„Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele?” (3 Reg. 18, 21)

Datarea „jertfei celei de seară” în timp și spațiu

Râvna Sfântului Ilie Tesviteanul m-au determinat să scriu despre cea mai importantă virtute a vieții profetului, și, implicit, de dorit este, ca să fie și virtutea vieții noastre, preoți și credincioși; este vorba despre conștiința de sine a Profetului de a fi slujitor al Dumnezeului celui Viu. Iată ce-I spune Sfântul Ilie Domnului: „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul cel Atotputernic, fiindcă fiii lui Israel Te-au părăsit, altarele Tale le-au dărâmat …” (3 Reg. 19,10,14)[1]. Așadar, zelul în slujirea lui Dumnezeu determină un mod de a trăi credința, care atrage după sine harul și milostivirea divină.

            Viața marelui Proroc s-a desfășurat în cea mai mare parte în secolul al IX-lea î.Hr., el fiind orginar din Tesba Galaadului, de dincolo de Iordan. Misiunea sa a avut loc în timpul regilor Ahab și Izabela, care au domnit între 875/874-852 î.Hr. Numele pe care l-a primit la nașterea sa, ca de altfel cele mai multe nume ale drepților Vechiului Testament, conține în el menirea pentru care Dumnezeu l-a adus de la neființă la ființă: aceea de a fi un mărturisitor al Dumnezeului celui adevărat într-un context politeist, căci înseamnă „Yahweh este Dumnezeul meu”.

Fiecare moment al vieții sfântului Ilie merită o aprofundare teologică, dar, aici vom avea în vedere doar provocarea pe care Sfântul a făcut-o conaționalilor săi apostați. Prin căsătoria cu Izabela, Ahab i-a permis acesteia să construiască în regat un templu închinat zeului tirian Baal, la care s-a adăugat un altar păgân, asherah, și slujitori (3 Reg. 16,32-33)[2]. Aceste păcate erau dintre cele mai grele, deoarece încălcau prima poruncă a Decalogului: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, … să nu ai alți dumnezei în afară de Mine” (Ieș. 20,2-3). Mai mult, gravitatea lor consta și în faptul că, prin adorarea zeităților păgâne, se rupea Legământul pe care Dumnezeu îl încheiase cu poporul, și apoi cu regele, ca și reprezentant al poporului, ceea ce însemna căderea din dreapta slujire a celor zece seminții din Nord.

În contextul dat se înțelege mânia sfântă a prorocului Ilie, care-i spune lui Ahab: „Viu este Domnul Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel înaintea Căruia stau – că în acești ani nu va fi nici rouă și nici ploaie decât prin cuvântul gurii mele” (3 Reg. 17,1). După cei trei ani și jumătate de secetă, atunci când Ahab îl întâlnește pe sf. Ilie, acesta îi reproșează: „Nu eu (Ilie) îl răzvrătesc pe Israel, ci mai degrabă tu și casa tatălui tău, părăsindu-l pe Domnul Dumnezeul vostru, căci ați umblat după Baali” (3 Reg. 18,18)[3].

„Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele?” (3 Reg. 18,21)

Într-o astfel de confuzie ajunsese Israel doar după aproximativ o sută de ani de la domnia împăratului David. Pentru a demonstra pe înțelesul tuturor deșertăciunea idolatriei și inexistența lui Baal și a Așerei, sfântul Ilie îi provoacă pe popii idolatri la o demonstrație în văzul tuturor, spunând: „Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmați-L pe El! iar dacă este Baal, urmați-l pe el!. Și poporul n-a răspuns un cuvânt (3 Reg. 18,21)”. În continuare, autorul sfânt povestește cum sf. Ilie i-a îndemnat „pe cei patru sute cincizeci de profeți ai rușinii și cei patru sute de profeți ai dumbrăvilor” să taie un vițel de jertfă, să-l pună pe un altar, dar foc să nu aprindă. Și bineînțeles, că în prezența sfințeniei marelui proroc, dracii lui Baal nu și-au mai arătat puterea. Deși „tot alergau (săltau) în jurul altarului” (3 Reg. 18,26), „îl chemau cu glas mare și își tot făceau tăieturi cu jungherele și cu sulițele, până s-au umplut de sânge, după obiceiul lor”, totuși Baal nu da nici un semn[4]. Așadar, totul fusese inutil[5].

Urmează jertfa sfântului Ilie, în care orice lucrare are un sens și semnificat existențial, căci amurgul preînchipuie Noul Legământ, cele douăsprezece pietre – cele douăsprezece seminții ale lui Israel, dar și pe cei douăsprezece apostoli, apa întreit vărsată peste altar – sfântul botez prin afundare și Duhul Sfânt, focul – epicleza din sfânta Liturghie, etc.

Pentru frumusețea și plasticitatea sa, întrebarea mustrătoare a prorocului, credem că merită o analiză aparte, din care luăm învățăturile și mistagogia sa. Variantele de traducere ne ajută s-o aprofundăm: „Până când oscilați (sau șchiopătați de) pe ambele gambe?”; sau „Până când vă legănați pe ambele picioare?”; sau „Până când săltați ezitând la intersecția drumurilor?”, ceea ce prin interpretare, profetul a dorit să spună: „Alegeți, mai degrabă, între Domnul și Baal, decât să adorați pe unul o dată, iar pe celălalt a doua oară”. Aceasta înseamnă, că în fiecare moment al vieții, și de fiecare dată când creștinul se apropie de Sfânta Biserică, pentru a participa la Jertfa Cea Fără de Sânge, adică la Sfânta Liturghie, inima sa se cuvine să fie afierosită deplin Domnului. Sincretismul este exclus prin disjuncția „sau … sau”.

Șchiopătarea de ambele picioare presupune ologirea, adică, duhovnicește vorbind, este vorba de o neputință de a merge „în căile Domnului”, lucru care mai înseamnă credință puțină și neasumată, ezitare, micime de suflet, într-un final, paralizia și moartea puterilor sufletești. De unde să înțelegem cât de greu Îi vine Domnului să-l sufere pe omul care „nu-L iubește din toată inima sa, din tot sufletul său, din tot cugetul său și din toată puterea sa” (Marc. 12,30,33), bine știindu-se că „unul este Dumnezeu și nu este altul afară de El” (Marc. 12,32).

Să ne amintim că în sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe persoana umană este sfințită în deplinătatea ei: la botez pruncul este uns cu untdelemn și pe tălpi „ca să umble pe căile Domnului”, imediat urmând punerea „peceții darului Sfântului Duh”; la Maslu ungerea se face pe organele care s-au uns și pecetluit la botez, preoții rugându-se: „gura (creștinului / creștinilor care participă) lui umple-o de lauda Ta; buzele lui le deschide spre slăvirea numelui Tău; mâinile lui le întinde spre lucrarea poruncilor Tale; picioarele lui le îndreptează spre vestirea Evangheliei Tale”; într-un final „toate mădularele și mintea lui, întărește-le cu harul Tău”[6]. Așadar, ambiguitatea și bâlbâiala în viața duhovnicească este o lipsă de credință înaintea Domnului, atât timp cât picioarele noastre mai merg și pe alte cărări, decât în slujirea conștientă și plină de râvnă a Domnului. Scriptura folosește uneori un limbaj figurat pentru a vorbi de păcatele sau virtuțile omului[7].

Aceste „alte cărări” sunt toate lucrurile create de Dumnezeu care în loc să mă ajute să caut spre Domnul, ele mă opresc asupra lor; uneori, idolatrizarea oamenilor de pe scenă, din terenul de fotbal, din viața politică se înscrie în aceeași linie de antropomorfism vechitestamentar. Deci, marele proroc Ilie este actual, iar zelul său ne amintește de măreția Ortodoxiei și râvna cu care ea cere să fie trăită, misiunea sfântului Ilie fiind un tip pentru activitatea Mântuitorului care a venit „ca să lumineze pe cei care șed în întuneric și în umbra morții și să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii” (Luc. 1,79).

Pr. Cristian Prelipceanu

[1] Citatele biblice sunt luate din Septuaginta, dar, pentru a nu crea confuzie între denumirile biblice deja cunoscute, numele de locuri și persoane din afara citatelor sunt din Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București.

[2] „Și i-a înălțat un altar lui Baal în casa spurcăciunilor lui, pe care a zidit-o în Samaria. Și a făcut Achaab o dumbravă; și a stăruit Achaab în săvârșirea întărâtărilor, întărâtând [mânia] asupra sufletului său spre a fi nimicit. A săvârșit mai multe răutăți decât toți regii lui Israel care au fost înaintea lui”.

[3] Cine erau Baalii și Așera? În panteonul canaanit Baal sau Hadad era cea mai importantă zeitate care patrona furtunile; se cunosc mai multe zeități ale căror nume erau compuse cu substantivul comun baal, existând forme cultuale locale: Baal – Berit – „Domnul legământului”, „Baal – Zebub” sau „Beelzebul” – „Domnul muștelor”, „Stăpânul mormanului de gunoi” (formă batjocoritoare a prințului Baal); ne amintim că fariseii I-au reproșat Mântuitorului că scoate pe demoni cu „căpetenia demonilor”; la această imputare Iisus Hristos răspunzând că „dacă Eu scot pe demoni cu Beelzebul, feciorii voștri cu cine îi scot?” (Mat. 12,27. Deci, zeitatea Ecronului pe care Ohozia (852-850 î.Hr.), împăratul lui Israel, dorise s-o întrebe prin soli despre boala lui (4 Reg. 1,1-6,16), este identificată de Hristos cu Satana.

  Așera era zeița mamă canaanită, asociată cu Baal (Jud. 3,7), cunoscută din textele de la Ugarit, iar cu timpul a fost confundată cu Astarte (1 Reg. 7,3-4).

[4] Să înțelegem că sfântul Ilie fusese inspirat de Dumnezeu, când le-a propus adversarilor săi să aducă o jertfă, dar fără să aprindă foc; căci, atât focul sau fulgerul cu care Baal ar fi trebuit să ardă juncanul, cât și ploaia care a fost oprită de Ilie, erau sub patronajul lui Baal, iar lipsa lui de răspuns, îi demonstra neputința în fața omului-profet Ilie (care a poruncit să nu mai plouă), și în fața Domnului

[5] Fusese inutilă toată strădania Izabelei, a predecesorilor și urmașilor ei, de a susține financiar atâta personal la un templu idolatru; fără sens a fost și lupta imperatorilor romani de a păstra cultul zeităților păgâne din vremea lor și a înaintașilor lor; nu au un scop și nici o logică toate noile forme de cult sau sisteme religioase din zilele noastre care nu ființează „cu duhul și cu puterea lui Ilie” (Luc. 1,17).

[6] Rugăciunea a 6-a de la sfântul Maslu. Monahii, ai căror modele biblice sunt sfinții Ilie și Ioan Botezătorul, iar prin excelență, Însuși Domnul, primesc „sandalele spre vestirea evangheliei păcii”.

[7] „Omul smintit și fără de lege umblă pe căi care nu sunt bune, clipește din ochi, face semn cu piciorul, …” (Pild. 6,12-13); „Dând din aripi, nerușinată, picioarele ei (ale femeii străine și viclene) nu pot sta în casă liniștite – când bântuie, o vreme, pe afară, când umblă după agățat (copiii zănateci) prin piețe, pe la toate colțurile” (Pild. 7, 11-12).

Hits: 9

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com