Despre Sfânta Împărtășanie (Sfântul Ierarh Nectarie)

 

„Paharul pe care Eu îl beau – îl veţi bea, și cu botezul cu care Eu Mă botez, vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10, 39-40)

Ce răspuns cuprinzător sau mai curând ce învăţătură ne este dată de către Domnul pentru cugetele curate, şi ale Apostolilor, şi ale celor care cugetă cele pământeşti, şi ale celor ce râvnesc locuri de frunte şi de conducere şi care sunt ţinuţi de patimile invidiei! Ce înţeleaptă învăţătură, ce lămurit descrie duhul apostoliei Domnului!

Cât de limpede vesteşte că nu este părtinitor, că nu El Însuşi rânduieşte locul fiecăruia în mântuire, ci că fiecare om, prin credinţa şi faptele lui, singur îşi stabileşte locul! Învaţă, aşadar, că nu alegerea lor ca Apostoli va dărui locurile cele dintâi în Împărăţia Domnului (Matei 20, 20-23), ci credinţa şi faptele lor, căci acel „celor pentru care s-a pregătit”, deşi arată fapta ca săvârşită, a cărei împlinire mântuieşte, nu trebuie totuşi să fie înţeles ca împlinit de voie: fiindcă nu se măsoară cu aceeaşi măsură faptele omeneşti cu cele dumnezeieşti, cât timp ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu (Matei 19, 26; Marcu 10, 27; Luca 18, 27). Acel pentru care s-a pregătit (Matei 20, 23) arată un lucru deja săvârşit, dar prin preştiinţa Domnului, după cum mărturiseşte şi Sfântul Pavel: pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său (Romani 8, 29), astfel că, deşi i-a hotărât mai înainte starea, libertatea omului nu este totuşi vătămată, căci ea trebuie să hotărască locul lui în Împărăţia Cerurilor.

Aşadar trebuie să bem paharul pe care şi Domnul l-a băut şi să ne botezăm cu botezul cu care şi Domnul S-a botezat (Matei 20, 22), adică prin faptă şi cuvânt să ne facem ucenici ai Domnului, pentru ca, astfel şi locul nostru să-l hotărâm. Deşi Domnul a semnificat prin aceste două cuvinte simbolice paharul morţii şi botezul martiric al sângelui, totodată, El a arătat şi preînchipuirea acestor două Taine principale, cea a Dumnezeieştii Împărtăşanii şi cea a Dumnezeiescului Botez, pe care creştinii trebuie să le primească ca arvună a vieţii viitoare.

Cuvintele Domnului înseamnă şi ceea ce mărturiseşte Sfântul Pavel când zice: „Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci, de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (1 Corinteni 11, 25-26). Aşadar paharul a vestit şi moartea Domnului şi a închipuit şi Taina Sfintei Împărtăşanii. Şi, întrucât aceasta este cea mai înaltă Taină şi cea mai necesară pentru om, din moment ce deja am vorbit despre Spovedanie, vom vorbi astăzi despre Dumnezeiasca Împărtăşanie, subliniind: 1) mărimea Tainei; 2) cum trebuie să venim la Sfântul Potir.

Partea I – Arătarea măreţiei Sfintei Împărtăşanii

 Statornicirea Tainei Sfintei Împărtăşanii

Mai înainte de a vorbi despre măreţia şi importanţa Sfintei Euharistii, socotim de cuviinţă să spunem câte ceva despre întemeierea Tainei şi despre dreapta ei săvârşire. Taina Sfintei Împărtăşanii, precum arată cei trei evanghelişti, Matei, Marcu şi Luca (Matei 26, 26-29; Marcu 14, 22-25; Luca 22, 14-20), a încredinţat-o Domnul Apostolilor în prima zi a sărbătoririi Paştilor iudeilor, adică în ziua a 13-a a lunii Nissan. Aceasta reiese şi din unele cuvinte ale Evangheliei după Ioan, în care evanghelistul a alcătuit un cuvânt despre cele întâmplate în ziua aceea. Sfântul Evanghelist Ioan, istorisind dialogul dintre Iisus şi Iuda cu privire la trădarea lui (Ioan 13, 26-27) [Ceea ce faci, fă mai curând – nota traducătorului], zice că ucenicii nu înţelegeau sensul spuselor lui Iisus, dar socoteau, întrucât Iuda avea punga, că lui îi zisese Iisus: „Cumpără cele de care avem trebuinţă la sărbătoare sau să dea ceva săracilor” (Ioan 13, 28-29), pentru că era ziua din ajunul Paştilor evreilor, fiindcă altminteri treburile Apostolilor ar fi fost ilogice, ca unele ce erau contrare sfintelor porunci, fiindcă numai în ziua premergătoare sărbătorii erau îngăduite astfel de treburi. După cum ştim, conform rânduielilor din lege, iudeii nu făceau nici o treabă în ziua de Paşti (Exodul 20, 8-11; Deuteronom 5, 14-15; Exodul 23, 12-13), dar, din grijă pentru zilele când se ţinea sărbătoarea, legea poruncea să se dea ajutor săracilor din zilele din ajun, ca să se pregătească şi ei pentru sărbătoare (Exodul 12, 3- 11). Astfel încât nu se lasă nici o îndoială despre această zi, după cum mărturisesc multe alte locuri. Dar determinarea acestei zile este cu atât mai importantă pentru noi, cu cât de ea depinde în mare măsură facerea artosului, pe care Biserica noastră îl aduce înainte la Sfânta Euharistie. Iudeii, măsurând ziua ca începând de la apusul soarelui până la apus, iar nu de la răsărit, încep a ţine sărbătoarea după apusul soarelui, în ajun. Dar, fiindcă Paştile erau Sărbătoarea Azimilor (Matei 26, 17; Marcu 14, 1 și 12; Luca 22, 1, 7; Faptele Apostolilor 12, 3; 20, 6), trebuiau să mănânce azimă de cu seara, fapt care s-a aflat şi la cina Mântuitorului, Care nu a venit ca să strice legea, ci să o împlinească (Matei 5, 17).

Biserica noastră, urmând tradiţiei Sfinţilor Apostoli şi duhului Evangheliei, pune de la început artosul dospit la Taina Dumnezeieştii Euharistii (Hr. Androutsos, Simbolismul din perspectivă ortodoxă, Tesalonic, 1963, pag 23-24).

Modul în care Domnul a întemeiat această Taină este istorisit în chip asemănător şi de cei trei evanghelişti, după cum urmează: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi, binecuvântând, a frânt şi a dat ucenicilor, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi. Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).

Scopul întemeierii acestei Taine, după cum Însuşi Domnul spune, este ca şi noi să rămânem întru El şi El întru noi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 56).

  1. Mărimea şi vrednicia Tainei Dumnezeieştii Euharistii

Taina Sfintei Euharistii, dată de Domnul, este cea mai înaltă dintre toate Tainele şi cea mai minunată dintre toate minunile pe care le-a împlinit puterea lui Dumnezeu. Este cea mai înaltă din câte a rânduit înţelepciunea lui Dumnezeu. Dar este şi cea mai de preţ dintre toate darurile pe care le-a dat oamenilor dragostea lui Dumnezeu, fiindcă aceasta le cuprinde în ca pe toate celelalte prin depăşirea numerică a limitelor firii: fiindcă toate minunile vin dintr-o anume depăşire a unor legi ale firii, dar Taina Dumnezeieştii Împărtăşanii le depăşeşte pe toate: de aceea şi pe drept cuvânt poate fi numită şi socotită minunea minunilor şi Taina tainelor.

Aristotel, delimitând modurile de existenţă ale lucrurilor firii, le reduce pe acestea la 10, pe care le numeşte categorii. Acestea sunt următoarele: substanţa, cantitatea, calitatea, relaţia, locul, momentul, poziţia, posesiunea, acţiunea, pasivitatea (acestea sunt cele 10 categorii aristotelice prezentate în lucrarea Categorii, 4, 1 b). Taina Sfintei Împărtăşanii depăşeşte toate categoriile enumerate, de aceea pe bună dreptate poate fi numită minunea minunilor. Şi iată dovada: Este minune după substanţă, de vreme ce Sfintele Daruri mai înainte de binecuvântare sunt substanţele pâine şi vin, iar după binecuvântare şi sfinţire devin „substanţa” Trupului şi Sângelui lui Hristos. Este minune şi potrivit cantităţii, fiindcă întreg trupul lui Hristos din întreg Sfântul Artos este întreg şi în fiecare părticică.

Sfânta Împărtășanie este minune şi potrivit calităţii, fiindcă simţim calitatea pâinii şi vinului, dar mâncăm şi bem trupul şi sângele lui Hristos. Este minune şi potrivit relaţiei, fiindcă în Sfânta Euharistie este Însuşi Fiul pe Care L-a născut sub timp Fecioara Maria, afară numai că aici nu Se naşte în primul rând dintr-o mamă sau dintr-un tată, ci naşterea Lui este săvârşită în Sfintele Taine. Astfel încât, în chipul Împărtăşaniei, adică în prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Lui, nu se face referinţă nici la tată, nici la mamă.

Sfânta Împărtășanie este minune şi după loc, fiindcă Însuşi Iisus Hristos este şi în cer şi pe pământ şi este El Însuşi şi în Sfântul nostru Altar, pe jertfelnic. Minune şi după timp, fiindcă Trupul lui Hristos este nestricăcios şi veşnic. Ca Sânge al lui Hristos, este izvorul vieţii veşnice, dar dumnezeieştile caracteristici rămân în Sfânta Împărtăşanie pe cât rămân şi chipurile pâinii şi vinului. Minune prin poziţie, fiindcă la Dumnezeiasca Liturghie Iisus este

contemplat întins în staul – ca născut, pe cruce – ca pătimitor, ca înviat şi înălţat la ceruri,

ca preaînălţat şi stând de-a dreapta Tatălui, ca Fiu şi Dumnezeu. Minune potrivit posesiei, fiindcă Trupul şi Sângele Domnului au catapeteasmă chipurile pâinii şi vinului. Minune potrivit acţiunii, fiindcă împărtăşirea cu Sfintele, dumnezeieştile şi preacuratele Taine atinge pe de o parte simţirea şi, pe de alta, Duhul le sfinţeşte. Minune, în sfârşit, şi după pătimire, fiindcă dumnezeiescul artos se taie în bucăţi, dar ca Trup al lui Hristos nu se desparte. Se mănâncă, dar ca trup al lui Hristos nu se consumă.  Deci, Sfânta Euharistie, fiindcă depăşeşte toate delimitările sau categoriile sub care se arată toate legile firii, este cea mai mare dintre toate minunile. Sfintele Taine sunt, tocmai prin caracterul lor dumnezeiesc, mai presus de categoriile fiinţei. Ele păstrează deci caracterul fiinţei înseşi, acela de a fi acategorial, transcategorial şi supracategorial, de unde şi incomprehensibilitatea lor.

De asemenea, Sfânta Împărtășanie este şi cea mai înaltă, fiindcă depăşeşte toată înţelegerea. Mărimea acestei minuni va putea fi înţeleasă dacă vom avea în vedere o altă minune:

Naşterea din Fecioară a Mântuitorului este această minune, fiindcă nu înţelegem în ce mod Dumnezeul Cel Veșnic S-a născut sub timp şi din Fecioară, dar, ştim totuşi că S-a născut, fiindcă Îl vedem pe El om desăvârşit. Dar, pe de o parte, depăşeşte orice delimitări sau multe categorii, însă rămân unele potrivit cărora Îl înţelegem. Totuşi în Taina Dumnezeieştii Împărtăşanii se ascunde nu numai dumnezeirea, ci şi omenitatea Lui Hristos.

Astfel încât este Taina tainelor, Taină ascunsă după orice mod, care depăşeşte limitele

cunoaşterii naturale. Prin această Taină, Dumnezeu ne-a arătat, ca Atotputernic, cea mai mare putere a dumnezeieştii atotputernicii, iar, ca înţelept, cea mai mare înălţime a dumnezeieştii atotbunătăţi.

Aceasta este Taina Dumnezeieştii Euharistii. Iar noi, după ce am arătat mărimea şi vrednicia acestei Taine, trecem la arătarea modului în care trebuie să venim la împărtăşirea cu ea.

Partea a II-a – Cum trebuie să venim la împărtăşirea cu Sfintele Taine

  1. Înainte de Sfânta Euharistie

Modul în care trebuie să venim la Dumnezeiasca Împărtăşanie ne este indicat de Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (1 Corinteni 11, 28-29).

Să îşi cerceteze aşadar fiecare conştiinţa mai întâi, pentru a-şi cunoaşte propria stare morală şi relaţia lui cu Dumnezeu şi cu aproapele şi, dacă le află pe acestea într-o stare plăcută lui Dumnezeu, să vină şi să se împărtăşească. Altminteri să se ferească, fiindcă nu este nimic comun între sfinţenie şi ticăloşie. Apostolul Pavel, îndemnându-i pe corinteni să nu se înjuge la jug străin cu cei necredincioşi, adică să nu primească tovarăşi necredincioşi, zice: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Sau ce învoire este între Hristos şi Veliar?” (2 Corinteni 6, 14-15). Încât ce împărtăşire are păcătosul cu Dumnezeiasca Euharistie? Că se cuvine să ne apropiem cu evlavie de Sfintele Taine ne învaţă Însuşi Dumnezeu, când îi porunceşte lui Moise să nu se apropie de rugul aprins încălţat, ci să îşi dezlege încălţămintea picioarelor, în semn de evlavie, fiindcă locul în care stătea era sfânt. „Moise, nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!” (Exodul 3, 3- 5). Trebuie aşadar ca, atunci când ne apropiem, să o facem cu toată evlavia, curaţi de toată întinarea trupului şi a duhului (2 Corinteni 7, 1).

Fiindcă dacă Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să îşi scoată încălţămintea pentru a se

apropia de locul sfânt, cu atât mai mult eşti tu, creştine, dator să lepezi orice legătură a păcatului, ca să Îl primeşti întru tine întreg pe Dumnezeu. Fiindcă Sfântul Artos, acela, nu este oare trupul Domnului? Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? (1 Corinteni 10, 16). Cum atunci te vei apropia cu o conştiinţă încărcată, nevrednic fiind, de focul cel arzător? Căci este cărbune aprins care arde pe cei nevrednici (1 Corinteni 11, 27). Astfel încât dezleagă orice legătură a duşmăniei faţă de aproapele tău! Leapădă orice legătură a nedreptăţii! Întoarce înapoi bunul străin! Fereştete de rău şi fă binele (Psalmi 33, 13). Întoarce-te către Domnul şi apropie-te, ca să fii sfinţit întreg, să fii luminat şi să devii sălaş al dumnezeiescului har, ca să fii unit cu Hristos, să rămâi întru El şi El întru tine. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. (Ioan 6, 56)

  1. Caracterul celui ce se împărtăşeşte cu vrednicie

O! Ce fericit şi ce binecuvântat trebuie să fie socotit cel ce se străduiește să se împărtășească cu vrednicie cu Sfintele Taine ! Acela vine la Sfântul Altar înnoit, fiindcă focul dumnezeirii, care prin Sfânta Împărtăşanie se uneşte cu sufletul omului, a ars păcatele aceluia şi îl umple de dumnezeiescul har, îi sfinţeşte cugetele, puterile sufleteşti i le întăreşte, mintea i-o luminează şi inima i-o împrejmuieşte cu frica lui Dumnezeu şi, la sfârşit, îl arată sălaş numai al Duhului.

Cel ce s-a împărtăşit cu vrednicie, a primit ca arvună (2 Corinteni 1, 22; 5, 5; Efeseni 1, 14) împărăţia cerească şi se află îmbrăcat cu toate armele lui Dumnezeu (Efeseni 6, 11; 13), Care îl păzeşte pe el de orice răutate şi de orice uneltire a vrăjmaşului şi îl face înfricoşător demonilor înşişi. Inima celui ce se împărtăşeşte cu vrednicie se umple de bucurie negrăită şi de veselie negrăită. Numai acesta simte schimbarea ce s-a făcut cu el şi numai acesta se bucură de înnoirea lui. Toate virtuţile îi împodobesc inima, iar dorul lui este numai la unirea cu Domnul. Liniştea sufletească, pe care o dau împăcarea şi comuniunea cu Dumnezeu, şi pacea împărăţiei cereşti se oglindesc pe chipul lin al celui ce s-a împărtăşit cu vrednicie, şi întreaga lui înfăţişare exterioară îi reflectă starea morală. Inocenţa şi neprihănirea sunt cele două haruri care îl încununează şi care mărturisesc toate despre el. Iată caracterul celui ce se împărtăşeşte cu adevărat şi cu vrednicie, şi acestea sunt efectele Dumnezeieştii Împărtăşanii.

Cu atât mai mult sunt de plâns cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie (1 Corinteni 11, 27) sau cei ce nu se pot împărtăşi, din cauză că sunt împiedicaţi de păcate sau din nepăsare şi dispreţ, ca să zic aşa, faţă de folosul atât sufletesc, cât şi trupesc al Sfintei Împărtăşanii. Fiindcă sănătatea sufletului atrage şi sănătatea trupului şi, după cum ştim, şi invers. Ce putem spune despre acestea? Cum îi vom numi pe aceştia? În ce categorie de creştini îi vom încadra? Starea lor faţă de creştinism este aceea pe care o au numai cei reci şi indiferenţii (Apocalipsa 3, 15-16). Dar oare sunt ei adevăraţi creştini? Aceasta este neclar pentru noi.

Ceea ce însă putem afirma cu toată certitudinea este că unii ca aceştia călătoresc pe mare fără busolă, fără cârmă şi fără cârmaci. Vai de ei în ziua aceea, când marea se va ridica împotriva lor, şi vânturi puternice vor sufla împotrivă, şi valuri se vor izbi de corăbioara lor! Atunci, săraci şi lipsiţi de dumnezeiasca mângâiere, vor privi cu ochii în lacrimi şi cu privirea deznădăjduită prăpastia deschisă înaintea picioarelor lor.  Unora ca aceştia trebuie să le dăm un sfat frăţesc: pentru a se mântui, să se pregătească să se împărtăşească, fiindcă nu există nici o altă scăpare. Oprind aici cuvântul, vom spune în continuare câteva lucruri necesare despre purtarea potrivită şi necesară după dumnezeiasca împărtăşire cu Sfânta Euharistie.

  1. Cum trebuie să ne purtăm după Dumnezeiasca Împărtăşanie

După Sfânta Euharistie dă slavă şi mulţumeşte Domnului, fiindcă te-a învrednicit să te faci părtaş Trupului şi Sângelui Lui. Petrece ziua aceea în fapte cuvioase şi să o ai ca pe un exemplu pentru tot restul zilelor vieţii tale. Fereşte-te în tot restul zilelor să îl întristezi pe înger şi păzeşte sufletul şi trupul tău de a se întoarce la relele dintâi, ca o scroafa care se scaldă în nămol sau precum câinele care se întoarce la vărsătura lui (2 Petru 2, 22), fiindcă întoarcerea ta din acelea va fi din ce în ce mai dificilă. Să nu zici că iarăşi te vei pocăi după acestea şi iarăşi te vei curăţa, fiindcă pocăinţa ta şi mântuirea ta nu depind numai de propria voinţă, ci şi de voinţa lui Dumnezeu.

La mântuirea omului contribuie doi factori, harul lui Dumnezeu şi voinţa omului. Trebuie ca amândoi să conlucreze ca să poată avea loc evenimentul mântuirii.

Aşadar propria mântuire, neatârnând în mod absolut de voinţa noastră, nu se săvârşeşte de intenţiile noastre. De aceea nici nu putem gândi că suntem noi stăpâni pe mântuirea noastră sau că ori de câte ori ne place nouă putem să ne pocăim şi să ne întoarcem din răutăţile noastre la Domnul (Faptele Apostolilor 3, 26). Nu! Nu! Este adevărat că Domnul pe toţi voieşte să-i mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1 Timotei 2, 4), dar aşteaptă pocăinţa păcătosului, fiindcă zice: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel 18, 23). Domnul îl aşteaptă pe păcătosul care păcătuieşte din neştiinţă sau pe acela care păcătuieşte în deplină cunoştinţă, dar ca o consecinţă a unei neputinţe morale, şi care nu priveşte cu uşurinţă păcatele sale, fiindcă unul ca acela niciodată nu se va pocăi. Pe nisip îşi zideşte unul ca acesta casa. El gândeşte că bătrâneţea îi va aduce slobozirea din păcate, ridicarea aplecărilor spre păcate şi o pregătire uşoară pentru pocăinţă, care îl duce la mântuire. El crede că neputinţa firească pentru săvârşirea păcatului este calea spre mântuire! Cât de mult se înşală unii ca aceştia! Cât de mult le lipseşte acestora adevăratul duh al creştinismului şi, prin urmare, cât de puţin pot aceştia să fie numiţi creştini! Cât de mult sunt lipsiţi şi de apelativul de creştini! Aceştia se înşală aşteptând o vreme potrivită pentru pocăinţă! Fie-le cunoscut că pentru ei nu este mântuire, fiindcă nici pocăinţă nu va fi. Şi iată de ce: pentru că nu au cinstit creştinismul; sunt cei care au hulit împotriva Duhului Sfânt, fiindcă hula împotriva Duhului Sfânt nu înseamnă a vorbi sau cugeta cineva odată ceva necuvenit despre El, ci a rămâne cineva în acest păcat, nepăsător şi nepocăit. Cel ce nu se pocăieşte îndată după păcat, nu numai că leapădă legea dumnezeiască, dar Îl dispreţuieşte şi Îl huleşte şi pe Dătătorul de lege, Care, pentru îndelunga răbdare şi iubire de oameni, amână pedeapsa pentru faptele lui. Pricina înşelării celui ce amână pocăinţa este fie necunoaşterea duhului creştinismului, fie importanţa pocăinţei pentru mântuire. Necunoscând dogma creştină întoarce-te de la rău şi fă binele (Psalmi 33, 13), şi acel fiţi sfinţi (1 Petru 1, 16), şi fiţi înţelepţi (Matei 10, 16), şi toate celelalte porunci creştineşti prin care ne întoarcem către virtute, acesta crede că Dumnezeu Se îngrijeşte numai de cele ale trupului şi, prin urmare, pe acestea caută să le cureţe de tină, de aceea nici nu poate pricepe, fie din neputinţa trupului, fie din vreo altă împiedicare. Că aşa gândesc, se arată din vederile şi cugetele lor şi mai ales din faimoasa frază pe care obişnuiesc să o spună: „când vom ajunge la bătrâneţe”! Oare prin aceasta nu arată că aşteaptă mai degrabă vremea neputinţei şi incapacitatea de a mai păcătui? Nu este, aşadar, adevărat că ei nu au nici o cunoştinţă despre viaţa duhovnicească? Oare, fără transformarea inimii, consideră o virtute depărtarea de păcate, altminteri plăcută lui Dumnezeu? Fără dobândirea mai întâi a virtuţilor şi fară luptele ascetice şi celelalte, părerea pe care ei o exprimă despre duhul creştinismului ne certifică şi necunoaşterea adevărului, importanţei şi sensului pocăinţei. Aceştia identifică pocăinţa cu neputinţa de a păcătui, de aceea şi socotesc că se află în pocăinţă nemaifăptuind cele rele, fie aceasta şi numai din neputinţă sau incapacitate, fiindcă altfel nu ar mai pune pocăinţa după aranjamentul lor, adică a spune că „mă voi pocăi când voi îmbătrâni”. Cel ce zice astfel arată că nu are nici cea mai vagă idee despre sensul acestui cuvânt. În timp ce pocăinţa izvorăşte din partea simţitoare, aceştia o leagă de partea voitoare. Cum deci ar fi vreodată cu putinţă să hotărască ei ceva ce nu depinde de voinţa lor şi cum ar putea să se pocăiască, de vreme ce simţirea lor este moartă? Cât de mult se înşală oricine socoteşte că s-ar putea pocăi fară a-şi trezi simţirea spre a-şi arăta pocăinţa! Dacă simţirea nu se trezeşte, vei fi arătat nedrept în pocăinţa ta, fiindcă pocăinţa nu face casă bună cu făţărnicia. Cu neputinţă este, aşadar, ca unul ca acesta să dobândească mântuirea. Dar şi dacă ar socoti el că simţirea este aducătoare de pocăinţă, nu ar greşi mai puţin dacă va neglija împlinirea dreptăţii dumnezeieşti rănite, şi tot nu va putea să se pocăiască. Dar Dumnezeu, din pricina marii răutăţi a celui ce mult a păcătuit în multe feluri şi care nu a compensat dreptatea dumnezeiască, nu îl trezeşte pe acela din letargia inimii lui adormite, ci îl lasă aşa, ca să nu se întoarcă, să se vindece şi să se mântuiască. Este necesar, aşadar, ca cei ce doresc mântuirea şi viaţa viitoare să nu îşi amâne pocăinţa, ci să se grăbească spre aceasta. Dar, fiindcă, după cum am zis, pocăinţa nu depinde în mod absolut numai de voinţa noastră, dat fiind faptul că provine din partea simţitoare a sufletului, iar inima Dumnezeu o mişcă, să alergăm cu lacrimi şi să Îl rugăm pe Dumnezeu pentru pocăinţa noastră, să ne dea inimă înfrântă şi zdrobită şi pază cugetului nostru de gândurile rele, pentru a trezi simţirea noastră, pentru a ne descoperi starea morală şi pentru a ne aduce în suflet pocăinţa cea cu adevărat mântuitoare.

Veniţi, aşadar, fraţi creştini, să ne folosim de harul lui Dumnezeu ca să ne îngrijim de propria mântuire, şi, învredniciţi de Sfintele, Preacuratele Taine, să petrecem restul vieţii noastre în înţelepciune, dreptate şi cucernicie. Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învățându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele trupeşti şi în veacul de acum să trăim cu înţelepciune, dreptate şi cucernicie,

aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (1 Tit 2, 11-13).”

Sursa: Sfântul Ierarh Nectarie Kefalas din Eghina, Zece cuvântări la Postul Mare, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2010, pp.50-60.

Vizite: 64

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com