Sfântul Ioan Iacob Românul – Despre patima beției

„Până acum am tot scris despre năravuri şi patimi, care vatămă cinstea aproapelui nostru sau lovesc în Sfânta Credință. Acum voi încerca să scriu despre un nărav mai delicat, care s-ar părea că nu vatămă pe aproapele, nici credința şi nici pe cel care lucrează năravul. Şi anume, vreau să înşir câteva vorbe despre beție. Boala aceasta este ținută la un loc de cinste de către lumea răsfățată, care este străină de cuvântul lui Dumnezeu. Mulți o socotesc ca o voinicie şi ca un lucru de fală. La o arătare, patima beției se înfățişează în chip de petrecere delicată şi nevinovată, pentru aceasta lumea o împodobeşte cu numiri frumoase. Unii îi zic distracție cu cinste, alții chefuială, iar alții îi zic darul băuturii. Însă pe cât de gingaşă îi este numirea, pe atât de sălbatică este lucrarea acestui nărav. El este vlăstarul lăcomiei pântecelui care stă pe lista celor şapte păcate de moarte.

După socoteala Sf. Părinți, beția este patima pântecului, care vine din prea multă băutură a vinului şi a celorlalte băuturi spirtoase, precum şi a materiilor otrăvitoare (stupefiante), cum este haşişul, cocaina şi altele. Cu alte cuvinte, beția este întrebuințarea băuturii peste măsură şi fără cumpăneală. Sf. Ioan Gură de Aur spune că nu întrebuințarea băuturii pricinuieşte beția, ci necumpătarea, care este rădăcina la toate relele. Beția aduce tulburare la minte şi la suflet, otăveşte şi ruinează organismul omului, pricinuind tot felul de boli. Sfântul Vasile cel Mare zice: “Întrebuințarea cu măsură a vinului este sănătate, iar abuzul (necumpătarea) este vătămare”. “Vinul veseleşte inima omului …” zice Sf. Prooroc David la Psaltire, pe când “Beția este duşmănie cu Dumnezeu”, zice Sf. Vasile cel Mare. Deci oricât de frumos ar căuta s-o numească lumea, beția este un păcat de moarte, patimă înfricoşată şi foarte greu de vindecat, care sporeşte mereu. Orice lucru care se face fără măsură este nepotrivit, însă necumpătarea la băutură este mai rea ca toate. Căci, din asta vine distrugerea sănătății, întunecarea minții şi îndobitocirea omului.

Cel care se îmbată nu este în stare să țină nici o taină, nu ştie de ruşine, se aprinde repede la desfrânare, produce greață şi primejdie celor dimprejur. “Vai celor ce se scoală de dimineață şi caută băutură”, zice Sf. Prooroc Isaia la cap.5, vers.12. Iată cum, Sfântul Ioan Gură de Aur zugrăveşte  pe omul bețiv: “Dobitoacele cele necuvântătoare (zice el) beau atât cât le cere setea lor şi niciodată nu se lasă biruite de poftă ca să bea mai mult decât le cere trebuința trupului lor. Pe când omul cel cuvântător, care covârşeşte măsura la băutură, se face mai nesocotit şi decât dobitoacele. Şi mai rău este că pe această boală cum este necumpătarea la vin şi la alte băutură, care aduce atâtea rele şi atâtea primejdii, pe această boală – zic – (a beției) oamenii nu o socotesc că ar fi un nărav rău şi plin de păcat”. Îi auzi pe unii că se laudă zicând: “Noi bem destul de mult şi cu toate acestea ne ținem tari ca fierul. Nu cunoaştem nici o vătămare din băutură!”  Aşa zic cei voinici cari au fire mai robustă. Şi cu adevărat că vătămarea băuturii nu se simte la toți îndată. Mulți prind curaj la băutură şi urmează cu chefurile fără frică. Dar tocmai în această părere stă primejdia cea mare. Căci omul văzând că nu se îmbolnăveşte din băutura cea multă, prinde curaj şi face tot mai multă dezlegare (adică abuz, cum zice lumea). Dar să fie ştiut că vătămarea cea mare din băutură (adică boala) nu vine îndată, ci se furişează încet-încet, cum face pisica când pândeşte şoarecele. Materia arzătoare, care se varsă în trup prin băutură necumpătată, nu este altceva decât otravă, care pipăie toate organele omului, ca să afle unde este partea mai slabă şi acolo se cuibăreşte. O parte se urcă la creier (în chip de fum) alta intră în măduva oaselor, o altă parte rămâne în stomac, iar restul se împrăştie în toate vinele.  Așa apare uneori vătămarea ochilor, rănirea stomacului, oftica, damblaua, idropica şi stricarea minții. Dacă beția ar aduce numai vătămarea trupului, atunci primejdia n-ar fi chiar atât de mare. Căci trupul este stricăcios şi trecător. Însă beția vatămă şi sufletul, lipsindu-l de mântuire. Pentru că aruncă pe om în multe păcate grele. Beția îl aprinde pe om spre desfrânare, îl duce la jurăminte nesocotite, îl face grabnic mânios la ocară, la hule, la ucideri şi chiar la lepădarea credinței. Sf. Vasile cel Mare spune că năravul beției este demon de la sine dorit, maica răutății, potrivnic virtuții, care pe cel curat îl face destrăbălat, pe cel bărbătos îl face fricos, beția nu cunoaşte dreptate şi leapădă cuviința.

Sf. Ioan Gură de Aur numeşte beția maica întristării, bucuria diavolului, care naşte zeci de mii de rele, ea este nebunie de bună voie, trădarea cugetelor. Cel care se îmbată este mort însuflețit, demon de bună voie, bolnav care nu are crezare, cădere fără de răspuns şi sluțenie de obşte a neamului omenesc”. Acestea sunt numirile cu care împodobesc sfinții pe cei bețivi.  Iar Apostolul Pavel, în cartea cea dintâi către Corinteni (cap.6, vers.9-10) scrie mai înfricoşat, căci zice: “Nu vă amăgiți, nici sodomenii, nici furii, nici iubitorii de argint, nici bețivii, nici bârfitorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăția lui Dumnezeu!” Apoi în cartea cea către Galateni (cap.5, vers.10-20) Sf. Apostol Pavel mai scrie acestea: “Faptele trupului se cunosc. Ele sunt: desfrânarea, necurăția, închinarea la idoli, vrăjitoria, duşmănia, certurile, zavistia, mânia, dezbinările, smintelile, eresurile, ura, uciderile, beția, destrăbălarea (distracțiile necuviincioase) şi altele asemenea acestora … Cei ce fac unele ca acestea, nu vor moşteni împărăția lui Dumnezeu!” Vedeți fraților şi vă înfricoşați de cuvintele apostoleşti. Să nu mai zică cineva că beția este o distracție nevinovată, căci ea poartă sămânța desfrâului şi a pierzării sufleteşti. Dacă deschidem Sfânta Scriptură, vedem îndată două pilde înfricoşate care dovedesc că înşişi robii cei aleşi ai lui Dumnezeu sunt în stare să facă lucruri necuviincioase şi fărădelegi, atunci când se îmbată. Noe şi cu Lot erau bărbați sfinți şi drepți, după cum mărturiseşte însuşi cuvântul lui Dumnezeu. Pe Noe l-a păzit Dumnezeu de potop, ajungând al doilea tată al neamului omenesc, iar pe Lot l-a păzit de arderea Sodomei. Dar când s-au îmbătat au căzut în nesimțire şi s-au batjocorit. Cu toate acestea faptele lor sunt vrednice de iertare, căci numai o singură dată s-au îmbăat (Lot de două ori) şi anume prin neştiință. Noe nu cunoştea tăria vinului, căci atunci prima dată au sădit vie. Lot a fost amăgit la băutură de către fetele sale. Cel care păcătuieşte din neştiință dobândeşte mai uşor iertare.

Dacă bețivii n-ar cunoaşte vătămarea băuturii şi n-ar şti că este păcat de moarte lăcomia băuturii, atunci ar fi vrednici de iertare. Însă fiecare cunoaşte prea bine urmările beției şi se aude mereu cunvântul Apostolului, care strigă: “Nu vă îmbătați de vin, întru care este desfrânarea!” (Efeseni, 5-18). Iar la Sfânta Evanghelie zice Domnul către toți: “Luați aminte de voi înșivă, ca nu cândva să se îngreuneze inimile voastre cu mâncarea şi beția!” (Luca, 21-34). Trebuie să amintim şi aceasta, că tot păcătosul poate să-şi ascundă păcatul său. Aşa zavisnicul îşi ascunde zavistia, vicleanul îşi ascunde vicleşugul, cel mândru îşi ascunde mândria, la fel şi pomenitorul de rău, însă bețivul se vădeşte ori de câte ori se îmbată. Pentru aceasta şi sminteala este mai mare la oamenii care se robesc de băutură. În țara aceasta mai ales, unde necredincioşii (adică păgânii) nu prea folosesc vinul şi rachiul, se face mai mare sminteală, când se îmbată creştinii. Căci văzând păgânii cum se îmbată creştinii, se smintesc şi hulesc credința Domnului nostru Iisus Hristos. Căci iată ce zic păgânii: După cum este viața creştinilor aşa este şi credința lor! Aceasta este hulă înfricoşată împotriva adevărului sfânt care se cuprinde în credința noastră. Aici se adeveresc cuvintele Apostolului, care răsună în cartea către romani: “Că numele lui Dumnezeu pentru voi se huleşte între neamuri!” Să se știe şi aceasta, că otrava, care se adună în trup din multă băutură, nu stă degeaba nici o clipă. Ea lucrează pe nesimțite ca şi viermii în lemn. Ea atacă organele cele mai gingaşe ale trupului (mai ales plămânii, stomacul, ficatul şi creierii). Dar omul nu pricepe aceasta decât atunci când îl ruinează desăvârşit. Viermele băuturii lucrează mocnit, însă merge în plin spre distrugere. Pot să treacă 5, uneori 10 sau chiar 20 de ani până când se iveşte boala. Însă boala nu vine singură, ci vine mai totdeauna însoțită de alte două sau trei boli grele. Atunci nu mai este vindecare, căci toți doctorii spun că bolile, care se ivesc din alte pricini, se pot vindeca prin leacuri sau prin operații, însă cele care se ivesc din băutură, nu mai au sfârşit decât la moarte.”

Al frățiilor voastre smerit rugător, Ieroschimonahul Ioan Iacob, Schitul „Sfânta Ana”, Hozeva, 1958.

Sursa: Sfântul Ioan Ioacob Românul – Hozevitul, Hrană Duhovnicească, Editura Lumină din Lumină, București, 2006, p.284-288.

Hits: 29

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com