Sfântul Constantin cel Mare reper în istoria Imperiului Roman și a Bisericii creștine

Viața și activitatea Sfântului Împărat Constantin cel Mare poate fi privită sub două aspecte: ca împărat roman, prin prisma istoriei, și ca primul conducător creștin care împacă Statul cu Biserica, printr-o abordare eclesiastică. Începând cu domnia lui, Biserica dobândește o poziție privilegiată în stat. Creștinismul devine o religie licită, egală în drepturi cu celelalte culte păgâne, ba chiar mai mult privilegiată şi susţinută în plan canonic, dogmatic şi cultic.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt promotori şi apărători ai libertăţii creştinilor, ai unităţii Bisericii, ctitori de cetăţi creştine şi lăcaşuri sfinte, dar mai ales ai filantropiei creştine. Sfânta împărăteasă Elena, prin credinţa sa vie şi lucrătoare este model pentru viaţa creştină a familie şi a implicării ei în societate. Misiunea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena se înscrie în lucrarea providenţei divine, prin care s-a întărit şi zidit, Trupul tainic al lui Hristos extins în umanitate peste veacuri şi anume: Biserica. Ei sunt pionierii libertăţii sociale în care libertatea personală câştigată de Hristos pe Cruce pentru fiecare persoană umană se împlineşte ca actualizare a iubirii treimice, în comuniunea şi comunitatea eclesială. Această posibilitate de exprimare a libertăţii spirituale era obscurizată, era ţinută captivă într-o lume a intrigilor păgîne nutrite şi manifestate de împăraţii romani care-şi arogau dreptul de a fi semi-zei, şi în consecinţă generatori şi administratori ai vieţii şi ai morţii, ai libertăţii şi mai ales ai constrîngerii religioase materializată în persecuţii.

1.Starea Imperiului Roman înaintea Edictului de la Milano din anul 313. În istoria sa milenară Imperiul Roman a cunoscut momente de puternică dezvoltare, dar şi numeroase crize. O astfel de criză a început odată cu încheierea domniei împăratului Comodus, la 31 decembrie 192, care a însemnat şi sfârşitul dinastiei Antoninilor, întemeiată de împăratul Traian (98-117), criză care a avut forme complexe de manifestare, devenind tot mai evidentă în secolul al III-lea. Numeroasele conflicte interne, care luau deseori forma unor războaie civile (anarhia militară), problemele sociale şi cultural-religioase, dificultăţile economice sau fiscalitatea excesivă au avut un impact deosebit asupra vieţii de zi cu zi a romanilor[1], toate acestea aveau o cauză astăzi bine definită: problema succesiunii. Aproape nici un împărat roman care a domnit între anii 192-284 nu a fost cruţat de asasinare, comploturi sau trădări. În acest joc politic şi militar, legiunile romane şi garda pretoriană au jucat cel mai important rol. Timp de 92 de ani, de la moartea lui Commodus din anul 192 şi până la venirea la putere a lui Diocleţian, în anul 284, tronul Imperiului Roman a fost ocupat de 28 de împăraţi, dintre care 22 au fost asasinaţi, ceea ce arată grava instabilitate politică, dar şi militară, ce a afectat imperiul roman în secolul al III-lea. Relansarea imperiului a realizat-o împăratul Diocleţian (284-305) care a proclamat originea divină a autorităţii imperiale, inaugurând un nou sistem de guvernământ, Dominatul, bazat pe puterea absolută a împăratului. Pentru o mai bună cunoaştere a treburilor statului, Diocleţian prim august şi împărat în Orient şi-a luat un coleg cu titlul de augustus pe Maximian, căruia i-a repartizat pentru administrare Apusul. Aşa a luat naştere sistemul de conducere în doi, cunoscut sub numele de diarhie. În anul 293, împăratul Diocleţian a procedat la instituirea unui nou sistem de conducere, şi anume tetrarhia („conducere în patru”). Imperiul Roman se găsea la apogeu ca întindere, organizaţie, putere si cultură, de aceea dar mai ales, din motive de ordin militar şi fiscal, Diocleţian a încercat să permanentizeze acest sistem de conducere. El s-a ocupat de conducerea Egiptului, Siriei şi Asiei Mici, iar Maximian, având reşedinţa la Mediolanum de cea a Italiei şi Africii, avînd în subordine pe cei doi caesari, Galeriu şi Constantius Chlorus. La 1 mai 305, împlinindu-se 20 de ani de domnie comună, cei doi augustus, la Nicomidia, Diocleţian şi Maximian, în mod forţat s-au retras de la conducerea Imperiului. Apoi, Diocleţian l-a proclama augustus în locul său pe Galeriu, în Orient, iar Maximian pe Constantius Chlorus, în Occident. În timpul evenimentelor tulburi, care au urmat abdicării lui Diocleţian şi Maximian, Constantin cel Mare, pleacă din Nicomedia în apus la tatăl său, „dar Constantinus Chlorus moare în anul 306… şi armata îl proclamă augustus pe Constantin în ziua de 25 iulie acelaşi an. Acesta îşi va consolida poziţia în Occident, pe de o parte, prin victoriile obţinute în Britania şi Gallia, pe de altă parte, prin întărirea armatei sale. În anul 307 se căsătoreşte cu Fausta, fiica lui Maximian, iar după moartea acestuia în 310 îşi va extinde autoritatea şi asupra Spaniei” [2]. După retragerea lui Diocletian în 305 sistemul de conducere tetrarhica funcţionat destul de firav în anarhie şi războaiele civile care nu vor înceta decât în anul 312 odată cu victoria lui Constantin cel Mare (306-337) de la Ponce Milvius (Podul Vulturului) [3]. Apoi datorită încălcării înţelegerii religioase şi politice în special, Constantin îl atacă pe Licinius şi îl înfrânge în 314 „…luând în stăpânire toată Dardania, Moesia şi Macedonia ocupînd numeroase provincii…” [4]. Din păcate relaţiile dintre cei doi se vor deteriora din nou între anii 319-320, tensiunea atingând punctul maxim în 324, când în lupta de la Chrysopolis, de lângă Calcedon, Licinius este înfrântşi detronat. Rămas singur împărat, Constantin a instaurat monarhia ereditară, luînd sfârşit în acest fel sistemul tetrarhic de conducere. Criza politică şi morală a imperiului se reflecta în căutările pe plan religios, în succesul religiilor orientale. Filozofia timpului era reprezentată de trei sisteme mai însemnate: – epicureismul, care avea ca principiu moral plăcerea, şi promova indiferenţa religioasă; – scepticismul, care era totodată şi imoral; – stoicismul, care învăţa panteismul, socotind că lumea este condusă de destin, susţinea că răul este necesar, recomanda în morală apatia. În general, aşa cum religia era sincretistă [5], filozofia era eclectică: culegea de idei din mai multe sisteme. Într-o oarecare măsură, filozofia pregătea calea pentru propovăduirea ideilor creştine, dar ea a constituit şi unul din obstacolele puse în calea creştinismului. Reformatorul „spiritual” poate fi considerat Lucius Aurelian (214 – 275) care a ridicat la rangul de religie oficială pe tot cuprinsul imperiului, cultul sincretist al soarelui, Sol Invictus. În acest sens s-a exacerbat prin zeificare cultul împăratului roman şi Diocleţian a introdus portul coroanei, obiceiul prosternării (adoratio) şi acela de a săruta poala mantiei imperiale (proskynesis) [6]. De fapt, această epocă de criză morală şi politică poate fi caracterizată prin pierderea coerenţei teritoriale şi decăderea civilizației Romei, şi implicit a Imperiului Roman.

  1. Persecutarea creştinilor şi suferinţa Bisericii creştine şi manifestări preconstaniene de toleranţă relativă faţă de creştini.

În primul secol al Bisericii, creştinii au fost respinşi de lumea păgînă şi prigoniţi, suferind moartea martirică, împlinindu-se cuvîntul Mîntuitorului Hristos: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan 15,18-19). Persecuţiile propriu-zise au fost cele îndurate de creştini din partea mulţimii păgâne şi a autorităţilor romane. Cauze persecuţiilor sunt de natură religioasă, politică dar şi moral-socială. Cauze religioase. Creştinismul era o lege nouă, monoteistă, morală, absolută, pe când păgânismul era o religie veche, politeistă, idolatră, decăzută. Cauze politice. Combătînd politeismul şi idolatria creştinii erau acuzaţi că au o atitudine duşmănoasă faţă de stat şi societate. De asemenea, refuzul creştinilor de a participa la cultul împăratului era socotit ca un act de ofensă a majestăţii imperiale şi divinităţii. Cauze moral-sociale. Creştinii erau acuzaţi că ucid copii la cultul lor şi se hrănesc cu sângele şi carnea lor, neînţelegând ei Taina Sfintei Împărtăşanii. Ei mai erau socotiţi imorali, fiind acuzaţi de desfrâu, incesturi. În secolul I, crestinismul, ca religie illicită, putea fi urmărit pe baza unor decrete şi legi existente, cu aplicare generală şi specială. De la împăratul Traian (98-117) se aplică de regulă la judecarea creştinilor rescripte imperiale. Rescriptul este o dispoziţie oficială, provizorie şi limitată, care se aplica într-o cetate sau o provincie, nu în întregul imperiu. Înainte de împăratul Deciu (249-251), persecuţiile au fost incidentale şi locale. Începând cu împăratul Deciu, ele au devenit sistematice şi generale, adică se aplicau printr-un edict imperial în tot Imperiul Roman. De la împăratul Deciu, creştinii sunt urmăriţi pe baze de edicte speciale[7]. Edictul era o adevărată lege de stat, cu aplicare generală şi obligatorie. Diocleţian (284/285 – 305) a fost cel mai aspru împărat persecutor. El a emis patru decrete de persecuţie sub sintagma- „Numele creştinilor să fie nimicit”. În primăvara lui 304 apare al IV-lea edict de persecuţie, cel mai grav dat până acum de împăraţii romani, prin care se declara război creştinismului. Au avut loc numeroase execuţii. Martirii au fost numeroşi, mai ales În Orient, Italia, Africa, provinciile sud-dunărene. Voi prezenta în continuare pe împăraţii romani care au manifestat toleranţă relativă faţă de creştinism, temperînd sau chiar suspendînd persecutarea creștinilor, desigur din motive care ţin de contextul politic, economic şi mai ales militar. Împăratul Nerva (96-98 )este primul caremanifestă toleranţă relativă faţă de creştini nepersecutîndu-i; el a dat istoriei statului roman un alt curs, inaugurând o nouă linie în politica caesarilor romani, politică ce va fi urmată şi desăvârşită de fiul său adoptiv, Traian (98-117). Istoricul bisericesc Eusebiu din Cezareea are o atitudine favorabilă faţă de politica religioasă a lui Traian, consemnînd, poate într-un mod exagerat, înţelegerea lui Pliniu cel Tânăr faţă de creştini, care: „….nu săvârşesc nimic rău şi nici potrivnic legilor, ci doar că se scoală de la răsăritul soarelui ca să aducă laude lui Dumnezeu; încolo, ei se feresc de desfrânare, de ucidere şi de orice nelegiuire, supunându-se întru toate legilor” [8]. „Faţă de această înştiinţare, Traian a poruncit ca neamul creştinilor să nu fie urmărit, ci să fie pedepsiţi numai cei care întâmplător vor fi denunţaţi…” [9]. Aşadar, împăratul Traian răspunde printr-un rescript, considerat a fi prima reglementare legală a judecării creștinilor. Dar, cu toate acestea, atitudinea împăratului Traian faţă de creştinism nu a fost una prietenoasă, pentru că în vremea domniei sale au fost martirizaţi Sfântul Ignatie al Antiohiei[10] şi Sfântul Simeon al Ierusalimului, precizăm faptul că martiriul nu s-a realizat în urma unor ordine directe ale împăratului. Alexandru Sever (222-235), provenea din Fenicia şi de aceea avea o puternică simpatie faţă de cultele orientale, iar Hristos apărea ca un zeu alături de ceilalţi zei. În camera unde se închina în fiecare dimineaţă se găseau scris versetul de la Luca 7, 13 şi Matei 7, 12 („Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”). Pe de altă parte Alexandru Sever avea ca mamă pe Iulia Mammaea, care dialoga cu Sfîntul Ipolit şi cu Origen. Filip Arabul (244-249), succesorul lui Maximian Tracul împărat perscutor, a îngăduit creştinismul tolerîndu-l, acest fapt s-a poate fi dovedit din corespondenţa purtată cu marele teolog alexandrin, Origen. Sărbătorirea unui mileniu de la fundarea Romei, la 21aprilie 247, sub scutul protector al zeilor păgâni şi fără participarea creştinilor, a provocat însă izbucnirea unui nou val de persecuţii anticreştine. Aceste persecuţii s-au extins sub împăratul Deciu (249-251), urmărind nu pedepsirea creştinilor, ci apostazierea lor. Pentru aducerea de jertfe zeilor, creştinilor se eliberau un certificat (libellus) [11], care era obţinut de la magistraţi,fiind astfel declaraţi cetăţeni loiali. Cei care făceau acest lucru apostaziau, fiind numiţi „lapşi”. Unii dintre ei cumpărau acest titlu, fără să apostazieze, fiind numiţi „libelatici. În 260, Valerian care prin edictul său din august 257 a pornit un război neîndurat împotriva Bisericii, a fost luat prizonier în războiul cu perşii şi a murit în captivitate. În anarhia militară care ameninţa cu ruperea unităţii Imperiului, Gallienus (260-268), fiul şi urmaşul lui Valerian acordă pace creştinilor. El a dat un rescript de toleranţă, comunicat prin scrisori şi episcopilor. Era primul împărat care făcea aceasta. Conform rescriptului, creştinii erau liberi să se adune pentru cult, iar Biserica primea bunurile confiscate. De asemenea trebuie să precizăm faptul că în Orient grav bolnav împăratul Galeriu (305 – 311) pe 30 aprilie 311 emite la Sardica,un edict de toleranţă pentru creştini, în acord cu Constantin şi Liciniu, care prevedea „să existe din nou creştini şi-să ţină adunările lor” [12] dar şi „grabnică refacere a bisericilor.. să-şi reia datinile lor, şi să înalţe rugăciuni pentru el” [13].Edictul era surprinzător dar caracteristic pentru starea sufletească a lui Galeriu care era grav bolnav, murind la 5 mai 311. Textul edictului s-a păstrat în traducerea lui Lactanţiu, dar fără semnătura lui Galeriu, de aceea pare a fi redactat anterior morţii lui, şi în consecinţă o înţelegere între Constantin şi Liciniu, pregătindu-se astfel edictul de la Milano din 313. Pentru a scăpa de persecuţii, creştinii prigoniţi au fugit către catacombe săvîrşind aici tainicele slujbe de rugăciune, retraşi de lumea păgînă, urmând, pe Hristos Mîntuitorul. Marele avânt misionar al Bisericii din primele secole era impulsionat de marea forţă a martiriului. În Sfânta Scriptură jertfa martirilor pentru Hristos este şi o mărturie a jertfei şi învierii Lui. Mărturia indică actul de a mărturisi credinţa în Hristos, chiar dacă acest fapt se sfârşeşte prin jertfa pentru Hristos[14]. Martirii nu sunt doar martiri ai lui Hristos, ci martori ai învierii, biruitori morţii[15]. Curajul martirilor în faţa morţii a făcut pe mulţi păgâni să treacă la creştinism, astfel „Semen est sanguis christianorum – sângele creştinilor este o sămânţă a creştinismului”, aşa cum afirmă Tertulian[16]. Din timpul persecuţiilor, a luat naştere cultul Sfinţilor şi al moaştelor, al trupurilor pline de sfinţenia lui Hristos. Prima mărturie despre cultul moaştelor ne-o istoriseşte Eusebiu al Cezareei care zice: „trupurile Sfinţilor Apostoli au fost cinstite în chip deosebit de Biserică” [17]. De asemenea în Martiriul Sfântului Policarp, capitolul 18, găsim scris: „Noi am dobândit în urma osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul, şi le- am aşezat la un loc cuvios. Dea Domnul să ne adunăm şi noi, după putinţă, cu bucurie şi veselie, ca să sărbatorim ziua martiriului lui, ca zi a naşterii” [18]. Persecutarea creştinilor şi suferinţa Bisericii creştine s-a înscris în biruinţa jertfei hristice pe care martirii au asumat-o deplin, de aceea martirul este jertfă personală adusă lui Dumnezeu, ca realitate a credinţei lucrătoare. Sfântul Vasile aminteşte de o rugăciune a Sfinţilor 40 de mucenici, care, aflându-se în faţa morţii, doresc să devină jertfă bine primită înaintea lui Dumnezeu: „Pentru că trebuie negreşit să murim, să murim ca să trăim. Fie, Doamne, jertfa noastră înaintea Ta. Să fim primiţi ca o jertfă vie, bine plăcută Ţie. Mistuiţi prin gerul acesta, să fim o jertfă frumoasă, o ardere de tot nouă, mistuită nu prin foc, ci prin ger” [19].

  1. Acțiuni concrete ale Sfîntului Constantin cel Mare generatoare de libertate religioasă. În anul 312, Maxenţiu nu a mai vrut să împartă conducerea cu Constantin şi a pornit război împotriva acestuia. Constantin s-a rugat Dumnezeului celui adevărat să îl ajute în luptă. Ca răspuns al rugăciunii, Constantin a văzut ziua în amiaza-mare o cruce luminoasă strălucind pe cer, pe care scria cu litere alcătuite din stele: Prin acest semn vei învinge. Constantin cel Mare nu a înţeles din primul moment ce înseamnă această viziune, pentru că Crucea era şi un element de tortură a celor răstigniţi. Dar noaptea i s-a arătat Hristos Însuşi, în vis, spunându-i să-şi pună pe steagul de luptă semnul Crucii, căci aşa îl va birui pe Maxenţiu. Cu o armată de patruzeci de mii de ostaşi, în mare parte mercenari germani şi bretoni, fiul lui Chlorus trecu Alpii fără a fi împiedicat. Maxentius dispunea de o armată cel puţin dubla că efectiv, dar nu îndrăznea să părăsească Roma şi trimise spre Alpi pe Ruricius Pompeianus, prefectul pretoriului. Cavaleria din armata lui Constantin făcu minuni de vitejie, obţinând victoriile de la Brescia, Aquileia, Verona şi Modena, împotriva lui Pompeianus. Marea bătălie s-a dat pe 23 octombrie 312, pe valea strâmtă a Tibrului, lângă podul de piatră numit Milvius, care fusese dublat cu unul de lemn. Constantin a atacat furtunos în fruntea cavaleriei sale, înghesuindu-l pe inamic pe cele două poduri. Cel din lemn s-a rupt din cauza greutăţii şi s-a înecat însuşi Maxentius. Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a împăratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din anul 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulţi creştini, şi a început persecutarea lor între anii 320-323. În urma înfrângerii suferite de Liciniu în bătălia cu Constantin din 18 septembrie 324, la Chrysopolis, lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în faţa Constantinopolului, şi a unor uneltiri împotriva lui Constantin, Liciniu este condamnat la moarte şi executat la Tesalonic în anul 324. Acum, Constantin rămâne singurul împărat al vastului Imperiu Roman, până la moartea sa în 22 mai anul 337. Rămas singurul stăpânitor, Constantin cel Mare adoptă faţă de Creştinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni însă păgânismul greco-roman, care are numeroase şi puternice rădăcini. Împăratul însuşi păstrează, în aproape tot timpul domniei sale, demnitatea supremă păgână de Pontifex Maximus şi nu se leapădă de păgânism decât prin Botezul săvârşit cu câteva zile înainte de moarte, în luna mai anul 337. Trebuie să recunoaştem că păstrarea titlului păgân de Pontifex Maximus îi dă dreptul, capacitatea şi posibilitatea de a supraveghea şi ţine în frâu păgânismul, în interesul Creştinismului însuşi. Dacă împăratul ar fi renunţat atunci la el, si-ar fi ridicat un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situaţia de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credincioşilor lui, prin influenţa şi situaţia înaltă a senatorilor, aristocraţilor şi funcţionarilor superiori. Ca ecou al acestei victorii, împăratul Constantin cel Mare a luat o serie de măsuri importante din punct de vedere politic dar mai ales religios, dintre care amintim:

Edictul de la Milan (313) – Prin acest edict asigură libertatea şi victoria creştinismului în Imperiu. Din tolerant faţă de toate religiile, Constantin devine protector al creştinismului. Împăratul acordă creştinismului o serie de măsuri favorabile: scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale, acorda subvenţii importante pentru întreţinerea clerului, înlătura din legile penale dispoziţii şi pedepse contrare spiritului creştinismului: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roşu). Constantin cel Mare a generalizat, că zi de repaus în Imperiu, în 321, Duminică, sărbătoarea săptămânală a creştinilor. Imediat după edictul din anul 313, împăratul scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale. Scuteşte Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, şi îi returnează tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i şi dreptul de a primi legate şi donaţii. Totodată, el acordă ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor şi conferă episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecaţi după legile statului. După victoria finală asupra lui Liciniu în 323, emblemele păgâne încep să dispară și se înmulţesc măsurile favorabile creştinismului. Constantin tolerează cultul păgân, restrângându-l însă treptat prin anumite măsuri. Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrând mai mult semnificaţia lui politică: cinstirea autorităţii împăratului că exponent al puterii Imperiului roman. Împăratul şi mama sa Elena, dădeau episcopilor îndemnuri şi mijloace materiale ca să repare bisericile sau să ridice altele mai mari. Cultul creştin a luat o mare dezvoltare, pelerinajul la Locurile Sfinte a luat un mare avânt. În unele locuri, unde creştinii erau în majoritate, ei au luat templele păgâne, le-au transformat în biserici, le-au închis sau chiar le-au dărâmat.

Alegerea unei noi capitale – Roma nu mai era capitala unică a Imperiului roman, de la Diocletian, care o mutase la Nicomidia. Constantin s-a hotărât să părăsească definitiv (Roma păgână şi să ridice un alt oraş de reşedinţă. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol – oraşul lui Constantin, inaugurat la 11 mai 330. Constantin face din Bizanţ o capitală de Imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta, prin bisericile, monumentele, atmosfera să. Sfânta Elena, mama evlavioasă a Sfântului Constantin, este cea care s-a învrednicit de găsirea lemnului Crucii pe care a fost răstignit Hristos, cea îngropată în dealul Golgotei (sau al Căpăţânii), alături de crucile celor doi tâlhari răstigniţi. Cu mare greutate a aflat sfânta Crucea, iar pentru a o deosebi de celelalte două cruci a fost nevoie de o minune de la Dumnezeu, care a făcut ca Crucea Sa să învieze un mort. Tot Sfânta Elena e cea care a zidit foarte multe biserici în Ierusalim şi în alte părţi ale imperiului.

Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325.

 Convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325 constituie unul din meritele deosebite ale Împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă promovată de erezia lui Arie din Alexandria, Constatin s-a decis să convoace pe episcopii Imperiului într-un Sinod general sau Ecumenic spre a defini împreună adevărurile de credință și a asigura unitatea creștinismului. Ca un om de stat experimentat, Constatin și-a dat seama că unitatea creștinismului și pacea și liniștea Bisericii constituie elementul de viață și de rezistență al Imperiului Roman universal. În locul pluralității zeilor păgâni era preferată existența unei singure credințe în Imperiu, cea creștină, căci ea asigura și unitatea lui politică. Constantin a primit botezul de la episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai 337. El a murit curând după aceea, la 22 mai, acelaşi an, în Duminica Rusaliilor şi a fost îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa, cu mare fast.

CONCLUZII Viaţa împăratului Constantin cel Mare, mişcat de miile de creştini martirizaţi la Nicomedia, pe cînd avea rangul de tribun şi participa la războaie, dar mai ales crescut în duhul bunătăţii de mama sa Elena, este caracterizată de următoarele fapte majore pentru istoria şi credinţa Bisericii creştine:

  1. Prin Edictul de la Milan (din anul 313) asigură libertatea şi victoria creştinismului în Imperiu. Din tolerant faţă de toate religiile, devine protector al creştinismului.
  2. După anul 317, Constantin a început a bate monede cu monogramul creștin.
  3. Constantin cel Mare a generalizat, ca zi de odihnă în Imperiu, în 321, Duminica, ca sărbătoarea săptămânală a creştinilor.
  4. După victoria finală asupra lui Liciniu în 323, însemnele păgâne încep să dispară şi se înmulţesc măsurile favorabile creştinismului. Împăratul şi mama să Elena, susţineau repararea bisericilor sau construirea altelor mai mari. Cultul creştin a luat o mare dezvoltare, pelerinajul la Locurile Sfinte a luat un mare avânt, fapt marcat şi de descoperirea Sfintei Cruci de către împărăteasa Elene în anul 326, pe care Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat-o în faţa mulţimilor în ziua de 14 septembrie 335, moment cinstit şi de noi în fiecare an.
  5. Alegerea unei noi capitale pe Bosfor, unică a Imperiului roman care devine creştin, ce a primit numele de Constantinopol – oraşul lui Constantin, inaugurat la 11 mai 330. 6. Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din anul 325 –în vederea asigurării şi promovării adevărului de credinţă care stă la temelia Bisericii. Toate acestea pe lângă alte măsuri de interes bisericesc, dovedesc dorinţa lui Constantin cel Mare de a ridica şi de a ajuta Biserica, de a asigura unitatea creştinismului şi a face din această unitate elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului. Pentru menitele sale şi mai ales pentru privilegiul de da creştinismului libertate de manifestare, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinţilor, alături de masa sa Elena (numindu-i „ întocmai cu Apostolii”), în ziua de 21 mai.

Pr.Prof.Dr.Marian Vîlciu

Note:

[1].Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan Petru Mleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Edit. Poliron 2010, p. 15;

[2].Prof. Emilian Popescu, Istoria şi spiritualitatea Imperiului bizantin, curs pentru anul I, secţia Pastorală, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1993, vol. I, p.24;

[3].Ibidem, p.25;

[4].Flavius Eutropius, Brevirum ab urbe condita, X , 5, trad. GH. H. Şerban, ed. Istros, Brăila, 1997, pp. 219-220.

[5].Pr.Prof. Dr. Adrian Gabor, Curs de istorie Bisericeacă, Bucureşti 2011, p.12,Ibidem p. 17;

[6].Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. I., Edit. IBM al BOR , 1987, p. 104-125;

[7].Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, III, XXXIII, 1, trad. de Pr. Prof. Teodor Bodogae, vol. 13 din colecţia P.S.B., edit. IBM al BOR, Bucureşti1987, p. 136.

[8].Ibidem, p. 136-137;     [9].Ibidem, III, XXXVI, 1-3, p. 137-138

[10]. Pr. Prof. Dr.Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, ed. cit., p. 61

[11]. Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, 34, 1-5, trad. Cristian Bejan, studiu introd., note şi anexe Dragoş Mîrşanu, Polirom, Iaşi, 2011, a se vedea şi Eusebiu din Cezareea, Istoria bisericească, VIII, 17, ed. cit. p. 337

[12]. Eusebiu din Cezareea, Scrieri Partea a II-a, Viaţa fericitului împărat Constantin, I, 57,3 , trad. De Radu Alexandrescu, în colecţia P.S.B., vol.14, ed.IBM al BOR, Bucureşti,1991,p.89;

[13]. A se vedea şi Lactanţiu, De mortibus persecutorum, XI, P.L., 34, precum şi Pr. Prof. T. Bodoge nota 86 de la Eusebiu din Cezareea, Istoria bisericească, VIII, 17, ed. cit. p. 337

[14]. Christos Voulgaris, Teologia istorică a Bisericii, Edit. Sfântul Gheorghe Vechi, Bucureşti, 2001, p.228

[15]. Pr.Dr. Constantin Preda, Credinţa şi viata Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor, ST nr.1-2, 2002, p.81

[16]. Tertulian, Apologeticum, 50, 13, traducere Prof. N. Chiţescu, în col. P.S.B., nr. 3, Edit. I.B.M. al. BOR., Bucureşti, 1981, p. 109

[17]. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Cartea VIII, PSB, Nr. 13, ed. cit., p. 313-337 [18]. Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Edit. I.B.M. al. BOR., 1982, pp. 76-88, a se vedea şi Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Cartea IV, XV-XVI, ed. cit., p. 157-164 [19]. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri. Omilii şi cuvântări, La cei patruzeci de mucenici, 6, trad. Pr.Prof.D.Fecioru, în col. P.S.B., nr.17, Edit.I.B.M. al. BOR.,Bucureşti 1986, p.539.

Sursa: ICOANA CREDINȚEI. REVISTA INTERNATIONALA DE CERCETARE ȘTIINȚIFICA INTERDISCIPLINARA. Nr. 2. An. I. Iunie 2015, pp.51-57.

http://oaji.net/articles/2015/1743-1433756480.pdf

Hits: 29

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com