Pomenirea celor adormiți în epoca postapostolică


a) Tertulian (+ 220) ne informează despre văduva creştină care se roagă pentru odihna sufletului soţului ei mort: «Εnim vero et pro anima ejus orat, et refrigerium interim adpostulat ei, et in prima resurrection consortium, et offert annuis diebus dormitionis eju». (Tertulian, De monogamia 10, PL 2,942C – în jurul anilor 210-211). Tertulian se referă cu precădere la pomenirea de un an a morţii fraţilor adormiţi, dar şi la săvârşirea dumnezeieştii Euharistii pentru aceştia: «Oblationes pro defunctis, pro nataliciis, annua die facimus» (Tertulian, De corona 3, PL 2,79B, pe la anul 208 d. Hr.). În martirologiul Perpetuei, scriere care foarte probabil îi aparţine, Tertulian se referă la rugăciunea stăruitoare a mucenicei pentru mântuirea sufletului fratelui ei Dinokrátis, care murise la vârsta de 7 ani, nebotezat. Roadele acestei rugăciuni erau mântuitoare pentru cel care după moarte se afla în chinuri, căci murise nepregătit. (J.B.Robinson, The passion of S. Perpetua. Textes and Studies, Cambridge at the University Press 1(2), 1891, p. 204).

b) În martirologiul Sfântului Policarp (secolul al II-lea) este descrisă de asemenea o pomenire a morţilor. Acolo se spune că pe locul unde au fost îngropate moaşte de mucenici, se vor aduna credincioşii „întru veselie şi bucurie” spre a serba „ziua martiriului acestuia, care este ziua lui de naştere, spre pomenirea celor care mai înainte s-au nevoit şi spre a fi pildă de nevoinţă şi de pregătire celor din viitor”. „Şi astfel, şi noi după aceea, adunând oasele lui cele mai preţioase decât pietrele de mare preţ şi încercate mai mult decât aurul, le-am aşezat acolo unde li se cuvenea. Adunaţi acolo, pe cât ne este cu putinţă, cu veselie şi bucurie, să ne dea Domnul să serbăm ziua de naştere a martirului nostru, ca să ne aducem aminte de pomenirea celor ce mai înainte s-au nevoit şi spre a fi pildă de nevoinţă şi de pregătire celor din viitor” (P. Papaevanggélou, Părinţii Apostolici, volumul IV).
Acesta era obiceiul Bisericii, de vreme ce fusese rânduit om care să consemneze numele martirilor, precum şi data morţii lor, pentru a se săvârşi pomenirea lor după tipicul descris. În zilele lui Ciprian [al Cartaginei], un credincios pe nume Tértyllos, se ocupa cu foarte mare grijă de mărturisitori şi consemna cu toată precizia ziua nevoinţei lor martirice, aşa încât în ziua comemorării să se săvârşească liturghia şi să fie pomenit numele martirului la locul lui. (Ciprian, Epistola 12, 2)

c) În textul apocrif „Faptele lui Ioan” (secolul al II-lea), de provenienţă din Asia Mică, este consemnată o mărturie, potrivit căreia la mormântul creştinei Drusiana s-a săvârşit dumnezeiasca Euharistie şi au fost înălţate rugăciuni în a treia zi de la moartea ei. „În ziua următoare, a venit Ioan dimpreună cu Andronic şi cu fraţii dis-de-dimineaţă la mormânt, fiind a treia zi de la moartea Drusianei, ca să frângă pâinea acolo… Şi acestea spunând Ioan s-a rugat şi luând pâinea a pus-o pe mormânt ca să o frângă. Şi a spus: «Slăvimu-Ţi numele, Ţie Celui ce ne-ai întors de la rătăcire şi de la înşelarea cea fără de milă. Şi astfel rugându-se şi slavă aducând, a plecat de la mormânt după ce i-a împărtăşit pe toţi fraţii cu Euharistia Domnului»” (P. Skaltzís, Η υπέρ των Νεκρών φροντίδα τηςΑρχαίας Εκκλησίας [Grija faţă de morţi a Bisericii vechi], Ποιμαντική Βιβλιοθήκη [Biblioteca Pastorală] 19, pp. 118-121).
d) Dar şi Origen († 254) ne informează despre existenţa rugăciunilor pentru cei adormiţi în epoca lui: „[Şi dacă Pavel, încă în trup fiind, a socotit că a fost răpit cu duhul în Corint,] nu trebuie să deznădăjduim într-atât că și fericiții care au ieșit [din trup] pot ajunge în duh la biserici, poate mai mult decât cel ce este încă în trup. De aceea nu trebuie să disprețuim rugăciunile din ele, ca unele care au ceva deosebit pentru cei ce se adună cu sinceritate în ele” (Origen, PG 11, 556 A).

e) Şi Sfântul Ciprian (†258), Episcop al Cartaginei, le recomandă preoţilor să nu fie nepăsători faţă de vechiul obicei al Bisericii de a cinsti comemorarea morţii credincioşilor şi mai ales a martirilor. Subliniază că prin ofranda dumnezeieştii Euharistii se purifică şi preotul însuşi. În epoca lui era consacrată practica liturgică a pomenirii celor adormiţi la dumnezeiasca Liturghie (P. Skaltzís, Η υπέρ των Νεκρών φροντίδα της Αρχαίας Εκκλησίας [Grija faţă de cei morţi a Bisericii vechi], Ποιμαντική Βιβλιοθήκη [Biblioteca Pastorală] 19, pp. 118-121).

f) Sfântul Chiril al Ierusalimului, în a 5-a Cateheză Mistagogică (care s-a rostit la anul 348 d.Hr.), arată această practică a Bisericii vechi în epoca lui, menţionând: “[Mai înainte are loc cultul nesângeros şi Dumnezeiasca Euharistie,] apoi ne rugăm pentru Sfinţii Părinţi şi Episcopi adormiţi, şi îndeobşte pentru toţi cei dintre noi care au adormit. Facem asta, deoarece credem că primesc mare folos sufletele acelora pentru care se face rugăciunea de cerere, în clipa Jertfei atât de înfricoşătoare şi sfinte care se aduce acum. Vreau să vă conving de acest lucru printr-un exemplu. Ştiu pe mulţi care spun: “Ce-i foloseşte sufletului, când pleacă din lume încărcat cu păcate, sau şi fără păcate, şi este pomenit la Dumnezeiasca Liturghie?”. Dacă însă un rege îi trimite în exil pe unii care i-au greşit cu ceva, dar apoi ceilalţi împletesc regelui cunună şi i-o oferă spre a-l îmbuna faţă de exilaţi, nu s-ar înmuia oare inima lui şi nu ar îndulci pedeapsa? Aşadar, şi noi, în acelaşi chip, îi oferim lui Dumnezeu rugăciuni de cerere pentru cei adormiţi şi, ştiind că aceia erau păcătoşi, noi nu împletim cunună, ci Îl oferim pe Hristos Însuşi, Care s-a jertfit pentru păcatele noastre, cerând şi pentru aceştia, şi pentru noi mila Iubitorului de oameni Dumnezeu” (G. Mauromátis, Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, vol. II, pp. 560-561).

g) Sfântul Ioan Gură de Aur se referă de numeroase ori la pomenirile morţilor. Consideră că morţii şi vii nu se deosebesc în ce priveşte nevoia lor de rugăciune: „După cum ne rugăm pentru cei vii, întocmai şi pentru cei morţi este cu putinţă a ne ruga” (Ioan Hrisostom, Comentariu la Epistola către Filipeni, PG 62, 204), şi atribuie începutul „pomenirii pentru cei plecaţi din viaţă” Duhului Sfânt Care i-a insuflat pe Apostoli: „Nu fără rost se fac ofrandele pentru morţi, nu fără rost rugăciunile stăruitoare, nu fără rost milosteniile, pe toate acestea Duhul le-a poruncit, vrând ca unii pe alţii să ne folosim” (Ioan Hrisostom, PG 60,170). În altă parte menţionează: „Nu fără un rost anume au aşezat Apostolii ca în timpul Înfricoşătoarelor Taine să se facă pomenirea creştinilor care au murit. Este cunoscut faptul că mult le foloseşte această binefacere. Când poporul şi mulţimea preoţilor stau cu mâinile ridicate înaintea înfricoşătoarei Jertfe, cum e cu putinţă să nu Îl convingă cu tărie pe Dumnezeu pentru cei adormiţi” (Ioan Hrisostom, Omilia a III-a către Filipeni, PG 62, 204). Comentând Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, spune: „Căci dacă fiii lui Iov au fost curăţiţi prin jertfa tatălui lor [Iov 1, 5] de ce te îndoieşti dacă şi noi aducând jertfe pentru cei morţi li se face acestora mângâiere? Căci Dumnezeu Se bucură când unii pentru alţii [se roagă]. Şi acest lucru l-a arătat Pavel spunând „aşa încât darul acesta făcut nouă, prin rugăciunea multora, să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi” [II Cor. 1, 11]. De aceea, să nu încetăm să îi ajutăm pe cei morţi şi să aducem rugăciuni pentru ei”  (Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia a 41-a la Epistola I către Corinteni, PG 61, 361).

Sursa: http: // www.pemptousia.ro/2012/11/ parastasele-practica-a-bisericii-primare-sau-inovatie-moderna/

Hits: 16

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com