Despre Rânduiala înfierii copiilor

 Toate momentele importante din viața creștinului, de la intrarea în lume și până la despărțirea sufletului de trup, sunt sfințite în Biserică, prin harul Duhului Sfânt, printr-o rânduială liturgică sau rugăciune anume (Slujba Botezului, Slujba Mărturisirii, Rânduiala Sfintei Împărtășanii, Slujba Înmormântării, etc.). Ba chiar mai mult decât atât, purtarea de grijă a Bisericii față de sufletele creștinilor, trece dincolo de moarte și se manifestă în rugăciunile neîncetate pentru cei adormiți, până la Judecata de Apoi (pomenirea celor adormiți la Dumnezeiasca Liturghie, Slujba parastasului etc.)[1].

            Unul dintre momentele speciale pe care le poate traversa creștinul în viața de familie, este cel al înfierii unui copil. Un astfel de eveniment nu a putut fi neglijat de Biserică, fapt pentru care, în cărțile de cult, se găsește o scurtă rânduială ce se săvârșește la înfierea copiilor.

Aceasta se prezintă astfel:

  • „Cel ce urmează să devină fiu (sau fiică) al altor părinți decât cei care l-au născut, vine la biserică împreună cu cei care-l înfiază și stă înaintea preotului, cu fața spre răsărit, ținând în mâini făclii aprinse”. Ținerea de făclii aprinse în mâni, arată că cei care se înfățișează înaintea preotului în Biserică, sunt următori ai luminii lui Hristos, Care ne îndeamnă: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să-l slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt. 5, 16). Acest lucru se spune de către preot la Slujba Botezului, când dă lumânarea nașilor și îi îndeamnă să fie un bun exemplu fiului lor duhovnicesc dar și lumii întregi. Se poate vedea în acestea o relație de paternitate spirituală similară.
  • se face obișnuitul început cu Binecuvântat este Dumnezeul nostru…, rugăciunile începătoare, troparul zilei și condacul hramului
  • se citește prima dintre cele două rugăciuni: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce prin iubitul Tău Prunc, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-ai numit pe noi fii ai lui Dumnezeu, cu primirea de fiu și cu darul atotputernicului și Sfântului Tău Duh, zicând: Eu voi fi lui Tată, și Acela va fi Mie Fiu, Însuți, Iubitorule de oameni Împărate, caută din sfântul Tău locaș spre robii Tăi aceștia (N), și pe care firea i-a născut depărtați unul de altul după trup, pe aceștia Însuți îi unește în tată și în fiu prin Sfântul Tău Duh; întărește-i în dragostea Ta; leagă-i pe ei în binecuvântarea Ta; înalță-i pe ei întru slava Ta; întărește-i pe ei în credința Ta, păzindu-i pururi ca să nu se lepede de cele ce au ieșit din gura lor, și fii mijlocitor făgăduinței lor ca dragostea pe care întru Tine au mărturisit-o să o păzească nestricată și nemincinoasă, până la sfârșitul vieții lor, viețuind ei întru Tine, Cel ce ești singurul Dumnezeu viu și adevărat, și învrednicindu-se de moștenirea Împărăției Tale. Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururi și în vecii vecilor”[2]

      În partea de început a rugăciunii, se evidențiază înfierea omenirii căzute, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Omul, fie că vrea sau nu, este într-un fel anume fiu al lui Dumnezeu, pentru că El l-a creat și pentru că Hristos, întrupându-Se, S-a înrudit cu noi. Adam este numit „fiu al lui Dumnezeu” (Lc. 3, 38), iar noi toți Îl numim pe Dumnezeu – „Tatăl nostru” în vârtutea înfierii prin Fiul (prin Botez și Euharistie).[3]

      Vedem apoi din cuprinsul rugăciunii că Dumnezeu este invocat să unească „în tată și în fiu” „pe cei pe care firea i-a născut depărtați unul de altul după trup” și să-i „întărească în dragostea Sa”. Duhul Sfânt este Cel care în mod tainic creează legătura duhovnicească dintre două persoane, prin binecuvântarea dată de preot, însă această binecuvântare vine și rămâne acolo unde există „făgăduința dragostei” și asumarea acestei făgăduințe până la moarte. Duhul Sfânt creează legătură duhovnicească între copiii botezați și nașii lor, între fiii duhovnicești și duhovnic, între copiii înfiați și părinții adoptivi, între noi toți și Dumnezeu Tatăl.

      Dacă în mod normal, părinții își iubesc proprii copii pentru că-i simt ca fiind luați din trupurile lor, în cazul copiilor adoptați, dragostea părinților copleșește rânduiala firii și se manifestă într-un plan mai înalt, cel al dragostei în Dumnezeu[4]. De aceea și în popor se spune adesea că nu cel care naște copilul este părinte ci cel care îl crește. Cu atât mai mult este părinte, cel care îl naște spre viața veșnică, dându-i o educație duhovnicească.

  • Se face plecarea capetelor și se citește a doua rugăciune, care pune din nou accentul pe înfierea noastră în Hristos, pe ascultarea pe care fiul adoptat i-o datorează tatălui adoptiv dar mai presus de toate, pe ascultarea pe care aceștia împreună trebuie s-o arate față de Dumnezeu: „…Doamne ajută lor să dobândească cele ce nădăjduiesc și să păzească starea cea cuviincioasă între ei și supunerea fiască față de Tine…”

 

  • Cel înfiat îngenunchează în fața celui ce-l înfiază, care îl ridică, zicând: Fiul meu ești tu; eu astăzi te-am născut, și-l îmbrățișează; iar preotul îi binecuvinteză și face otpustul”. Acesta este cel mai emoționant moment al slujbei pentru că în cuvintele „Fiul meu ești tu; eu astăzi te-am născut”, se arată dragostea cuprinzătoare a părintelui adoptiv, care trece peste faptul că acel copil nu este născut din sine și oglindește pe cât este posibil dragostea lui Dumnezeu Tatăl, Care L-a născut din veșnicie pe Fiul. „Astăzi” se transformă în „din totdeauna” și pentru totdeauna.

Existența unei astfel de slujbe, ar trebui să le dea curaj părinților care nu pot avea copii și sunt încă sceptici în ceea ce privește înfierea. Dumnezeu este cel care le poate dărui copii buni, prin Duhul Sfânt, dacă ei își doresc cu adevărat.

Pr. Daniel Stîngă

[1] De asemenea, nu doar omul este chemat să se sfințească , ci și natura cu care omul intră în contact și cu care era în Rai, în deplină armonie. De aceea, în cărțile de cult, găsim rânduieli și rugăciuni pentru felurite trebuințe: când se îmbolnăvesc animalele; la sădirea viei; la vreme de necontenire a ploilor; la izbăvirea de cutremur; la începutul săpatului unei fântâni, etc.

[2] Molitfelnic, Rânduială la înfierea de copii, EIMBOR, Bucureşti, 2013, p.562-564.

[3] Înfierea noastră a fost necesară întrucât prin păcat, omul s-a pus în slujba altcuiva. În momentul în care păcătuim devenim fii risipitori, fii nelegitimi sau chiar mai rău decât atât, fii ai diavolului. Astfel îi numește Mântuitorul Hristos pe farisei, în In 8, 44.

[4] Este demn de menționat exemplul Sfântului Cosma Melodul (12 octombrie), care a fost înfiat de către tatăl Sfântului Ioan Damaschin (4 decembrie).Cei doi frați aveau să se numere printre cei mai mari imnografi, mari asceți și teologi din istoria Bisericii. De asemenea, este înduioșătoare viața Sfântului Mucenic Mamant (2 septembrie), care s-a născut în temniță, în timp ce părinții lui își așteptau condamnarea la moarte pentru credința în Hristos. Acesta a fost luat din temniță de o femeie creștină și crescut ca și copil al ei.

Hits: 25

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com