Lăcașuri de cult construite de Sfinții Împărați Constantin și Elena

 „Sfintele Evanghelii şi cartea Faptele Apostolilor menţionează că, în veacul apostolic, Apostolii, ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos şi primii creştini, se închinau în templul din Ierusalim, în sinagogile din localităţile unde propovăduiau vestea cea bună şi chiar în casele particulare, cum a fost, de pildă, cea a sfântului evanghelist Marcu din Cetatea Sfântă, unde s-a ţinut Cina cea de Taină şi s-a pogorât Duhul Sfânt (Fapte I, 13-14). De reţinut este însă faptul că frângerea pâinii sau Sfânta Euharistie, adică Liturghia, avea loc totdeauna în casele particulare ale unor creştini, aşa cum menţionează cartea Apostolilor (II, 46; XX, 7-8) şi epistolele pauline (Romani, XVI, 3, 5; I Corinteni, XVI, 9 şi 15; Filimon 2; Coloseni IV, 15 ş.a.). Unele servicii religioase erau oficiate chiar în cimitire şi, aşa cum se ştie, în catacombe, cele mai multe fiind în Roma şi în Italia, dar şi în nordul Africii, în Siria, în Asia Mică (Capadocia), în Mesopotamia, în Dalmaţia, în Galia, în Spania sau în alte locuri ferite de ochii păgânilor. Primele biserici creştine au fost construite pe la sfârşitul secolului al II-lea, în jurul anului 200, acestea fiind, deja, destul de răspândite. Unul dintre cercetătorii care s-au ocupat de împăratul Constantin cel Mare menţionează că, după victoria împotriva lui Maxentiu, chiar la nord de Roma, la podul Milvianus (Podul Vulturului), peste Tibru (312), Constantin a devenit creştin convins chiar dacă mai puţin instruit. A restituit imediat proprietăţile confiscate de la creştini, i-a scutit de taxe pe preoţii acestora şi a început să ridice biserici. Situaţia a cunoscut o substanţială îmbunătăţire imediat după semnarea cunoscutului edict de la Milano, când construirea de lăcaşuri de cult creştine a luat un mare avânt.

Primele dintre acestea au fost edificate în noua capitală ridicată în Bizanţ, Constantinopol, care a devenit rapid oraşul creştinilor (Christopolis), oraşul ocrotit de Dumnezeu, care are ca sfânt protector pe primul dintre sfinţi, Fecioara Maria. În acest scop, împăratul a lansat un adevărat program de construire de biserici, care i-a dat posibilitatea de a începe, practic, de la zero, ridicarea, într-un oraş predominant creştin, a trei mari biserici, Hagia Sofia (Sfânta Înţelepciune), Hagia Eirene (Sfânta Pace) şi Sfinţii Apostoli. Autorul citat precizează că arhitecţii lui Constantin trebuiau să creeze un cu totul alt tip de clădire, o biserică menită să adăpostească un număr mare de credincioşi. Ei s-au orientat după modelul unei clădiri laice, bazilica romană, o sală cu o boltă înaltă, culoare şi galerii, care era utilizată pentru adunări publice. Asemenea bazilici au fost dăruite de Împăratul Constantin cel Mare creştinilor care, în urma unor mici modificări şi amenajări, le-au transformat în lăcaşuri de cult, păstrându-le vechea formă, dar cu sensul schimbat: bazilica împăratului pământesc a devenit Bασίλєιος όικος, lăcaşul împăratului ceresc, casa lui Dumnezeu şi locul sfânt de adunare şi rugăciune al creştinilor. Cu timpul, pe lângă bazilicile de origine păgână transformate în biserici şi adaptate astfel pentru nevoile cultului creştin, s-au construit şi bazilici creştine, anume destinate ca lăcaşuri de cult, care imitau, ca formă, pe cele mai vechi, de origine păgână. Planul şi forma de construcţie a bazilicilor păgâne notează preotul profesor Ene Branişte a slujit multă vreme drept model pentru construcţia noilor biserici creştine, dând naştere stilului basilical (numit uneori şi stilul vechi creştin), în arhitectura bisericească. Revenind acum, la împăratul Constantin cel Mare, trebuie subliniat că programul de construire de biserici pe care l-a gândit a fost pus în aplicare, cel puţin în Ţara Sfântă, datorită participării directe a sfintei sale mame, împărăteasa Elena. Despre ea, istoricul Eusebiu de Cezareea scria că în biserica lui Dumnezeu putea fi văzută oricând, casele de rugăciune le înzestra cu daruri minunate şi nu dădea uitării nici măcar lăcaşurile aflate în cele mai neînsemnate cetăţi. Merită cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveşmântată simplu şi modest în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei şi cum îşi arăta evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bineplăcute lui.

Eusebiu de Cezareea menţionează că sfântul împărat a făcut să fie demn de o deosebită cinstire şi oraşul care îi poartă numele (Constantinopol, n.n.) care a ajuns să strălucească în temeiul numeroaselor lui lăcaşuri de rugăciune, cu biserici mari închinate mucenicilor şi cu alte clădiri minunate pe care le-a zidit în afara cetăţii, cât şi chiar în inima ei. Prin ele, Constantin înţelegea să aducă datorata cinstire amintirii acelora şi să-şi pună oraşul sub ocrotirea Dumnezeului lor. Construcţia bisericii Hagia Sofia (Înţelepciunea Divină sau Sfânta Înţelepciune) din Constantinopol, cu destinaţie de biserică palatină şi episcopală, a început din anul 326, dar sfinţirea ei a fost făcută abia la 15 februarie 360, sub Constanţiu al II-lea. Ea a fost ridicată pe latura de nord a pieţei centrale din Constantinopol, numită Augusteion, după numele de Augusta, purtat de împărăteasa Elena, şi era prima construcţie creştină monumentală, destinată să fie mamă şi cap tuturor bisericilor din cetate şi din lume. Acest lăcaş de cult era o bazilică cu cinci nave, cu galerii, un atrium în vest şi o absidă în est. În exterior avea forma unui dreptunghi alungit, iar în interior formă de cruce, pe care i-o dădeau şirurile de coloane care împărţeau interiorul. Din păcate, a fost grav afectată de un incendiu, în anul 404, după care a fost resfinţită de împăratul Teodosie al II-lea, în anul 415. În timpul revoltei Nika, din anul 532, a fost distrusă complet, dar împăratul Justinian a ridicat în locul ei o altă biserică grandioasă care a rămas până azi cel mai important monument al arhitecturii bizantine.

Biserica Hagia Eirene (Sfânta Pace) închinată Sfântului Duh ca Pacea lui Dumnezeu, era aşezată în apropiere de Sfânta Sofia şi a fost distrusă tot în timpul revoltei Nika, din anul 532. Împăratul Justinian a reclădit-o, dar a fost afectată de un cutremur, în secolul al VIII-lea. Tot atunci a fost şi refăcută, dar nu mai seamănă foarte mult cu cea originală 18. Nicolae Iorga afirmă că această biserică face parte din rândul lăcaşurilor de cult care se remarcă prin progrese importante în tehnica cupolei, suprapuse tipului basilical, tehnică ce a fost ilustrată în chip desăvârşit de arhitecţii Anthemius din Tralles şi Isidor din Milet, în vremea împăratului Justinian.

Biserica Sfinţii Apostoli a fost construită pe cea mai înaltă colină a oraşului Constantinopol (cea de-a patra), era vizibilă din Bosfor şi a fost acoperită de jos până sus cu pietre de toate culorile, iar partea ei de deasupra a împărţit-o în fâşii înguste şi a poleit-o în întregime cu aur. Ea a fost proiectată în formă de cruce şi era înconjurată de o curte foarte mare, mărginită pe cele patru laturi ale ei de patru porticuri care închideau între ele şi curtea şi biserica. Împodobită cu strălucite mozaicuri şi închinată Sfinţilor Apostoli, biserica a fost aleasă de împărat ca loc de veci, devenind astfel martyrium intra muros. Constantin era convins că, procedând astfel, va avea parte şi dincolo de moarte de rugăciunile ce aveau să se aducă acolo spre cinstirea acelora (a Apostolilor, n.n.) şi că printr-un asemenea act avea să-şi atragă din partea lor un foarte temeinic ajutor pentru suflet. Înăuntrul bisericii împăratul a poruncit să fie ridicat un altar înconjurat de douăsprezece sarcofage şi de coloane sfinţite pentru cinstirea şi pomenirea cetei Apostolilor. Aceste monumente aveau însă o pură funcţie simbolică, întrucât biserica nu adăpostea încă moaştele niciunui apostol. În centrul mormintelor destinate apostolilor era sarcofagul împăratului considerat al treisprezecelea apostol, mai mare decât celelalte. Imediat după ce a fost proclamat împărat, Constantin a mers la Constantinopol pentru a supraveghea funeraliile tatălui său, pe care l-a îngropat în biserica închinată Sfinţilor Apostoli. Constantin cel Mare a murit în ziua de Rusalii, 22 mai 337, după ce a primit botezul în vila sa din Akyran, lângă Nicomidia, şi a fost înmormântat în biserica Sfinţilor Apostoli, clădită de el. Astăzi, pe locul unde se afla biserica Sfinţilor Apostoli, se înalţă moscheea Fatih, adică moscheea lui Mahomed al II-lea, Cuceritorul.

Cele trei biserici din Constantinopol: Hagia Sofia, Hagia Eirene şi Sfinţii Apostoli nu erau numai cele mai mari din capitala Imperiului bizantin, ci şi cele mai importante, însă, din păcate, nu au supravieţuit vicisitudinilor istoriei. Tot în Constantinopol, împăratului Constantin cel Mare i se mai atribuie ctitorirea bisericilor Sfinţilor Serghie şi Vach, Sfântului Gheorghe, Sfântului Mihail, care va fi refăcută de Justinian, ca şi biserica de la Sigma, apoi, biserica Sfântului Agatonicus, biserica Sfântului Procopie şi biserica Sfântului Acatius.

Împăratul Constantin mai este considerat ctitorul bisericilor Sfântul Filimon şi Sfântul Eudoxiu, iar Sfânta Elena ar fi întemeiat bisericile Sfântul Teodor, Sfântul Carp şi Sfântul Babilas. Inspirat şi ajutat în mare parte de maica sa, Sfânta împărăteasă Elena, împăratul iniţiază şi patronează construcţia unor splendide şi celebre biserici, în mai multe oraşe, precum Aquileila, unde a fost ridicată o bazilică dublă, din care a mai rămas, până azi, doar biserica din sud. Pe pardoseala de mozaic, datată în anul 325, se găsesc o serie de portrete care e posibil să-l reprezinte pe Constantin şi pe unii membri ai familiei imperiale. La Trier (Augusta Treverorum), fosta capitală a părţii occidentale a Imperiului, în timpul lui Constantin a fost construită o dublă bazilică creştină, al cărei plan aminteşte de unele bazilici din Ţara Sfântă.

În Nicomidia, împăratul a cerut să fie construită o biserică impunătoare şi magnifică, la Antiohia, probabil în incinta palatului imperial de pe râul Oronte, s-a ridicat marele Octogon sau Biserica de aur, o biserică de neasemuită mărime şi frumuseţe, străjuită, din toate părţile, de ziduri puternice, în mijlocul cărora lăcaşul însuşi, de formă octogonală, se înălţa, neînchipuit de semeţ, înconjurat, de jur împrejur, cu încăperi, unele, la nivelul pământului, altele, deasupra lui. Şi acest lăcaş a fost înzestrat de Constantin cu mult aur, cu risipă de bronz şi cu tot felul de alte materii preţioase. Începută în anul 327, biserica a fost sfinţită în anul 341. Acest important monument, supranumit, pentru bogăţia decorului său, Domus Aurea, nu este cunoscut decât din descrieri sumare şi dintr-un mozaic pavimentar descoperit într-o vilă din apropierea oraşului Antiohia. Despre el se afirmă că a fost modelul cunoscutului San Vitale din Ravena şi al altor biserici de acelaşi tip. La Cirta, capitala Nicomidiei, rebotezată Constantina, în onoarea împăratului, Constantin a finanţat ridicarea unei biserici mari şi impunătoare, închinată Mântuitorului său, care a fost terminată în anul 329 şi, fiind luată de secta donatiştilor, a fost ridicată imediat alta, tot pe cheltuiala sa. O biserică foarte mare şi impunătoare închinată Mântuitorului a dăruit Constantin capitalei Bithyniei, provincie din Asia Mică, dar şi oraşelor mai însemnate din celelalte provincii, consemnează istoriograful său Eusebiu de Cezareea. Spre pildă, la Heliopolis, în Fenicia, unde în numele Afroditei multă lume nu făcea decât să se dedea plăcerilor celor mai neînfrânate, împăratul a luat măsuri pentru ca cetatea să primească în dar o biserică a lui Dumnezeu, cu preoţi şi diaconi, precum şi un episcop sfinţit Dumnezeului Celui Preaînalt, pentru a-i călăuzi. Împăratul Diocleţian a mutat capitala Imperiului roman la Nicomidia, aşa că Roma şi-a pierdut statutul de capitală unică a acestuia şi a rămas un oraş preponderent păgân, în care templele, monumentele, senatul şi aristocraţia cunoşteau şi păstrau vechea religie. Cu toate acestea, civita aeterna, nu a fost neglijată de împăratul Constantin, care a construit acolo mai multe monumente, printre care şi câteva biserici. Astfel, bisericile San Giovanni (Sfântul Ioan), în Laterano, şi San Pietro, în Vaticano (spre a se deosebi de San Pietro in Vincoli), au fost construite la cererea şi cu sprijinul împăratului. Biserica San Giovanni este cel dintâi lăcaş de cult creştin de tip bazilical înălţat de Constantin, construit pe locul cărămizilor militare aflate lângă palatul Laterani, demolate din ordinul împăratului, şi s-a numit, iniţial, Basilica Salvatorius sau Basilica Constantiniană, ulterior, Basilica di San Giovanni in Laterano. Acesta a fost singurul lăcaş bisericesc din capitala imperiului unde se botezau catehumenii, până la sfârşitul anilor 300. Lucrările de construcţie la această clădire monumentală de 98×56 metri, cu o navă centrală, nave laterale duble, absidă şi acoperiş de lemn, au început, probabil, în anul 313. Lângă biserică a fost construit marele baptisteriu octogonal, cunoscut şi sub numele de baptisteriul lui Constantin, ce avea să servească drept model pentru alte construcţii asemănătoare. Acest baptisteriu a fost construit de împărat în anul 315 şi este unul dintre cele mai vechi edificii creştine din Roma, precum şi cel mai vechi baptisteriu al întregii creştinătăţi. El a servit ca model pentru baptisteriile construite ulterior, printre care şi baptisteriile bizantine din Ravena. Unele legende medievale susţin că împăratul Constantin ar fi fost botezat aici de către papa Silvestru. Biserica Sfântul Ioan din Laterano a fost reconstruită în secolele X, XVIII şi XIX (nemaipăstrând nimic din forma iniţială) şi a rămas marea biserică-mamă a întregii creştinătăţi occidentale, depăşind, în importanţă, Biserica Sfântului Petru. Lucrările la vechea San Pietro (pentru a o deosebi de noua construcţie) au început între anii 315 şi 319 şi s-au încheiat în jurul anului 329. Aceasta era mai mare decât Sfântul Ioan (lungimea ei era de 120 de metri), avea un plan diferit şi este socotită, cronologic, prima bazilică martyrium, în adevăratul sens al cuvântului 45. Ca elemente suplimentare apar un atrium închis, un nartex şi un transept, colonadele interioare fiind formate din 96 de coloane. În centrul transeptului se afla martyrium-ul, capela Sfântul Petru, întrucât biserica a fost ridicată peste mormântul Apostolului. Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena au aşezat, peste mormântul Sfântului Petru, o cruce imensă, de aur, a cărei existenţă este confirmată de descoperirile ulterioare. Pe Via Appia, deasupra catacombei Sfântul Sebastian, împăratul Constantin a ridicat bazilica Apostolorum, numită aşa deoarece se credea că, în timpul persecuţiilor creştine, fuseseră aduse aici moaştele Apostolilor Petru şi Pavel, iar pe Via Labicana, astăzi Via Casilina, la aproximativ 3-4 km de Porta Maggiore, vechea Porta Labicana, a construit o biserică închinată sfinţilor martiri Marcellinus şi Petru. Legată de biserică era o rotondă boltită, pe care împăratul voia să o facă mausoleu, pentru el şi pentru familia sa. Biserica nu mai există, pe locul ei fiind construită mai târziu oalta, însă, din mausoleu, au rămas resturi de construcţie, cunoscute sub numele de Tor Pignattara, de la urcioarele de lut (pignatte) din structura sa. În acest mausoleu a fost aşezat, o vreme, sarcofagul de porfir al împărătesei Elena, aflat acum în sala a Croce Grece din muzeul Pio Clementino, la Vatican. O altă biserică, numită Sfântul Pavel (San Paolo fuori de mura), zidită de împăratul Constantin în afara oraşului Roma, pe Via Ostiense, peste mormântul apostolului Pavel, a ars în incendiul din 1823 şi a fost refăcută ulterior, după vechiul plan. Acelaşi împărat a mai ridicat un mic mausoleu imperial, la Roma, pe Via Nomentana, care adăpostea sarcofagul de porfir al fiicei sale Constantina, din care se păstrează câteva fresce, expresie a artei picturale bizantine din acea perioadă. Tot la Roma au fost construite, în timpul împăratului Constantin cel Mare, bazilicile-martyrium, de dimensiuni mult mai modeste, cu câte trei nave, peste mormintele Sfinţilor Laurenţiu şi Agnese. Din programul de ridicare a unor lăcaşuri creştine de cult au făcut parte şi Locurile Sfinte, Israelul de azi, împăratul Constantin fiind direct interesat să identifice şi să marcheze cu biserici locurile asociate cu viaţa lui Iisus. Numărul lor va creşte, cu timpul, încât, la sfârşitul veacului al IV-lea, vom întâlni acolo, în toate punctele mai importante, lăcaşuri sfinte (bazilici, paraclise, mănăstiri), care au atras, apoi, foarte mulţi pelerini.

La solicitarea patriarhului Ierusalimului, Macarie, împăratul a aprobat lucrările de decopertare pe Golgota, desfăşurate sub supravegherea împărătesei Elena, pentru a descoperi stânca şi Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos. Istoricul Eusebiu de Cezareea notează că, luându-se deoparte strat după strat, a început să apară pământul aflat în fundul săpăturii şi s-a ivit preasfânta dovadă a aducătoarei de mântuire Învieri, peştera întru toate sfântă. Peste acest loc, împăratul a poruncit să fie ridicat un sălaş de închinare vrednic de numele lui Dumnezeu, bogat şi de o strălucire împărătească. Într-o scrisoare trimisă patriarhului Macarie, împăratul şi-a exprimat dorinţa ca, pe locul Golgotei, salvat de ruşinoasa împovărare idolească, să fie ridicată o biserică, încât până şi cele mai mândre zidiri din oraşele noastre să fie umbrite de frumuseţea ei. Tot istoricul citat menţionează că biserica ridicată pe Golgota era o construcţie cu totul neobişnuită, nespus de înaltă, foarte lungă şi foarte lată, pe dinăuntru acoperită cu plăci de marmură, colorată felurit; pe dinafară, zidurile făcute din piatră lustruită, pretutindeni desăvârşit îmbinată sclipeau în neasemuita lor frumuseţe, întru nimic mai prejos decât marmura. Sus, acoperişul era pe dinafară acoperit cu plumb (ca un scut îndreptat împotriva ploilor de iarnă), iar pe dinăuntru se înfăţişa sub forma unei suprafeţe sculptate şi căptuşite cu lemn, interiorul fiind <<pretutindeni poleit cu aur strălucitor>>. Biserica Sfântului Mormânt sau a Învierii Domnului, mărturie impunătoare a mântuitoarei Învieri, a fost înzestrată de împărat cu nenumărate şi minunate daruri făcute din aur, argint şi din pietre nestemate şi a fost inaugurată în anul 335, în prezenţa Sfântului Împărat Constantin. Bazilica Învierii Domnului era construită din piatră cioplită, avea cinci nave, acoperiş în şarpantă şi pereţii interiori placaţi cu marmură colorată. Spre est, unde se afla intrarea, era un atrium cu patru portice. Spre vest, se continua cu un alt atrium care făcea legătura cu rotonda care închidea grota cu mormântul Domnului Hristos. Din păcate, acest ansamblu arhitectural a dispărut, din el păstrându-se doar câteva coloane şi un fragment din zidul rotondei. Pe Muntele Măslinilor, de unde Mântuitorul Iisus Hristos s-a înălţat la ceruri, împăratul Constantin şi mama sa Elena au înălţat o altă biserică, pe vârf, sus, deci în partea cea mai înaltă a muntelui, după anul 325, în care se găsea o icoană monumentală a Înălţării Domnului la cer, care nu se mai păstrează. Săpăturile arheologice efectuate pe Muntele Măslinilor au confirmat existenţa unei bazilici mari acolo, împodobită cu strălucite mozaicuri pavimentare. Lăcaşul de cult avea un atrium dreptunghiular cu portice pe cele patru laturi, un naos cu cinci nave şi un sanctuar poligonal cu cinci laturi exterioare, flancat de două pastoforii. Ceva mai jos, pe locul unde se află azi biserica Dominus Flevit (Domnul a plâns sau Dintr-o lacrimă), Sfinţii Împăraţi au ridicat un alt lăcaş de cult şi acesta dispărut. În prima jumătate a secolului al IV-lea (330), a fost ridicată şi Biserica Naşterii Domnului din Betlehem, tot cu sprijinul împăratului Constantin şi cu purtarea de grijă a împărătesei Elena, distrusă în timpul revoltei samaritene din secolul al VI-lea şi refăcută de împăratul Iustinian, în anul Săpăturile arheologice efectuate aici au evidenţiat faptul că biserica ridicată peste peştera Naşterii Domnului era de plan octogonal, având un acoperiş în formă de boltă sau piramidal. Ansamblul arhitectonic se compunea din martyrionul octogonal şi o bazilică cu cinci nave şi atrium cu patru portice, în care se adăposteau cei care veneau să coboare în peştera existentă în interiorul construcţiei octogonale. În sudul Betlehemului, la stejarul ce se cheamă Mamvri, de pe meleagurile Palestinei, a dat poruncă (împăratul Constantin, n.n.) să se înalţe şi acolo o casă de rugăciune Dumnezeului Care se făcuse arătat atunci, vrednică de universala şi apostolica Biserică [ ], lăcaş cât mai frumos, potrivit vechimii şi însemnătăţii înseşi a locului. Săpăturile arheologice au demonstrat că Mamvri este identic cu localitatea Ramet-el-Chalil. Biserica ridicată aici, mai mult largă decât lungă, era împărţită în trei nave, cu presbiteriul flancat de două pastoforii pătrate, după moda siriană, în interiorul unei mari incinte dreptunghiulare. Pe Tabor, muntele Schimbării la Faţă, Sfinţii Împăraţi au ridicat, de asemenea, o biserică, în jurul căreia a înflorit viaţa monahală. Din păcate lăcaşul a fost dărâmat în timpul invaziilor perşilor, arabilor şi otomanilor, astăzi putând fi văzute doar ruinele scoase la iveală de arheologi. La Nazaret şi Cana Galileii au fost înălţate de împăratul Constantin şi mama sa Elena alte două biserici creştine, ale căror fundaţii au fost descoperite de 10 arheologi. În naosul bisericii catolice din Cana se mai păstrează, încă, o porţiune de pardoseală din mozaic, ce datează din secolul al IV-lea. Pe ţărmul de vest al lacului Ghenizaret sau al Mării Galileii, împărăteasa Elena a ctitorit o biserică pe locul unde se crede că a avut loc una din cele două minuni ale înmulţirii pâinii şi peştilor. Cercetările arheologice de la Et-Tabga au scos la lumină ruinele unei bazilici cu trei nave şi cu planul în formă de T, extrem de importantă pentru răspândirea în timp şi spaţiu a bazilicii cu transept, singura de acest tip pe teritoriul Israelului. Sfinţii Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena, s-au îngrijit ca toate aşezămintele creştine ctitorite de ei să fie bogat înzestrate, împăratul însuşi dăruindu-le pământuri şi grâu pentru întreţinerea săracilor, a orfanilor şi a femeilor năpăstuite de soartă.

În concluzie, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au ctitorit numeroase biserici în Constantinopol, în Roma, în Asia Mică şi la Locurile Sfinte din Israel, unele clădiri fiind cu adevărat monumentale în comparaţie cu bisericuţele şi cu paraclisele creştinilor din secolele anterioare. Arhitecţii imperiali s-au folosit atât de planuri longitudinale, cât şi de centrale, cele din urmă pentru scopuri memoriale, şi au scris primul capitol în istoria arhitecturii eclesiastice. Odată cu aceasta, au luat avânt pictura, sculptura, broderia şi arta bisericească, în general, dezvoltată de urmaşii lui Constantin cel Mare la conducerea Imperiului bizantin, între care s-a remarcat, îndeosebi, împăratul Iustinian cel Mare.”

Pr.Dr. Ionel Popescu

https://docplayer.gr/41259898-Lacasuri-de-cult-ctitorite-de-sfintii-imparati-constantin-si-elena.html

Hits: 13

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com