Despre Sfânta Taină a Mărturisirii – Din învățăturile Sfântului Nicodim Aghioritul

             

Cum trebuie să se pregătească fiecare când vrea să se mărturisească

„Fratele meu cel păcătos trebuie să te pregăteşti când vrei să-ți îndrepți viața prin pocăința Mărturisirii ! Află, mai întîi, că pocăinţa, după Sfântul Ioan Damaschin (cartea 11, capitolul 47) – este o întoarcere de la starea cea potrivnică firii, la cea potrivită cu firea omenească creată, adică o întoarcere de la diavol, la Dumnezeu, întoarcere care se săvârşeşte cu durere şi cu nevoinţă. Deci, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te întorci către Dumnezeu şi către o trăire potrivită cu voia lui Dumnezeu. Să laşi păcatul, care este lucru împotriva firii şi să te întorci spre fapta cea bună, care este starea firească a firii umane; să urăşti într-atât de mult răutatea, încât să zici şi tu, împreună cu David: ,,Nedreptatea am urât şi am dispreţuit” (Psalmul 118,163); şi, dimpotrivă; să iubeşti atât de mult binele, încât să zici, cu acelaşi David: ,,Legea Ta am iubit-o” şi iar: ,,Pentru aceasta am iubit poruncile Tale, mai mult decât aurul şi topazul” (Psalmul 118,127). Pe scurt, Duhul Sfînt, prin înţeleptul Sirah, ne învaţă care este adevărata pocăinţă, grăind astfel: ,,Întoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele…. Sârguieşte către Cel Preaînalt, şi te întoarce de la nedreptate şi te scîrbeşte de păcat.” (17: 20,21).

Taina Pocăinței cuprinde zdrobirea inimii, mărturisirea şi împlinirea canonului. Gheorghe Koressios, în cartea lui despre Sfintele Taine, mai adaugă ca parte a pocăinţei şi dezlegarea de păcat, pe care o face darul Sfântului Duh, prin mijlocirea preotului duhovnic prin care se săvârșește haric Taina Pocăinţei.

 Zdrobirea inimii este starea conștientă de mâhnire şi durere desăvârşită a inimii omului supărat din cauza păcatelor sale prin care s-a înstrăinat de Dumnezeu, încălcând legea Lui dumnezeiască. Această durere nu este suficient să fie trăită în suspine şi lacrimi, ci trebuie, mai ales, să determine ură împotriva păcatului şi hotărârea de a nu mai greși. Ţine seama că durerea şi zdrobirea inimii sânt părţi ale Pocăinţei, şi, în măsura în care se găsesc în inimă, se află şi omul în pocăinţă. Îndată însă, ce va lipsi durerea din inimă, lipseşte şi omul de la pocăinţă. Prin aceasta, vrea să spună că durerea şi zdrobirea trebuie să se afle pururea în inima celui ce se pocăieşte, şi în acest chip, pocăinţa lui este adevărată. Însă, această zdrobire a inimii este lucrarea celor ce sunt desăvârşiţi şi asemenea unor fii, fiindcă, izvorăşte numai din dragostea cea către Dumnezeu. Adică, după cum se pocăieşte un fiu numai pentru că l-a supărat pe tatăl său, şi nu pentru că va fi lipsit de moştenirea părintească sau va fi izgonit din casa tatălui său. […]

Cercetează şi află un duhovnic iscusit. Pentru că Marele Vasile spune (în hotărârea pe scurt 229): ,,După cum oamenii nu-şi arată unul altuia suferinţele şi rănile trupului, ci le dezvăluie doctorilor încercaţi care ştiu să le lecuiască, aşa şi păcatele se cade să fie înfăţişate nu oricui, ci acelora care pot să le tămăduiască.” După cum stai şi socoteşti cu câţi bani eşti păgubit în neguţătoria pe care o faci, tot aşa adună-te şi tu, frate, deoparte, şi înainte să mergi la un asemenea duhovnic, şezi în mare linişte, şi plecându-ţi capul, cercetează în cugetul tău ceea ce Filon Iudeul numeşte judecata cugetului. Şi să nu te dezvinovățești la judecata cugetului tău, ci să fii judecător drept al păcatelor tale, cum spune Sfinţitul Augustin. Socoteşte precum Iezechia, toată vremea trecută a vieţii tale, cu mâhnire şi amărăciune în sufletul tău: ,,Sfârşi-voi firul vieţii mele aducându-mi aminte de amărăciunea sufletului meu!” (Isaia 38,15); sau măcar socoteşte, după ce te-ai mărturisit, câte păcate ai săvârşit;cu fapta, cu vorba şi încuviinţarea gândurilor. Numără lunile, apoi, de la luni, treci la săptămâni, şi de la săptămâni la zile. Adu-ţi aminte de oamenii cu care ai păcătuit şi de locurile unde ai păcătuit şi gândeşte-te cu grijă, ca să afli fiecare păcat al tău.

Deoarece oamenii, astăzi, fie că se lasă greu când este vorba să-şi facă o asemenea cercetare amănunţită a cugetului lor, fie că uită şi nu pot să-şi amintească păcatele, iată, frate, că ţi-am aşternut pe hârtie, în ,,Învăţătura către duhovnic”, păcatele de moarte, păcatele ce se iartă şi păcatele care se trec cu vederea. Ţi-am înfăţişat acolo şi cele zece porunci şi cine sunt cei ce greşesc la fiecare din acestea, ca să te despovărăm de această greutate şi să te facem să-ţi aminteşti cu uşurinţă păcatele tale. Deci, caută acolo, şi, cercetând, adu-ţi aminte care păcate din cele ce se află acolo le-ai săvârşit, ca să le mărturiseşti.

Dar, precum vânătorii nu se mulţumesc doar să afle fiara în pădure, ci se străduiesc în tot chipul să o ucidă, tot astfel şi tu, frate al meu păcătos, nu te mulţumi doar să-ţi cercetezi şi să-ţi afli păcatele. Pentru că numai acest lucru puţin îţi va folosi. Ci luptă-te în tot chipul să-ţi omori păcatele cu durerea inimii tale, adică cu zdrobirea inimii şi cu îngrijorarea. Şi, ca să dobîndeşti zdrobirea, socoteşte marea vătămare pe care ţi-au adus-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu. Iar, ca să dobândeşti îngrijorarea, gândeşte la paguba cea mare pe care păcatele tale ţi-au pricinuit-o ţie însuţi. […]

Cum trebuie să se mărturisească păcătosul

După ce te-ai gândit în acest chip la păcatele tale, frate al meu păcătos, şi te-ai pregătit cu această zdrobire a inimii şi îngrijorare, mergi atunci la duhovnic. Dacă ştii carte, însemnează-ţi păcatele şi pe hârtie, ca să nu le uiţi. Ci zi şi tu ca fiul risipitor: ,,Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15:18). Şi, mergând la dînsul, când acela îţi va spune să-ţi mărturiseşti păcatul tău înaintea Stăpânului Hristos, atunci tu, îngenunchind înaintea sfintei Lui icoane, să zici: ,,Părinte, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, Dar iată că astăzi, prin părintele meu duhovnicesc, mă voi mărturisi Ţie, întru dreptatea inimii.” Şi, aşa, să începi apoi să te mărturiseşti.

Ce este mărturisirea?

Mărturisirea este o înfăţişare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gândurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărâtă, şi se face la spovedanie înaintea preotului.

Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie

1) Trebuie să mărturiseşti, cu însăşi gura ta, toate faptele tale cele rele, toate vorbele tale rele şi toate gîndurile tale rele. Am zis să-ţi spui păcatele cu însăşi gura ta deoarece, chiar dacă le-ai avea scrise ca să nu le uiţi, totuşi, ai datoria să le citeşti tu însuţi duhovnicului tău. Cei care îşi scriu păcatele şi, după ce au dat duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă fac rău şi greşesc, iar mărturisirea lor nu este desăvârşită. Şi, pe viitor, să înceteze cu acest lucru nepotrivit şi să-şi citească ei singuri înscrisul cu păcatele lor. Mărturisirea să nu se facă din silă sau nevoie, ci de bunăvoie, de la sine, grăind împreună cu David: ,,Şi din voia mea mă voi mărturisi Lui.”Să nu te asemeni şi tu, în aceasta, împăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care l-a avut ca, pe urmă, magii să-l tălmăcească, ci a cerut, ca aceia să-i spună şi visul, şi tălmăcirea lui. ,,Deci, descoperiţi-mi visul şi tâlcuirea lui! (Daniel 2:6). Dar tu, spune mai întîi visul, adică păcatele tale, şi atunci, auzindu-le, duhovnicul să le îndrepte.

Mărturisirea trebuie să fie smerită

2) Trebuie să te mărturiseşti cu smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită – precum şi-a mărturisit femeia desfrânată păcatele ei, precum Canaaneanca şi precum se ruga vameşul – pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor. Fiindcă „inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50:18). Această smerenie şi umilinţă trebuie să o arăţi încă şi atunci când te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrând tăcerea şi fără să te mânii, şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi când ţi-ar face-o Însuşi Dumnezeu. Ce zic să o primeşti cu bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pământ ca un vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul: ,,Să fii şi în purtare, şi în cuget – ca un păcătos, la mărturisirea ta căutând spre pămînt, şi, de este cu putinţă, să scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos” (Cuvîntul IV).

Mărturisirea trebuie să fie spre învinovăţirea ta

3) Când te mărturiseşti nu trebuie să învinovăţeşti pe unul sau pe altul, spunând că ei au fost pricina de ai păcătuit, după cum Adam a dat vina pe Eva, şi Eva pe şarpe. Nu! Tu să nu faci aşa! Ci să te învinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta cea ticăloasă. ,,Dacă vrei să învinovăţeşti pe cineva – îţi spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia 51la Matei) – învinovăţeşte-te pe tine!” Şi alcătuitorul Pildelor spune: ,,Drept este cel ce se învinovăţeşte pe sine” (Pilde 18:17). ,,Pe sine” zice, şi nu ,,pe alţii”. Pentru ca nu cumva, căutând să-şi împuţineze cu mărturisirea păcatele sale, să şi le sporească, adăugând şi învinovăţirea. Iar ce să spui duhovnicului, te sfătuieşte Ioan Scărarul:(Cuvîntul IV):,,Spune şi nu te ruşina: A mea este izbitura, părinte, a mea este rana, ea este pricinuită de însăşi lipsa mea de grijă, şi nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă!”

Mărturisirea trebuie să fie dreaptă

4) Trebuie să te mărturiseşti întru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătându-ţi toate păcatele, aşa cum le-ai săvârşit, cu toate împrejurările:locul, persoana, pricina, numărul păcatelor şi felul lor. (vezi capitolul V al ,,Învăţăturii către Duhovnic”, despre împrejurări. Numai că numele persoanelor cu care ai păcătuit nu trebuie să le arăţi.) Mărturiseşte-ţi păcatele fără să adaugi sau să scazi ceva, fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic, şi jumătatea cealaltă, altui duhovnic, cum fac unii vicleni. Să nu le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite – cu care în acelaşi timp să-ţi ascunzi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea, ci să le mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără vicleşug, şi adevărat. Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar aşa, pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urâtă înaintea lui Dumnezeu, Care iubeşte pururi adevărul: ,,Că iată adevărul ai iubit” (Psalmul 50, 7), ci încă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolţi din nou în tine, după puţină vreme, după cum încolţesc din nou şi perii albi la acei bătrîni care nu-i dezrădăcinează, ci doar îi rad pe deasupra. Cu acestea te asemeni şi tu, în această privinţă, cum spune David: ,,Ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug” (Psalmul 51:1).

Mărturisirea trebuie făcută fără să te ruşinezi

5) Trebuie să te mărturiseşti fără să te ruşinezi, fiindcă,  ruşinea pe care o capeţi când te mărturiseşti îţi aduce slavă şi har de la Dumnezeu, potrivit cu Sirah:,,Este ruşine care aduce păcate şi este ruşine care aduce mărire şi har” (Isus Sirah 4:23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie în ziua înfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Scărarul(Cuvîntul IV): ,,Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo!” De ce te ruşinezi, păcătosule? Când săvârşeşti păcatul nu te ruşinezi, şi acum, când cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? O nebunule! Tu nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavolul, care, atunci când faci păcatul, îţi dă îndrăzneală şi neruşinare, iar când îl mărturiseşti îţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Două sunt acestea: păcatul şi pocăinţa: în păcat – ruşine şi batjocură; în pocăinţă – laudă şi îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rânduiala şi dă la păcat îndrăzneală, şi la pocăinţă ruşine. Tu însă să nu i te încrezi!” (Cuvîntul pentru mărturisire). Pentru aceasta, citim la Pateric că un părinte îmbunătăţit l-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor, ca să insufle ruşine păcătoşilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ţi-a dat drept duhovnic vreun Înger sau vreun Arhanghel, ca să te ruşinezi, ci un om, unul supus patimilor ca şi tine, pentru ca să nu te ruşinezi. […] Iar dacă – să zicem – ai afla de la alţii sau ai bănui că duhovnicul tău dă pe faţă altora păcatele tale, acest fapt să nu te împiedice de la mărturisire, fiindcă este înşelăciune a diavolului, prin care caută să-ţi piardă sufletul. Tu să mergi fără teamă şi mărturiseşte-ţi păcatele! Iar, dacă acela le dă pe faţă altora (ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputinţă, să o facă) el are să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu, pentru răul acesta pe care îl face. Iar tu, odată spovedit, eşti pe deplin nevinovat şi iertat de păcatele tale. Aşa cum îţi aduce la cunoştinţă Sfîntul Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): ,,Dacă îţi dă în vileag şi-ţi defaimă mărturisirea, acesta va da socoteală lui Dumnezeu la Judecată, iar cel ce s-a spovedit rămâne întru totul nevinovat, şi izbăvit pe deplin de greşelile lui.” În vechime, cei ce păcătuiau, stăteau la poarta bisericii şi-şi mărturiseau păcatele la toată mulţimea care intra în biserică, după cum spune Sozomen: ,,La început, aşa au socotit preoţii, să se arate mulţimii din biserică păcatele de către cel ce se mărturiseşte, ca într-un teatru” (Cartea a VII-a, capitolul 16, şi canoanele 56 şi 75 ale marelui Vasile spun acelaşi lucru.) Un om drept ca Iov nu se ruşina, să se mărturisească în faţa mulţimii, după cum ne vesteşte el însuşi: ,,Căci nu am dat înapoi faţă de mulţimea gloatei, ca să mă mărturisesc înaintea lor” (Iov 31:34). Şi tu, frate al meu, păcătos fiind, de ce să te ruşinezi, cînd te mărturiseşti unui singur om?

Păcatele trebuie să fie arătate, fie aici, fie dincolo.

6) Una din două: sau aici, jos, trebuie să-ţi arăţi păcatele tale, frate, către preotul duhovnic; sau, dincolo, înfricoşatul Judecător le va da în vileag înaintea tuturor Îngerilor şi oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. ,,Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale” (Psalmul 49:22). Ce zic, „judecător”? Înseşi păcatele tale ne mărturisite te vor mustra atunci şi te vor da în vileag, la acel Scaun de judecată a toată lumea. ,,Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra” (Ieremia 2:19). Vezi şi pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur care zice: ,,Acolo le vom vedea (greşelile noastre), în faţa ochilor, goale şi descoperite, şi vom plânge acolo, şi va fi în zadar!” Vezi şi mărturia marelui Vasile, că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare cum s-a săvârşit (în al optulea capitol al ,,Învăţăturii către Duhovnic”).

Dacă cumva vreun singur păcat va rămâne nemărturisit, rămîn neiertate şi celelalte. Dacă vei mărturisi toate păcatele tale, dar vei ascunde, de ruşine, numai unul singur, află că nu numai păcatele pe care le-ai mărturisit rămîn neiertate, dar îţi mai adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt mare păcat, al pângăririi celor sfinte, pentru această tăinuire,după cum spune, în ,,Cartea cea pentru mărturisire”, Patriarhul Hrisant al Ierusalimului. Vezi şi în ,,Mântuirea păcătoşilor”, unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieşea din gura ei câte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit. Iar, la urmă de tot, a văzut un şarpe mare cum şi-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăşi l-a tras înăuntru şi nu l-a mai scos. Pentru aceasta, toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai înainte s-au întors iarăşi şi au intrat în gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat şezând pe un înfricoşat balaur, şi i-a spus duhovnicului ei şi fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De aceea, şi un oarecare dascăl te sfătuieşte cu înţelepciune că, dacă vrei să biruieşti pe diavolul care îţi aduce ruşinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.

Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărâre

7) Trebuie să te mărturiseşti cu hotărâre, adică să arăţi înaintea duhovnicului o hotărîre temeinică şi statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori, decât să mai păcătuieşti cu voia ta, având ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărâre în inima ta, puţin îţi va folosi zdrobirea inimii, şi îngrijorarea şi pocăinţa, cum spun îndeobşte toţi dascălii Bisericii. Pentru aceasta, câţi nu iau oasemenea hotărâre, au, ca sa spun aşa, un picior la duhovnic, şi altul în păcat. Se mărturisesc cu gura, iar cu inima gândesc iarăşi să săvârşească păcatul, asemuindu-se în aceasta cu un câine care, după ce a vărsat, se întoarce iar la vărsătura lui, şi cu porcul care, după ce s-a spălat, se tăvăleşte iar în noroiul de la început. Aceştia, după cum spune Sfinţitul Augustin, nu retează păcatul, ci amână aceasta pentru altădată. Ei se mărturisesc doar din obişnuinţă, aşa, pentru că vine – să zicem – Paştele, sau Naşterea Domnului, sau pentru că sunt în primejdie de moarte, şi nu că ar vrea cu adevărat să taie păcatul din rădăcină. Citim la Pateric că un părinte a văzut sufletele coborând în iad cum cade zăpada pe pământ în mijlocul iernii. Şi oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc Creştinii, ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărîrea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-şi sfâşie inima cu o durere adevărată, pentru o îndreptare hotărâtă, ci îşi sfâşie numai veşmintele, după cuvântul Proorocului, cu o mincinoasă şi prefăcută durere. ,,Sfâşiaţi inimile, şi nu hainele voastre!” (Ioil 2:13).

Şi ce-ţi va fi ţie de folos, frate al meu, dacă spui doar: Am păcătuit, mă pocăiesc! Un asemenea ,,am păcătuit” a spus şi Saul (I Împăraţi15:24), a spus şi Iuda (Matei 27:4), dar nu le-a folosit. De aceea, şi marele Vasile spune că nu se foloseşte de pe urma mărturisirii şi nu se mărturiseşte nici-decum acela care spune numai ,,am păcătuit”, dar stăruie iarăşi în păcat şi nu-l urăşte. Şi spune că nu trage nici un folos de pe urma nedreptăţilor pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iar săvârşeşte nedreptăţi, ,,fiindcă nu se mărturiseşte cu adevărat cel ce zice «am păcătuit», şi pe urmă stăruie în păcat, ci acela care, după cuvântul Psalmului, şi-a aflat păcatul său şi l-a urât. Căci ce folos este pentru bolnav îngrijirea doctorului, dacă el face mereu lucruri primejdioase pentru viaţă? Tot aşa este şi cel ce încă face păcate, nu are nici un folos de pe urma păcatelor iertate de duhovnic” (într-o tâlcuire de către Nichita a Psalmului 35). Întreaga ta pocăinţă înseamnă să te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa. Să nu spui: Dacă am să pot, am să mă îndrept! –sau: Am voit să nu păcătuiesc! Ci aşa să spui: Hotărăsc să mă îndrept!Vreau de astăzi, cu voinţă puternică, neschimbată şi hotărâtă – să numai păcătuiesc, după cum nu vreau să beau vreodată un pahar cu otravă, după cum nu vreau vreodată să mă prăbuşesc într-o prăpastie şi după cum nu vreau vreodată să mă omor”.

Sursa: Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Egumenița, Galați, 2006, pp.110-127.

Hits: 104

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com