Cuvânt la Duminica a IX-a după Rusalii – Părintele Arsenie Boca

Iisus pe mare a silit pe ucenicii Lui să intre în corabie (în Biserică).
– Corabia trecea de cealaltă parte a mării.
– Iisus e luat pe valuri drept o nălucă.
– Petru, ca să scape de îndoiala nălucirii, cere o probă despre existența lui Dumnezeu pe mare. I se împlinește dorința, dar „văzând urgia valurilor“ se teme și începe să se scufunde.
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenței potrivnice, ne învață virtutea credinței: să crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Ține sufletul tău liniștit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente. A pune evidența valurilor în primul plan al sufletului, este îndoiala declarată din punct de vedere al credinței. A fi în îndoială, din cauza evidenței, este după fire; a fi în chemarea lui Iisus, este mai presus de fire, este firea după har. Aceasta nu se scufundă în mare.
Prislop. 7.VIII.49.
Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare este Evanghelia de astăzi:
După înmulțirea minunată a câtorva pâini și pești la mai multe mii de oameni, mulțimea a vrut să-L pună pe Iisus împărat; – spun locurile paralele ale întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate să-i scape de grija – veșnică, grija omului – că moare de foame.
Iisus S-a amărât profund văzându-i că așa pământește înțeleg ei minunea cu pâinea. Iisus voia altceva cu ei: voia să-i suie la înțelegerea superioară a unei pâini cerești, la trebuința Sfintei Împărtășanii.
Izbutise Iisus să ridice la o înțelegere superioară, pe o femeie – și aceea păcătoasă -, de la apa obișnuită, la apa cea vie, la o învățătură și la o veste, care a făcut-o să-și lase găleata cu apă obișnuită și să trezească Samaria în întâmpinarea lui Dumnezeu.
– Dar aci, cu mulțimile n-a izbutit același lucru.
De aceea, din cauza amărăciunii, că n-a avut pe cine ridica la trebuința după o pâine a vieții veșnice, de aceea, a încheiat repede cu ei, a silit pe ucenicii Săi să intre într-o corabie, îndreptându-i de cealaltă parte a mării Galileei, iar El s-a retras singur să se roage.
Era seară și s-a făcut noapte. Pe mare s-a iscat furtună. Corabia era în mijlocul mării și în mijlocul nopții. – Ucenicii îngrijorați – dacă nu chiar speriați – se gândeau la Iisus. Când erau mai bântuiți de groază, iată văd pe Domnul umblând pe mare și apropiindu-Se de ei.
Pe ei nu-i părăsise.
Lăsăm descrierea faptelor concrete și trecem la semnificația lor. Toate întâmplările și faptele în care apare și persoana Mântuitorului au o semnificație pentru toate veacurile. Toată viața lui lisus, cu toate amănuntele ei, are actualitate peste veacuri.
Deci corabia ucenicilor este corabia Bisericii. Biserica este corabia ucenicilor lui lisus, care are să-i treacă de cealaltă parte a mării, de cealaltă parte a lumii.
Marea este marea vieții acesteia, care, deseori este înfuriată de furtuni. Marea înfuriată începe să fie o primejdie, iar, pe deasupra o mai acopere și noaptea: „noaptea neștiinței și a uitării de Dumnezeu“, – cum spun Sfinții Părinți.
Mântuitorul Iisus Hristos, deși vine pe mare ca pe uscat, este luat drept o nălucă, – poate tocmai de aceea că este mai presus de marea înfuriată. Petru se face delegatul acestei societăți omenești, zbuciumate de valuri și acoperite de întuneric, cere o probă despre existența reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii.
I se împlinește dorința, dar, „văzând urgia valurilor, se temu și începu a se scufunda“.
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenței potrivnice, ne învață să luăm aminte la virtutea credinței: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ții sufletul tău liniștit în Dumnezeu, împotriva talazurilor potrivnice evidente.
A pune evidența valurilor în primul plan al sufletului, aceasta este îndoiala declarată, din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: „De ce te-ai îndoit, puțin credinciosule?!“.
Recunoaștem că prin slăbiciunea firii apare îndoiala din cauza vântului potrivnic, din cauza întunericului nopții, din cauza sufletului îngrozit, a bănuielii: „nu cumva Dumnezeu este o nălucă“.
Dar, a fi în chemarea lui Iisus, în credința în El, împotriva evidenței contrare, aceasta este mai presus de fire, este firea după Har. Această credință, mai presus de fire, e clar că nu se scufundă în mare. După ce Iisus a tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului, a tămăduit și marea de vifor, încât s-a făcut liniște mare, încât s-au temut ucenicii.
Iată, trebuie să creadă Cineva pentru noi, până ce credem și noi: ca Iisus nu este o nălucă. (- și că totuși de El ascultă marea…)
Dar corabia Bisericii este și Casa Bărbatului înțelept; – Iisus este bărbatul înțelept care și-a clădit casa pe stâncă – dumnezeirea Sa – și au venit ploile și vânturile și valurile și au izbit în ea și n-au putut-o dărâma, fiindcă era clădită pe stâncă. Dar iată, în minunea aceasta, stânca umbla pe mare și sprijinea corabia ucenicilor.
Așa a fost până acum căci au venit încercările asupra Bisericii: vânturile, ploile, valurile, ereziile, prigoanele – veacuri de-a rândul – și ispitele triumfului. – Da, și biruințele Bisericii sunt încercări. Un cugetător creștin din zilele noastre zice, nici mai mult nici mai puțin, că Biserica a supraviețuit ereziilor, a supraviețuit prigoanelor, dar nu se poate spune că s-a comportat la fel, când a ajuns în ispita triumfului.
Este de-ajuns să ne amintim de veacul al IV-lea al erei creștine -veac de libertate pentru creștinism, creștinismul religie de stat -, așa se ticăloșiseră creștinii, încât un istoric al vremii scrie că dacă n-ar fi trimis Dumnezeu pe sfinții Vasile, Grigorie și loan Gură de Aur, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară.
Iată de ce este cu voia lui Dumnezeu ca marea să fie înfuriată câteodată.
Unde e Biserica? „Unde-s doi sau trei, adunați în numele Meu…” Alții spun: „încuie-te în cămara ta și te roagă în ascuns…” Iar alții spun: „Unde este Papa, acolo este Biserica”.
În Vechiul Testament – Sfânta Sfintelor cuprindea: 1) Tablele Legii; 2) Mana din pustie și 3) Toiagul lui Aaron.
În Noul Testament în Sfântul Altar se află: 1) Sfântul Antimis cu Sfânta Evanghelie; 2) Sfânta Împărtășanie, si 3) Sfânta Cruce. Unde sunt acestea acolo este Biserica. Acolo este și Pâinea Vieții de care voia să le vorbească mulțimilor, – dar n-a avut la cine.
Biserica e asemănată cu o casă zidită pe stâncă și totuși ca o corabie care înoată prin mijlocul valurilor, bântuită de vânturi și furtuni. – Parcă nimic mai slab ca Biserica, mereu agitată și nimic mai tare ca ea, fiindcă, nimic n-a putut-o scufunda, și iată rămâne mereu neatinsă, cu toate sforțările iadului. Iisus pare să o părăsească furtunii, și El vrea să treacă pe lângă ea, ca și când nu L-ar fi atins primejdia ei. Totuși să nu credeți c-a uitat-o. El va îngădui ca valurile să o zbuciume, dar nu să o înece, nici să o scufunde. El porunci vânturilor și „ele se opriră. El intră în corabie și ajunge la liman“.
Iată cele trei furtuni furioase care au tulburat starea Bisericii. De îndată ce apăru pe pământ, s-a ridicat necredința și a întețit persecuțiile; apoi curiozitatea s-a stârnit și ea a făcut să se nască ereziile; în sfârșit corupția moravurilor s-a ivit și așa de puternic a umflat talazurile, „încât corabia părea aproape învăluită“. Necredincioșii s-au adunat ca să-i distrugă temeliile; ereticii au ieșit ca să-i smulgă copiii și să-i deșire măruntaiele; iar dacă creștinii răi au rămas în sânul său, aceasta ca să-i împingă veninul până la inimă.
Este bine întărită această Biserică, dacă ea și-a susținut trăinicia cu toată silința prigoanelor; cu toate atacurile ereziilor rezistând stâlp al adevărului; cu toate pogorămintele depravărilor, Biserica a rămas totuși centrul iubirii.
Nu este de mirare – dacă vom înțelege omul. Spun, că noi toți avem în adâncul inimii o începătură (principiu) de împotrivire și de respingere a tuturor adevărurilor divine, în așa măsură încât omul lăsat de capul lui, nu numai ca nu le poate înțelege, ci, ca urmare, nu le poate suferi, și fiind izbit în acest punct, el este forțat să le combată. Această începătură de respingere se numește în Scripturi necredință (Luca 9,41); alteori duh de neîncredere (Efeseni 2,2); alteori duh de necredință (Coloseni 3,6). El este în toți oamenii, dar nu produce în noi toate efectele sale, pentru că darul lui Dumnezeu îl împiedică.
Dacă veți sui până la obârșii, veți găsi că două lucruri produc în noi această respingere: prima este orbia, iar a doua este trufia. Orbia ne este arătată în Scripturi limpede când spun că „păcătoșii au uitat pe Dumnezeu…“ (Psalmii 9,18; 118,139; 49,22). Ce vrea să spună acest „uitat“, frații mei ? Este ușor de înțeles că Dumnezeu, într-adevăr, luminase omul cu cunoștința de bine, dar omul a închis ochii de la această lumină; el s-a lăsat condus de simțurile sale, puțin câte puțin el n-a mai gândit la ceea ce nu mai vedea: el a uitat cu ușurință ceea ce nu mai putea gândi.
Această uitare n-ar fi mare lucru, ca să ne îndemne la împotrivire, dacă nu i s-ar uni orgoliul (trufia); dar el a venit, spre nenorocirea noastră, că, pe lângă orbire, omul mai este și trufaș. Părăsind înțelepciunea lui Dumnezeu, el și-a făcut o înțelepciune după chipul său. El nu știe nimic și crede că știe toate; – iar dacă i-am aminti că din tot ce spune nu înțelege nimic, o ia ca o înfruntare pentru neștiință; el n-o poate suferi, îl irită. Dacă îi lipsește rațiunea, el întrebuințează forța. Tot ce nu înțelege, combate. „Tot ce nu înțelege, hulește“(Judec. 10). Iată pentru ce le spune Iisus: „Voi vreți să mă omorâți, răi ce sunteți, pentru că cuvintele Mele nu încap (prind) în voi“ (Ioan 8, 37). Ce teroare, frații mei, de-a urzi să omori un om, pentru că nu înțelegi cuvintele lui.
… Cu cât adevărurile erau mai înalte, cu atât superba lor rațiune era turtită (etourdie) și nebuna lor împotrivire era aprinsă. După acestea, vă mai îndoiți de acea începătură a împotrivirii, pe care o ignorantă învechită și trufașă a brăzdat-o în inima oamenilor împotriva lui Dumnezeu și a adevărurilor Sale ? Iisus Hristos a probat-o primul.
Biserica Sa, dăinuind în lume, ca să susține aceeași învățătură prin care Dumnezeiescul Învățător smintise pe trufași, va putea ea fi lipsită de vrăjmași ? – Nu, frații mei, nu-i cu putință: fiindcă credința pe care o mărturisește ea surprinde lumea prin noutatea sa, tulbură duhurile prin înălțimea sa; sperie simțurile prin asprimea sa, – iată de ce se pregătește ea de suferințe !
Trebuie ca ea să fie urâtă de toată lumea, și trebuie s-o știți creștini. Este un lucru de neînțeles ceea ce a suferit Biserica lui Dumnezeu vreme de aproape 400 de ani sub împărații necredincioși. Ar fi nesfârșit de spus. Mulțumiți-vă cu aceasta, căci era așa de împovărată și de urâtă și de învinuită încât era acuzată puternic de toate neorânduielile lumii.
Dacă nu ploua pe pământ, dacă barbarii năvăleau și făceau prăpăd, dacă inunda Tibrul, creștinii erau cauza !
Psalmul 128: „Copiii mei, răspunde Biserica, nu mă mir prin câte am trecut: sunt obișnuită din tinerețile mele; aceiași dușmani care mă atacă m-au prigonit din tinerețile mele“.
Abel, omorât de fratele său Cain… Enoh… familia lui Noe… Avraam… Moise… Ilie… Profeții… Iisus Hristos… Apostolii. Prin urmare, fiii mei, zice Biserica, nu este mirare de prigoane. Privește vechimea mea, părul meu argintiu… Nu-mi întorc fața împotriva lor, pentru a mă împotrivi prigoanelor…Cu toate că par mereu plutind, mâna atotputernică ce-mi servește de sprijin va ști cum să mă ferească de înec.“
Daca Dumnezeu a sprijinit Biserica cu atâta putere împotriva prigoanelor, credeți, dragii mei, că o va lăsa înfrântă de erezii ? Nu, dragii mei, să n-o credeți.
A doua furtună asupra Bisericii a întețit-o curiozitatea. Frați creștini, curiozitatea este pacostea minților, ruina evlaviei și mama ereziilor. Pentru a înțelege bine acest adevăr, trebuie arătat, înainte de toate, ca înțelepciunea divină a pus margini cunoștințelor noastre. Căci după cum Providența văzând că apele mării se întind și se împrăștiaseră peste tot pământul, acoperindu-i toată suprafața, le-a prescris un hotar care să nu le permită de a-1 trece, tot așa, știind că neînfrânarea minților se va întinde până la infinit, i-a hotărnicit limite peste care i-a poruncit să nu se întindă. (Tit3,9)
…Dar curiozitatea minților trufașe nu poate suferi modestia. Trufașii sunt tulburați ca bețivii. În capul lor este huruială. Acolo toată înțelepciunea lor se împrăștie și pierzând drumul rătăcesc, înfundându-se în erezii. Arie, Nestorie… curiozitatea voastră v-a pierdut! Singurul remediu este ascultarea de Biserică. Prosperitatea a atras pierzarea. (Trândăvia a venit, disciplina a slăbit.) In vreme ce numărul credincioșilor creștea, ardoarea credinței scădea…
Biserica nu-i făcută decât pentru sfinți. Ca membrii ai Bisericii suntem chemați la sfințenie prin împărtășirea cu harurile sfinte ale lui Hristos, Capul, Izvorul și Părintele Bisericii.

Arad. 14.VIII.1949

Părintele Arsenie Boca

Sursa: https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-9-dupa-rusalii/predica-duminica-noua-dupa-rusalii-146123.html

Hits: 15

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com