și cinul monahal, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Poporul: Amin.

Avem în rugăciune familia sacerdotală şi monahală: preoţii şi diaconii de mir, preoţii şi diaconii călugări (care se numesc ieromonahi şi, respectiv, ierodiaconi), călugării simpli, care nu au nici un fel de hirotonie, călugăriţele, precum şi slujitorii din clerul inferior, ipodiaconii şi cântăreţii.

Preotul: Pe fericiţii întru adormire Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române [NN] să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Poporul: Amin.

Aici pot fi pomeniţi, în continuare, şi episcopii locali adormiţi în Domnul, după cum va rândui Chiriarhul eparhiei respective.

Preotul: Pe fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai acestui sfânt locaş şi pe alţi ctitori, miluitori şi făcători de bine, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Amin.

Aşa cum v-am mai spus, ctitor este întemeietorul unui aşezământ bisericesc, singur sau în asociere cu membrii familiei sau ai comunităţii locale. El construieşte locaşul (biserică sau mânăstire) pe cheltuiala lui, îl supune sfinţirii şi-l predă comunităţii parohiale sau monahale, după care se retrage. La rândul ei, comunitatea îşi asumă sarcina de a-l pomeni, prin preot, la toate slujbele liturgice. Ctitori devin şi cei ce contribuie hotărâtor la reparaţii capitale sau renovări ale vechiului locaş. Pomelnicul ctitorilor se păstrează cu sfinţenie în firida proscomidiarului, în văzul preotului. Există la noi şi numeroase mânăstiri ctitorite de domnitori, boieri sau vlădici, ale căror pomelnice sunt preţioase nu numai prin vechime şi frumuseţe artistică, dar şi prin însemnări marginale de importanţă istorică.

Preotul: Pe fericiţii întru adormire eroii, ostaşii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea poporului român, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Poporul: Amin.

Datorită circumstanţelor şi evoluţiei istorice, marea majoritate a Bisericilor Ortodoxe s-au constituit ca Biserici naţionale, cu puternice implicaţii în viaţa, cultura şi tradiţiile poporului. De aici, datoria morală a fiecărei Biserici de a participa, prin rugăciune, la cultul eroilor, adică la pomenirea tuturor celor ce, într-un fel sau altul, s-au jertfit pe ceea ce se cheamă altarul patriei. Această participare nu se rezumă doar la slujbele speciale care se fac, la noi, în Ziua Eroilor (praznicul Înălţării Domnului), ci se exercită în fiecare Sfântă Liturghie prin stihul de faţă. Pomenirea îi cuprinde pe ostaşii căzuţi în lupte, deoarece singurul război admis de Biserica Ortodoxă este cel de apărare. Cei căzuţi pentru libertatea şi demnitatea noastră sunt tinerii din Decembrie 1989.

Preotul: Pe cei ce au adus aceste Cinstite Daruri şi pe cei pentru care s-au adus, vii şi adormiţi în Domnul, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Poporul: Amin.

Acestea sunt Darurile de pâine şi vin pe care le-au adus credincioşii şi pe care preotul le poartă acum, acoperite, spre sfântul jertfelnic. Atât cei ce le-au adus, cât şi destinatarii au fost pomeniţi de preot, nominal, atunci când a scos din prescuri miridele ce se află acum pe sfântul disc, ca parte din Împărăţia Cerurilor.

Preotul: Pe cei adormiţi din neamurile noastre: strămoşi, moşi, părinţi, fraţi, surori, fii şi fiice, şi pe toţi cei dintr-o rudenie cu noi, pe fiecare după numele său, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Poporul: Amin.

E marea întâlnire, prin rugăciune, cu arborele genealogic al fiecăruia din noi, aşa cum nici o cronică din lume, oricât de documentată şi de savantă, n-ar putea-o face. Dacă formula lapidară de care v-am vorbit nu demult: X cu tot neamul lui cel adormit implica cel puţin un nume, de data aceasta, ascultând rostirea preotului, fiecare din noi îşi pomeneşte mental rudele adormite, cu numele pe care şi le aminteşte, care-i sunt mai apropiate şi mai dragi, pe celelalte lăsându-le pe seama memoriei lui Dumnezeu, negreşelnică şi trează la capătul rugăciunii noastre.

Trăim acum şi sentimentul plenar al comuniunii cu înaintaşii noştri trupeşti, pe care nu i-am întâlnit prin viaţă, dar pe care, paradoxal, îi întâlnim prin moarte. În cea de a Treia Carte a Regilor, din Vechiul Testament, se spune: „Şi a adormit David laolaltă cu părinţii săi” (3 Rg 2, 10), prin părinţi înţelegându-se toţi ascendenţii, până la strămoşul comun. Evident, cronicarul nu cultivă o literatură a absurdului, cum că David ar fi murit în acelaşi timp cu străbunii săi, ci vrea să spună că, prin moarte, el li s-a adăugat acestora, că a intrat în obştea lor şi vieţuieşte laolaltă cu ei. Prin urmare, moartea nu e altceva decât văzduhul unei întâmpinări întru viaţă. Rugăciunea de acum prefigurează ceea ce se va plini atunci.

Preotul (făcând asupra credincioşilor semnul crucii cu Sfântul Potir): Şi pe voi, pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Poporul: Amin.10

Cuvântul românesc dreptmăritor îl traduce cu exactitate pe grecescul orthodox, creştinul care Îl preamăreşte pe Dumnezeu întru dreapta credinţă. Dacă oamenii se împart în credincioşi şi necredincioşi, este bine să știm că, la rândul lor, creştinii se împart în binecredincioşi şi răucredincioşi. Această diferenţiere s-a făcut în vremea iconoclasmului, când împăraţii Bizanţului se declarau creştini adevăraţi, dar persecutau icoanele şi pe cei ce le cinsteau. Creştinii îi numeau pe împăraţi răucredincioşi pentru faptul că, deşi credeau, credinţa lor era ştirbă; cinstirea icoanelor făcea parte integrantă din învăţătura şi trăirea creştină. Acesta a fost şi motivul pentru care, în anul 843, odată cu declinul iconoclasmului, Biserica a hotărât ca prima Duminică din Postul Mare să fie numită şi sărbătorită sub numele de Duminica Ortodoxiei, adică Duminica dreptmăritorilor creştini, pomeniţi acum, la Intrarea cu Cinstitele Daruri. Toate aceste pomeniri se îndreaptă spre Împărăţia Cerurilor, Împărăţie pe care preotul o poartă, prefigurativ, pe propriile sale mâini pe sfântul disc.

În limbajul liturgic și biblic, Împărăţia Cerurilor mai este numită şi „viaţa de veci” sau „viaţa veşnică”. În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur expresia „Împărăţia Cerurilor” sau „Împărăţia lui Dumnezeu” este pomenită de 26 de ori, iar „viaţa de veci”, de 10 ori. Aşadar, în 36 de locuri ni se atrage atenţia că Liturghia este structurată pe dimensiunea duhovnicească a Împărăţiei Cerurilor, sălaşul cel veşnic al mântuirii noastre.11

De îndată ce preotul termină pomenirile şi reintră în Sfântul Altar prin Uşile Împărăteşti, în biserică răsună partea a doua a Heruvicului: Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat, în chip nevăzut, de cetele îngereşti: Aliluia, Aliluia, Aliluia.

Când se intră în Sfântul Altar, ne reamintim că Intrarea mare simbolizează şi reiterează Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, aclamată frenetic de mulţimile entuziaste. Triumfal este şi imnul pe care-l cântăm acum, asemănător cu cel pe care poporul unei cetăţi îl cântă la întoarcerea victorioasă a suveranului dintr-un război decisiv. Aici însă nu e vorba nici de cezarul Romei, nici de faraonul Egiptului sau de oricare alt suveran cu teritoriu definit, ci de Împăratul tuturor, Împăratul universal, al cerului şi al pământului, cu stăpânire absolută asupra unui teritoriu infinit. Pe Dumnezeu însă nimeni nu L-a văzut vreodată. În schimb, aşa cum afirmă Sfântul Pavel, Iisus Hristos este „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1, 15), după cuvântul pe care Domnul Însuşi îl spusese ucenicilor Săi: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (In 4, 9). Pe El Îl primim noi, acum, ca şi cum L-am primi pe Cel ce în mod nevăzut este înconjurat de cetele îngereşti, și-I cântăm întreitul Aliluia. Iată-ne deci, cântând din nou, dar nu în faţa îngerilor, aşa cum cânta David (Ps 137, 1), ci împreună cu ei. Trăim dimensiunea antinomică a acestui moment. Iisus, într-adevăr, intră triumfal în Ierusalim, dar acesta este şi drumul Său către patimă şi moarte. În timp ce noi intonăm imnul ramurilor de finic, al văzduhului cetăţenesc, cutremurat de bucurie şi speranţă, preotul în altar, acoperind sfintele vase cu procovăţul cel mare, rosteşte cuvinte care exprimă exact contrariul:

Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacuratul Tău trup, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou, îngropându-l, l-a pus.

Amintiţi-vă că antimisul, desfăcut pe sfânta masă, simbolizează mormântul Domnului, deschis, gata să primească trupul pogorât de pe cruce (în limbajul imnografic, cuvântul „lemn”, în acest context, înseamnă „cruce”). Mai departe:

În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.12

Această rugăciune s-a rostit mai întâi la sfârşitul proscomidiei, după ce preotul a acoperit Cinstitele Daruri în vederea procesiunii lor spre Intrarea mică. Ea este reluată acum, după acoperirea Cinstitelor Daruri la sfârşitul procesiunii lor din Intrarea mare. În virtutea naturii Sale dumnezeieşti, Hristos Se află în patru ipostaze care se petrec simultan: în timp ce trupul I se află în mormânt, El Se pogoară la iad, îi sfărâmă porţile, intră în el ca un biruitor şi îi trage afară pe toţi cei care-L aşteptau acolo, de la Adam până la Ioan Botezătorul. (De fapt, aceasta este adevărata icoană a Învierii, cea din tradiţia ortodoxă, iar nu cea de tip occidental care Îl înfăţişează puţin ridicat deasupra mormântului, cu steagul fluturând pe deasupra străjerilor aiuriţi.) Hristos nu a înviat de dragul propriei Sale învieri, ci de dragul celor ce aveau nevoie de ea, ceea ce îl va face pe Părintele Stăniloae în Teologia Dogmatică, (Ed.București, 1997, p.114) să confirme, lapidar şi inspirat, învăţătura răsăriteană potrivit căreia învierea a început în iad. În acelaşi timp însă, Hristos Se află şi în rai, aşa cum îi făgăduise pe cruce tâlharului pocăit. Şi tot în acelaşi timp, Se află împreună cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul, de Care, în fapt, nu Se despărţise niciodată, de vreme ce întruparea Lui s-a făcut fără mutare şi fără schimbare, aşa cum vă spuneam mai sus.

Apoi se continuă. Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât raiul, cu adevărat, şi decât cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre.

Orice mormânt de pe lume, fie el şi faraonic, este un sălaş al morţii, al întunericului, al descompunerii, al putrefacţiei și al sinistrei tăceri. Mormântul lui Hristos este exact contrariul: în loc de moarte, viaţă; în loc de urâţenie, frumuseţe; în loc de întuneric, lumină; toate, la superlativ. Mai mult, el este nu doar viaţă în sine, ci izvor al vieţii noastre, după făgăduinţa Celui ce Se află în el: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina Vieţii” (In 8, 12). Or, aici, în Liturghie, Sfântul Antimis desfăcut pe Sfânta Masă este exact imaginea luminoasă, curată şi sfinţitoare a mormântului Domnului. Înainte de a acoperi sfintele vase cu procovăţul cel mare, preotul l-a trecut prin mireasma fumului de tămâie, învăluind cădelniţa ca într-o îmbrăţişare.13

Sfântul Teodor al Andidelor ne arată că „așezarea Cin­stitelor Daruri pe Sfânta Masă reconstituie momentul ridicării acelui foișor în seara Cinei celei de Taina și puțin după aceea, ridicarea Domnului pe Cruce, înmormântarea, învierea și înălțarea de-a dreapta Tatălui.14

Și Sfântul Gherman I al Constantinopolului ne tâlcuiește că „Sfântul Disc închipuie mâinile lui Iosif și Nicodim care L-au înmormântat pe Hristos. Sfântul Aer, acoperământul cel mare, cu care preotul acoperă Cinstitele Daruri este, simbolic, giulgiul cu care Iosif a înfășurat Trupul lui Hristos, iar tămâia ne amintește de aromate. La sfârșit, Ușile împărătești se închid, lucru care preînchipuie pecetluirea mormântului de către soldați.”15

Există o întâmplare minunată în viața Sfântului Onufrie, pe care Biserica îl prăznuiește la 12 iunie. Mic de vârstă fiind, a intrat într-o mănăstire, unde a rămas necunoscut. Când s-a mărit, a plecat în pustie, unde a rămas șaizeci de ani, fără să vadă chip de om. Era gol, dar întreg trupul său era acoperit de barba lui lungă care ajungea până la pământ și de părul care-i crescuse pe tot corpul. El a fost descoperit de Sfântul Pafnutie căruia i-a povestit viața lui sfântă din pustie. Când era de 5-6 ani și trăia la mânăstire, i s-au întâmplat următoarele: Mic cum era, mânca mai des decât alți părinți. Când îi era foame, fugea la părintele bucătar și-i cerea pâine, măsline, fructe…. Odată, însă, acesta a observat că Onufrie cerea mai des pâine și dispărea. – Hrănește, poate, vreun pui de animal, se gândea bucătarul.

Aceasta a ținut timp de o săptămână. – Mă duc să văd unde duce ceea ce-i dau eu, și-a zis, călugărul. Într-adevăr, l-a urmărit și l-a văzut intrând în biserica mânăstirii și închizând ușa în urma lui. A fugit repede la fereastră și când s-a uitat, mai să-i sară ochii din cap: copilul

vorbea cu Pruncul Iisus Care se găsea în îmbrățișarea Maicii Sale, în icoana de la catapeteasmă. – Ți-am adus și astăzi păinică, îi zicea lui Hristos, pentru că nu Te hrănește nimeni, nici mama Ta chiar! A întins mânuța și i-a dat o felie de pâine. Pruncul Iisus a luat-o și a dispărut în icoană. Bucătarul, uluit și înspăimântat, a fugit imediat la egumen și i-a povestit ce s-a întâmplat. Acela i-a poruncit să nu mai dea deloc pâine copilului, oricât de mult ar cere, ci să-i spună: – Mergi și cere pâine de la Pruncul pe care L-ai hrănit până ieri! În ziua următoare, micuțul Onufrie, văzând că nu mai primește pâine și este trimis la Pruncul divin, a alergat imediat la biserică înaintea icoanei lui Hristos și a zis: – Hristosule, nu-mi mai dau păinică să-Ți aduc și mi-au zis, ca să-mi dai Tu mie. Dar de unde să ai Tu pâine, nu știu! Și, o minune…! Pruncul Iisus din brațele mamei Sale a întins mâna și i-a dat o pâine atât de mare încât nu putea s-o ridice. Mirosea așa de tare încât aroma ei cerească s-a răspândit în toată biserica, în mănăstire și în locurile din jur.

Uimiți și minunați, călugării l-au văzut pe Onufrie cel de cinci ani ieșind afară cu o pâine uriașă, ostenindu-se tare ca s-o ducă. Doi călugări au alergat să-l ajute, dar era, într-adevăr, neobișnuit de grea. Au mâncat și s-au săturat din ea multe zile, dar pâinea cerească rămânea întreagă. Era într-adevăr ceea ce Biserica ne vestește la Sfânta Liturghie: „Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se sfârșește”.

De atunci, frații aveau mare evlavie la micuțul Onufrie, pentru că știau că odată cu înaintarea în vârstă va crește și sfințenia lui, lucru care s-a și întâmplat. Din această pâine cerească, Sfântul Onufrie s-a hrănit cei șaizeci de ani împliniți cât a stat în pustie.”16

Noi aici, însă, nu vorbim despre hrana pe care Dumnezeu a trimis-o din cer ca să-i hrănească pe iudei în pustie, nici despre pâinile cerești prin care i-a hrănit pe Drepții din pustie, în peșteri și în crăpăturile pământului, ci de Pâinea Sfântă Hristos, de Trupul și Sângele Lui.

Când slujește cu diacon, preotul zice către acesta, ime­diat după cădirea Cinstitelor Daruri: Roagă-te pentru mine, frate și împreună slujitorule. Diaconul răspunde: Duhul Sfânt să vină peste tine și puterea Celui Preaînalt să te umbrească .(sunt aceleași cuvinte pe care arhanghelul Gavriil i le-a adresat Fecioarei Maria) Preotul: Același Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieții noastre. Apoi, diaconul plecându-și capul pe colțul drept al Sfintei Mese, ținând orarul cu trei degete ale mâinii drepte, zice către preot: Pomenește-mă, părinte!

Iar preotul îl binecuvintează pe cap, spunând: Să te pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa, totdeauna acum și pururea și-n vecii vecilor. Diaconul răspunde: Amin.

Apoi sărută mâna preotului, Sfânta Masă și iese prin ușa dinspre miazănoapte, în mijlocul bisericii, pentru Ectenia cererilor.17

Preotul și diaconul sunt oameni, cu aceleași slăbiciuni ale firii, de aceea, cel din urmă primește binecuvântare și se roagă împreună cu celălalt. Duhul Sfânt vine în ajutorul lor, căci „se roagă pentru noi cu suspine negrăite.”(Romani 8,26)

Rugăciunile noastre sunt și acestea Darul Lui, pentru că nu le putem face fără ajutorul și lucrarea Sfântului Duh:„…nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt.”(1Corinteni 12,3) Așadar, ce te lauzi cu metaniile tale? Cu puterea lui Dumnezeu și cu luminarea Sfântului Duh, că faci metanii, te închini, te rogi, citești fericirile, faci Pavecernița, Paraclisul sau Miezonoptica! Și faptul că venim la biserică este tot darul Sfântului Duh, iar la Sfânta Jertfa, Mângâietorul slujește îm­preună cu preotul și descoperă credincioșilor pe Hristos. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Sfântul Duh îndrumă și conduce pe toți cu înțelepciune, putere, luminare și frică dumnezeiască la cunoașterea desăvârșită, față către față, a Marelui Dumnezeu și a Mântuitorului tuturor, Iisus Hristos. Prin Sfântul Duh se împlinește întoarcerea noastră în Rai, urcarea și intrarea în împărăția cerurilor, redobândirea înfierii, îndrăzneala de a-L numi pe Dumnezeu Tatăl nostru. Să ne rugăm așadar, să-L implorăm, să-I mulțumim, să-L preamărim. Mai mult, Prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul și Sângele lui Hristos, se face tot prin Duhul Sfânt.”18

Deci, prin toate actele liturgice din timpul Intrării Mari ne apropiem de profunzimea misterului liturgic al Împărăţiei Cerurilor. În timp ce Domnul Iisus Hristos merge spre patimă, moarte şi mormânt, noi Îl primim în Noul Ierusalim ca şi cum L-am primi pe Însuşi Dumnezeu-Tatăl, Cel ce în mod nevăzut e înconjurat de cetele îngereşti pe care noi le reprezentăm în participarea imnică, aducându-I laudă prin întreitul Aliluia.19 O astfel de sinteză nu poate fi percepută şi trăită decât duhovniceşte, Sfânta Liturghie fiind pregustarea Împărăției lui Dumnezeu, cunoașterea fericirii dumnezeiești, buna mireasmă a Duhului Sfânt, vederea celor negrăite ale lui Dumnezeu, nădejdea mântuirii și experierea veșniciei spre care ne îndreptăm.

Pr. Silviu State

 

Note:

1). Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol 2, Editura Bizantină, București, 2009, pp.46-47, 203,311;

2). Liturghier tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, pp.163-164;

3). Idem, p.118;

4). Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Biseicii Ortodoxe Române, București, 2007, pp.160-162;

5). Liturghier, p.259;

6). Bartolomeu Anania, op.cit. pp.163-164;

7). Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, Ordinul Circular 2/2018;

8). Liturghier, p.163;

9). Idem, pp.258-259;

10). Idem, p.164;

11). Bartolomeu Anania, op.cit. pp.164-169;

12). Liturghier, p.165;

13). Bartolomeu Anania, op.cit. pp.170-172;

14). Sfântul Teodor al Andidelor, „Despre Dumnezeiasca Liturghie și despre simbolurile și tainele săvârșite de ea”, P.G.140,421C, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, „Explicarea Dumnezeieștii Liturghii”, Editura Bizantină, București, 2005, p.228;

15). Sfântul Gherman al Constantinopolului, „Istoria Bisericească și contemplația mistică”, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostepoulos, op.cit. p.228;

16). Pashos P.B., „Pustiul interior”, Atena, 1995,p.89, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostepoulos, op.cit. p.229-230;

17). Liturghier, p.166;

18). Sfântul Vasile cel Mare, „Despre Sfântul Duh”, Omilia a-5-a, Vepes, 52, 260, conf. Protopresbiter Ștefanos Anagnostepoulos, op.cit. p.231;

19). Bartolomeu Anania, op.cit. p.172.

Hits: 4

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com