Viaţa Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, Hozevitul – 5 August

                                

Troparul, glasul al VIII-lea,

Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci lăsând lumea și patria ta, ai luat Crucea lui Hristos și în valea Iordanului te-ai așezat spre nevoință. Pentru aceasta și cu îngerii acum se bucură, Cuvioase Părinte Ioane, duhul tău. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Viața

Prea Cuviosul Ieroschimonah Ioan Iacob s-a născut în România, judeţul Dorohoi, comuna Horodiştea, în anul 1913, din părinţii Maxim şi Ecaterina, buni creştini ortodocşi şi cu posibilităţi de trai reduse.

Nota website: Sf. Ioan Iacon s-a născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, jud. Dorohoi (azi jud. Botoşani – în 1968 satul Crăiniceni s-a unit cu Horodiştea iar astăzi Horodiştea face parte din comuna Păltiniş).

La Botez, i s-a pus numele Ilie; nimeni nu a putut bănui atunci că micul Ilie va vieţui într-o zi în locurile unde a trăit Sfântul Prooroc Ilie.

Când micul Ilie a împlinit vârsta de şase luni, a murit mama lui, iar cu trei ani mai târziu moare pe frontul din Ungaria şi tatăl lui.

Rămas orfan de ambii părinţi, a fost luat în grijă de o bunică cu numele Maria – bunica Maria. Ea a dorit foarte mult să-şi petreacă sfârşitul vieţii într-o mânăstire, dar a renunţat având acuma grijă de Ilie.

Prunc orfan fiind, a fost hrănit cu ceaiuri şi numai din când în când era alăptat, de o vecină, aşa că cel ce era să devină Sfântul Ioan a fost obişnuit cu postul din pruncie. Bunica Maria, atât din cauză că nu a putut merge la mânăstire, cât şi de mila copilului, plângea mereu. Când băiatul s-a făcut mai mărişor, îi citea din cărţi despre patimile Mântuitorului, Visul Maicii Domnului şi altele şi tot timpul cât băiatul citea, ea plângea.

Într-o seară, pe când Ilie citea ca de obicei şi văzând-o plângând aşa de tare, copilul s-a întristat şi a întrebat-o:

– Mamă, de ce atunci când eu citesc tu plângi aşa de tare şi mai ales când citesc din Patimile Domnului nostru Iisus Hristos ?

– O, copilul meu, zise ea, durerea din casa noastră tu nu o ştii. Mama ta nu sunt eu. Mama ta s-a prăpădit.

Şi i-a povestit toate cu de-amănuntul şi destăinuindu-i jalea ei că nu a putut merge la mânăstire, aşa cum făgăduise şi îi zice că se roagă la Dumnezeu, măcar prin el să-şi dobândească mântuirea. După această spovadă, ori de câte ori citea băiatul din cărţile sfinte, plângea şi băiatul, ştiind că este singur pe lume. Când Ilie a împlinit vârsta de 10 ani, s-a stins din viaţă şi aceea care i-a fost mamă şi bunică, rămânând pe seama unui unchi, care era căsătorit a doua oară cu o femeie cu mulţi copii.

Pentru că Ilie era foarte înţelept la şcoală, deosebindu-se de copiii unchiului, era mereu pismuit şi nedreptăţit. La masă, cu atâţia copii, el se simţea străin; mânca puţin şi se scula de la masă aproape flămând; aşa încât, el de mic a plâns foarte mult şi a postit şi a dobândit virtuţile pe care trebuie să le aibă un monah desăvârşit: smerenie, post, rugăciune, sărăcie şi, ulterior, pribegie.

Şcoala primară a urmat-o în satul său natal. La terminarea şcolii primare, profesorul a îndemnat pe moş Alecu (unchiul său), să dea pe Ilie mai departe, zicând:

– Moş Alecu, este păcat de acest băiat aşa de înţelept să nu-l dai la şcoală mai departe.

La sfatul profesorului, moş Alecu îl trimite apoi să urmeze studiile la Liceul din Coţmani, în Bucovina, unde a urmat trei ani şi patru ani la Liceul Dimitrie Cantemir* din Cernăuţi, unde trece şi examenul de bacalaureat în anul 1932, fiind clasificat primul.

La şcoală, Ilie a avut multe de îndurat: ca orfan, nu plătea taxele şcolare dar, pentru plata cărţilor, pentru haine de paradă şi pentru alte cheltuieli, moş Alecu nu-i trimitea nici un ban; dormea şi mânca la internatul liceului.

Pentru cărţi, Ilie cerea cartea de la profesor, o citea noaptea şi o da înapoi a doua zi, aşa făcuse cu toate cărţile timp de şapte ani cât au durat cursurile liceale. În excursii şi la parade Ilie nu se ducea, căci nu avea haine de paradă, avea numai un rând de haine ce erau pe el. Un ban de buzunar ca să mai cumpere şi el câte ceva de ale mâncării când ieşea cu ceilalţi băieţi, el nu avea. Se întrista tânărul Ilie când colegii lui plecau în excursie şi el trebuia să rămână singur la internat; dar nu şedea în trândăvie ci învăţa, cugeta şi se ruga încontinuu.

Vara, în perioada vacanţelor, se ducea la unchiul său, moş Alecu, şi-l ajuta la munca câmpului, la prăşit, la coasă şi la alte treburi gospodăreşti. Nimeni nu ţine minte să-l fi văzut făcând vizite la preotul satului sau la prfesorul său, sau stând de vorbă fără rost cu oamenii.

Când a dat bacalaureatul a dormit la Mitropolie la Cernăuţi şi s-a mărturisit la un preot arhimandrit, care îl sfătuieşte să rămână acolo şi să facă teologia. După scurt timp însă, arhimandritul, din cauza neînţelegerii cu ceilalţi părinţi, care erau basarabeni, este nevoit să plece, şi la plecare îl sfătuieşte să nu rămână acolo, ci să mergă la Mânăstirea Neamţ şi îi dă chiar o recomandare către stareţul de acolo, arhiereul Nicodim Munteanu, mai târziu mitropolit al Moldovei la Iaşi şi Patriarh al României. Tânărul Ilie se şi gândeşte ce să facă. Colegii lui s-au înscris fiecare la facultatea la care au voit, dar el ce să facă? După multă rugăciune, treaz fiind şi în plină zi, aude o voce:

– Mânăstire!

Simţind în sufletul său o chemare deosebită de la Dumnezeu pentru o viaţă curată în monahism, pleacă imediat la Mânăstirea Neamţ şi este primit de stareţul arhiereu Nicodim şi stă aici cam un an, adică în anul 1933. Aici a fost pus la multe ascultări printre care şi ajutor de farmacist pe lângă vestitul farmacist Iov schimonahul, apoi bibliotecar al mânăstirii unde s-a îmbolnăvit cu aranjatul cărţilor pline de praf şi de mucegai şi de la curenţii de la ferestre, şi de la crăpăturile de la duşumea, căpătând reumatismul, de care atrebuir să sufere toată viaţa lui, până la mormânt.

În mânăstire s-a împrietenit cu cei mai bătrâni şi mai învăţaţi părinţi, cu care discuta despre mântuirea sufletului şi problema schimbării calendarului, care era încă mult discutată atunci şi constituia o problemă cheie. S-a împrietenit cu un frate din Bucovina şi pe acest frate stareţul a hotărât să-l facă călugăr împreună cu alţi fraţi dar el n-a voit, spunând că mai întâi să facă Botezul adevărat prin afundare după cum s-a rânduit prin Sfinţii Apostoli, iar nu prin stropire aşa cum se făcea atunci în Bucovina. După ce l-a botezat, a fost făcut şi călugăr şi cu acesta fratele Ilie s-a hotărât să meargă la Muntele Athos, unde se păstrează Calendarul adevărat ortodox. Încercând să scoată paşaportul pentru Athos, n-au reuşit, spunându-le că trebuie să facă mai întâi serviciul militar. Dar Ilie, crezând că va reuşi să scoată paşaportul ca civil, s-a bărbierit şi tot n-a reuşit şi de ruşine nu s-a mai întors la Mânăstirea Neamţ. Apoi a vizitat şi pe Petrache Lupu la Maglavit şi ca mărturie se păstrează hârtia cu iscălitura preotului din Maglavit. La întoarcerea din Maglavit a trecut pe la Mânăstirea Turnu de pe Valea Oltului. Acolo, cu câteva zile mai înainte, arsese Biserica. Când l-au văzut părinţii din mânăstire, care erau în număr de şase, l-au rugat mult ca să rămână la ei, că nu mai aveau nici un tânăr, care să-i ajute, tocmai plecase un frate tânăr şi nu mai ştiau nimic de el. Ilie a rămas cu bucurie acolo un an întreg. Mânăstirea avea o grădină cu pomi fructiferi, din care Ilie, mâncând, s-a mai îndreptat cu sănătatea. Părinţii din mânăstire voiau să rezidească biserica arsă şi sfătuiau pe Ilie să meargă după milostenie prin sate şi să adune bani împreună cu o călugăriţă de la o altă mânăstire, dar Ilie n-a primit să facă această ascultare.

Acum se apropie timpul ca să facă armata şi părinţii îl sfătuiau ca să se facă diacon şi să scape de armată. Ilie însă n-a voit, căci nu voia să rămână acolo, şi a preferat să facă serviciul militar. În timpul serviciului militar, nu s-a bărbierit, ci a purtat barbă. După terminarea serviciului militar se călugăreşte primind numele de Ioan, aceasta a fost în preajma Sfintelor Paşti ale anului 1936, de când îşi închină toată viaţa sa monahismului, stareţ al Mânăstirii Neamţ era acuma Valerie Moglan, la care a fost intendent de stăreţie şi profesor de limba română pentru pregătirea fraţilor din mânăstire. De remarcat este faptul că fratele Ilie şi părintele Ioan a avut numele celor doi mari prooroci: Sfântul Ilie râvnitorul şi Sfântul Ioan Botezătorul postitorul, şi s-a învrednicit să trăiască chiar pe locurile unde s-au nevoit aceşti doi mari prooroci, pe care i-a avut întotdeauna ca o oglindă şi sprijinitori în toate ispitele şi necazurile lui. Dar un foc puternic ardea în inima lui şi o dorinţă nestrămutată ca să meargă la locurile Sfinte ca să se închine şi să calce pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. Dorinţa lui se realizează şi primeşte blagoslovenie de la arhiereul Nicodim, acum mitropolit al Moldovei, care i-a dat şi prima blagoslovenie când a intrat în Mânăstirea Neamţ, şi în toamna lui 1936 porneşte spre Locurile Sfinte unde se păstrează Calendarul Ortodox neschimbat moştenit de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit.

La Ierusalim, părintele Ioan a venit cu încă doi monahi din Mânăstirea Neamţ: monahul Claudio şi monahul Damaschin, care după vizitarea Sfintelor Locuri se reîntorc în România, iar părintele Ioan cu greutate se închinovează în Lavra Sfântului Sava, situată între Bethleem şi Marea Moartă, unde primeşte tunderea monahală în treapta schimniciei. Greutatea de a intra în Mânăstirea Sfântul Sava a provenit din partea egumenului Nicolae, care avea două motive:

  1. Cuza-Vodă, la 1862, a făcut secularizarea averilor mânăstireşti, după care lege a avut de pierdut mânastirile din Ţara Sfântă şi
  2. În mânăstire mai exista duhovnicul Sava, cuţovlah, care vorbea bine limba română şi încă un monah român şi împreună cu părintele Ioan ar fi putut face partid, ceea ce nu s-a întâmplat. Totuşi Mânăstirea Sfântul Sava avea mare lipsă de personal, tânărul şi egumenul Nicolae a mers la Patriarhul din Ierusalim şi i-a cerut să-i dea personal şi acesta i-a spus:

– Uite, tânăr şi nu vrei să-l primeşti.

Numai în urma acestui eveniment l-a primit pe părintele Ioan. În Mânăstirea Sfântul Sava învaţă bine limba greacă, o vorbea perfect ca şi grecii. Se ocupă mult cu cititul, cercetează vestita bibliotecă a mânăstirii şi face traduceri multe din limba greacă în limba română care să fie folositoare tuturor românilor, care le vor citi. Ajunge paracliser, ajutor de econom şi cu îngrijirea bolnavilor, care îi răpea foarte mult timp. Ca paracliser trebuia să aprindă candelele la două Biserici şi la patru Paraclise. Venea la chilie seara la ora 10 ca să se odihnească şi când să adoarmă îl trezea vecinul de alături, un bătrân bolnav şi de minte, care până atunci se săturase de somn şi se scula şi începea să cânte tropare şi condace, iar părintele Ioan trebuia să se scoale la ora 11 şi să aprindă candelele şi să tragă clopotele de deşteptare. De aceste „neadormite Candele” părintele Ioan avea grijă.

Odată părintele Ioan venea de la Ierusalim cu un măgar şi cu un arab pe valea ce trece pe lângă mânăstire, căci acesta era drumul obişnuit, circa patru ore de mers. Cam la mijlocul drumului vede pe un deluşor o mulţime de arabi, care păzeau trecerea economului mânăstirii, ieromonahul Pavel, care era trecut la Ierusalim şi la întoarcere îl aşteptau ca să-l omoare, fiind supăraţi că i-au oprit să aducă proviziile la mânăstire şi în locul lor au pus pe alţii.

Când l-au văzut pe părintele Ioan, crezând că este economul, un tânăr ridică un par de lemn să-i dea în cap şi când a ridicat parul, tatăl lui a strigat:

– Stai, nu da, că nu-i el, este altul!

Şi a stat cu parul aşa şi părintele Ioan a scăpat de moarte sigură.

Părintele Ioan îngrijea şi de bolnavii mânăstirii. Auzind arabii de el că este priceput, au început să vină şi ei ca să-i ajute şi să-i vindece şi cu timpul este numit de toţi „Doctorul Mânăstirii”.

În acea vreme începuseră mari tulburări, se răsculaseră arabii împotriva englezilor şi arabii aduceau răniţii în mânăstire şi în mânăstire nu mai era linişte.

Părintele Ioan era foarte obosit şi slăbit din pricină că nu avea nici o clipă de odihnă, fiind bolnav şi cu rinichii şi clima şi hrana nefiind prielnice, se hotărăşte să plece în pustie pentru linişte. Se mărturiseşte la părintele duhovnic Sava, care îi dă blagoslovenie să plece în pustie, aceasta în anul 1939. Părintele Ioan pleacă cu un frate nou sosit din România, care însă după 3 luni s-a reîntors în România din cauza asprimii pustiei. La plecare au luat şi un arab până la un loc şi pe urmă s-a întors înapoi. Au mers mai departe prin pustie la Fesca, azi îi spune Qumran, unde s-au făcut săpături şi s-au găsit fragmente din Vechiul Testament şi unde au trăit esenienii.

Până acolo nu mai era mult de mers şi fără drum, numai prin pustietăţi, şi noaptea se apropia şi apa din vasul lor se terminase şi ei erau foarte obosiţi, căldura era de 40 de grade şi nu ştiau ce să facă de apă. Stând jos şi odihnindu-se, văd aproape de dânşii mulţi bărzăuni, care se coborau şi se ridicau dintr-o vale adâncă printre stânci.

Se uită cu atenţie şi văd ceva licărind ca apa, dar cum să se coboare! Aveau o funie şi se leagă unul de mijloc şi unul ţinea bine funia şi aşa au ajuns în fundul văii; acolo era puţină apă rămasă din ploile de iarnă, din care beau şi bărzăunii. Au băut, s-au întărit şi au luat apă şi în vasul lor. A doua zi au mers până la peştera dorită, unde au stat numai două săptămâni, căci apa era sălcie şi în afară de asta au năvălit beduinii cu vitele lor.

S-au mutat la Peştera de la Calomona, care este la un kilometru depărtare de mânăstirea Sfântul Gherasim spre Marea Moartă şi Iordan. Au plecat noaptea, ca să nu-i vadă de la Marea Moartă, străbătând pustia prin văi şi dealuri. Deodată văd pe un deal în apropiere de ei o fiară cât un măgar, care mereu se oprea şi se uita la ei.

Dumnezeu i-a ocrotit şi fiara nu i-a atacat căci era o hienă, foarte periculoasă, dar şi fricoasă, care atacă la mizul nopţii.

Peştera de la Calomona era umedă şi apa o aducea de la mânăstirea Sfântul Gherasim. Între timp, fratele din România a plecat dar avenit monahul Ioanichie, un alt călugăr de origine română, care a rămas cu părintele Ioan până la sfârşitul vieţii lui.

Aici au stat un an şi jumătate în condiţii de trai foarte grele. Aici părintele Ioan a tradus din limba greacă Acatistul Adormirii Maicii Domnului şi l-a terminat în ziua de 5 August, ziua în care trebuia să fie şi adormirea părintelui Ioan.

Condiţiile de hrană fiind nepotrivite, părintele Ioan s-a îmbolnăvit de dizenterie, de care a suferit un an şi jumătate.

În acest timp, al doilea război mondial era în plină intensitate. Germanii se apropiau de Alexandria din Egipt, şi fiindcă România era aliată cu Germania, englezii au adunat pe toţi românii într-un lagăr la un loc cu germanii şi italienii. Pe părintele Ioan, deşi bolnav, dar fiindcă cunoştea limbi mai multe (germană, franceză, arabă, greacă) l-au ţinut 9 luni mai mult decât pe toţi. După eliberarea din lagăr s-a întors iarăşi la Mânăstirea Sfântul Sava.

La praznicul Mânăstirii Sfântului Teodosie s-a dus şi părintele Ioan şi s-a rugat cu fierbinţeală la Sfintele Moaşte „Capul Sfântului Teodosie” începătorul de obştie şi a simţit multă uşurare de suferinţa care o avea şi s-a vindecat cu darul Sfântului Teodosie.

A doua oară în Mânăstirea Sfântului Sava, părintele Ioan şi-a luat iarăşi ascultările de mai înainte, dar acuma era mai slăbit şi anemiat şi clima îi făcea mult rău, tot mereu sta şi se gândea cum să scape iar la linişte, căci mânăstirea nu avea alt călugăr tânăr, care să ia ascultările lui.

În vremea aceea era ca superior la Biserica Românească din Ierusalim arhimandritul Victorin, care cunoştea pe părintele Ioan de la Mânăstirea Neamţ şi fără să-l întrebe a scris la Patriarhul Nicodim ca să facă o intervenţie la patriarhul Ierusalimului şi să hirotonisească preot pe părintele Ioan pentru Schitul românesc de la Iordan cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Părintele Ioan de două ori a fost îndemnat a se hirotonisi ca diacon, odată la Turnu şi a doua oară la Mânăstirea Neamţ, dar n-a primit. Acuma, ca să poată ieşi la linişte, a primit. Patriarhul Ierusalimului a aprobat hirotonisirea şi la 13 mai (Sfânta Muceniţă Glicheria) a fost hirotonit ierodiacon în anul 1947, de către arhierul Irirarh şi la 14 septembrie, acelaşi an, a fost hirotonit ieromonah şi egumen pentru Biserica Românească de la Iordan. Hirotonia s-a făcut în Biserica Sfântului Mormânt.

După hirotonire, superiorul Bisericii româneşti tot amâna ca să-l trimită la Iordan, dar părintele Ioan i-a spus că el în Ierusalim în oraş nu stă şi s-a întors înapoi la Mânăstirea Sfântului Sava.

Văzând situaţia, arhimandritul Victorin îl cheamă înapoi şi-l lasă să plece la Iordan, dar fără nici un ajutor de hrană sau materiale.

Părintele Ioan a mers la Iordan împreună cu ucenicul lui, schimonahul Ioanichie.

Suntem în luna decembrie 1948, când războiul dintre evrei şi arabi era în toi. La schitul de la Iordan se revărsase atât Iordanul cât şi pârâul ce trece pe lângă Mânăstirea Gheorghe Hozevitul şi toată grădina era înnămolită cu pământ şi nisip. Casa de locuit era compusă din două camere, mici, pline de nămol.

Biserica era acoperită cu ţigle sparte şi ploua, printre pietrele pardoselii crescuse iarbă. S-a improvizat o sobă din trei butoaie cu pământ deasupra şi care servea de pat. Un frate român din Ierihon (fratele Constantin) aducea pâine din porţia lui şi a făcut o căsuţă din lemnele ce s-au găsit în grădina Schitului, aceasta în mod gratuit. După câtva timp a murit Patriarhul Nicodim al României şi după obicei toate patriarhiile îi fac parastase la 40 de zile. Când a făcut parastas şi Patriarhul din Ierusalim, arhimandritul Victorin îl cheamă să ia parte şi pe părintele Ioan, dar nu s-a dus, pentru că Patriarhul Nicodim cât a trăit a persecutat Biserica cu Calendarul adevărat Ortodox. Din cauza aceasta, arhimandritul Victorin s-a supărat foarte tare şi n-a vrut să treacă pe la Iordan, apoi din cauza războiului a plecat un an în Liban, iar la reîntoarcerea sa, aşa fel a făcut încât a trimis la Iordan pe părintele ce fusese mai înainte.

Părintele Ioan ţinea foarte mult la respectarea canoanelor Bisericii Ortodoxe de Răsărit, din care pricină a avut mult de suferit.

Astfel a venit odată la Iordan arhimandritul Victorin cu an om bogat din America, care voia să vadă schitul şi să-l ajute cu ceva bani. Când s-au aşezat la masă, arhimandritul Victorin a invitat la masă şi pe şofer, care era mohomedan. Părintele Ioan, fiindcă era şoferul de altă credinţă, n-a voit să stea la masă cu ei şi s-au supărat mult şi n-a mai dat nimic pentru Biserică, părintele Ioan aşa gândea: „mai bine sărac, dar curat”.

După ce a venit vechiul egumen de la Iordan, părintele Ioan şi ucenicul său au plecat la Schitul Sfânta Ana, ca să se liniştească în peşterile de acolo. S-a înţeles cu egumenul Mânăstirii Gheorghe Hozevitul, care i-a dat şi aprobarea de hrană, şi care nu-i va face nici o greutate.

Sosirea în mânăstire s-a făcut în noiembrie 1952.

A stat aici un an, până a venit un monah din Cipru, monahul Pavel, cu care s-a înţeles să meargă în peşterile de la Schitul Sfânta Ana.

Monahul Pavel l-a ajutat de a pus uşă şi ferestre la chiliuţa lui mică unde a stat şapte ani fără să meargă la mânăstire sau la Ierihon, răbdând zăduhul zilei, vara ajungea căldura până la 40 de grade. Foarte mult suferea de reumatism, zi şi noapte se chinuia cu schimbatul flanelelor pline de sudori, căci fiind foarte slab, nu le putea suferi să se usuce pe corp.

Hrana lui era posmag şi pâine mai rar, când îi aducea fratele român, Constantin din Ierihon. Toată viaţa lui a trăit în mare sărăcie, ca să-l îmbogăţească Dumnezeu după trecerea din viaţa aceasta.

Chilia părintelui Ioan se află pe Valea Hozeva mai jos de Mânăstirea Gheorghe Hozevitul şi căţărată sus cam 50 de metri de firul văii, pe coasta stâncoasă şi pare un cuib de rândunea.

Chilia monahului Pavel, prietenul părintelui Ioan, se află în apropiere şi are un mic Paraclis, unde adesea se făcea şi Sfânta Liturghie.

Părintele Ioan a avut mult de suferit şi de la arabii beduini, care aruncau cu pietre cu scopul ca să-l alunge de acolo, dar el toate le-a suferit cu bucurie şi smerenie. În peştera părintelui Ioan accesul era destul de greu, de la un anumit loc versantul era aproape vertical şi acolo a pus o scară de 5 metri, pe care o trăgea sus, aşa că primea numai pe cine voia. Cât a trăit în peşteră nu a primit parte femeiască.

În chilie, după ce făcea pravila şi canonul, părintele Ioan se ocupa cu scrisul şi cu traducerile din limba greacă în limba română.

A extras din cele mai folositoare cărţi, care să fie folositoare tuturor creştinilor, care le vor citi. A scris în versuri şi în proză. Toate scrierile lui sunt scrise cu atâta duh de smerenie şi umilinţă că toţi care le citesc nu pot să nu lăcrimeze, oricât de împietrită ar fi inima. O parte din opera lui a apărut în două volume sub titlul Hrană Duhovnicească.

Din scrierile lui se poate înţelege viaţa lui plină de nevoinţe şi totdeauna cu mintea şi cu inima la Cel răstignit pe Golgota pentru mântuirea lumii. Aşa gândind ziua şi noaptea până i s-a apropiat sfârşitul.

Cu două săptămâni înainte de a-şi da sufletul în mîinile Domnului, ziua pe la amiază, a văzut pe cerul senin în partea dreaptă o cunună din frunze de finic şi scris: „Fericiţi …” şi alte cuvinte iar în stânga: „Blestemaţi …” şi alte cuvinte … şi fulgere şi săgeţi ca de trăznet. Vedenia a spus-o ucenicului său schimonahul Ioanichie care l-a îngrijit tot timpul şi i-a spus că dacă îi va scădea temperatura şi o să poată vorbi, o să-i spună mai multe din tot ce a văzut din vedenie pe cer. Scrisul „Fericiţi …” fiind pentru dânsul n-a voit să spună ca să nu se laude singur. Cunoscând că i se apropie sfârşitul, s-a împărtăşit singur miercuri dimineaţă, având Sfintele taine.

Temperatura îi creştea mereu şi slăbea vazând cu ochii şi nu a mai spus celelalte cuvinte din vedenie. Fiind luna august, afară temperatura era de 40 de grade.

Peste noapte, părintele Ioan s-a ridicat, vrând să spună ceva dar n-a putut spune nimic şi s-a culcat înapoi în pat. După un ceas a ridicat mâna dreaptă în sus şi blagoslovea în toate părţile pe Sfinţii Părinţi pe care i-a lăudat în scrierile lui.

Răbdând cu multă tărie bolile din timpul vieţii, cu regim sever de mâncare şi băutură, cu mintea aţintită mereu la Patimile Celui Răstignit pe Golgota, Părintele Ioan a reuşit să desmaterializeze trupul şi să se unească cu Dumnezeu în Rugăciune.

Ştia că se duce la Domnul la o vârstă foarte tânără, dar nu a fost deloc întristat şi singur s-a pregătit în seara zilei de 4 august.

Ucenicul lui, schimonahul Ioanichie, spune că îi punea un şervet muiat în apă, căci tot trupul ardea având temperatura de 40 de grade şi totuşi niciodată nu a scos un „Of!” ci numai îi mulţumea frumos.

Părintele Ioan în toată viaţa lui a căutat ca să respecte canoanele Bisericii Ortodoxe, de la cele mai mici lucruri până la cele mai mari. Astfel când a slujit Sfânta Liturghie în Mânăstirea Gheorghe Hozevitul, în ziua Sfântului Ioan Botezătorul, a refuzat să dea Sfânta Împărtăşanie la o preoteasă din satul Taibe, pe motiv că înainte cu o zi, la Botezul Domnului, mâncase carne, adică nu postise trei zile înainte.

Atunci egumenul, care era duhovnicul ei şi îi cunoştea situaţia, a pus epitrahilul şi a împărtăşit-o.

Din momentul când a fost hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt şi până la sfârşitul vieţii, Părintele Ioan n-a slujit împreună cu alt preot. De asemenea, când slujea Sfânta Liturghie, nu punea la Proscomedie pe clericii de care auzise a fi masoni.

După moarte, Părintele Ioan a fost îngropat într-un vechi mormânt, care exista în peştera lui şi unde în trecut fuseseră îngropaţi mulţi pustnici. Deasupra s-au pus scânduri şi capac din pământul tare ca betonul.

În anul 1968, ucenicul lui, schimonahul Ioanichie reuşeşte să publice o parte din scrierile părintelui Ioan, în două volume, sub denumirea de Hrană Duhovnicească, carte cu cele mai minunate şi umilicioase cugetări care suie pe om cu cugetul la cer, scrise în versuri, care poezii oglindesc şi viaţa Părintelui Ioan, fiind de o profundă simţire spirituală.

După un timp îndelungat, Părintele Ioan arată în vis ucenicului său, schimonahul Ioanichie, că trebuie dezgropat, dar egumenul şi părinţii din mânăstire au hotărât să-l lase acolo pentru totdeauna. A trecut un an de la arătarea în vis şi egumenul în cele din urmă a acceptat să-l dezgroape, dar să rămână în acelaşi loc; aceasta s-a întâmplat în 1980, adică 20 de ani de la îngropare.

Când s-a dezgropat corpul Părintelui Ioan, s-a văzut o minune mare.

Corpul Părintelui Ioan era întreg, cu miros plăcut, cu hainele neputrede, epitrahil şi schima întregi şi pielea uscată pe oase şi arăta ca şi cum ar dormi, cu faţa curată, cu barba neagră întreagă, faţa plăcută ca şi când ar dormi.

Văzând egumenul această minune, s-a hotărât să-l aducă la Mânăstirea Hozeva într-un sicriu provizoriu, care nefiind de bună calitate şi frumos, nu putea să fie expus şi arătat la închinători, dar bani nu erau pentru a se cumpăra alt sicriu.

În timp ce era expus în mânăstire în acel sicriu provizoriu, o femeie tocmai din Australia, mama preotului Haralambie, a avut o vedenie în vis în care s-a arătat o persoană necunoscută ei ca şi călugăr şi i-a spus să adune bani pentru a face o raclă pentru un sfânt cu trupul întreg. Dar cum îl chema şi cine era şi în celoc era, nu i s-a arătat.

Povestind visul la unul şi la altul, toţi se mirau, neştiind ce înseamnă asta.

Nu mult după această întâmplare, a venit la închinăciune o persoană de acolo care a văzut pe Sfântul Ioan şi a spus că acum a găsit pentru cine trebuia să fie racla. Era pentru Noul Sfânt Ioan, de la Mânăstirea Hozeva. Cu banii adunaţi în Australia i s-a făcut o raclă frumoasă care s-a aşezat în Biserica cea mică a Sfântului Ştefan lângă mormântul Sfântului Gheorghe Hozevitul.

Aici vin închinătorii şi se închină cu multă evlavie şi credinţă, sărutând racla şi fiind foarte impresionaţi de această minune.

În timpul după ce a fost dus la Biserică, egumenul a plecat în Grecia după ceva ajutoare necesare reparării drumului ce duce spre mânăstire, fiind foarte prăpăstios. După plecarea egumenului, nişte preoţi din Patriarhie nu credeau de cuviinţă să fie aşezate în acest lăcaş nişte moaşte noi şi mai ales de alt neam. S-au sfătuit cu Patriarhul şi au hotărât să vină o comisie la faţa locului şi să-l ducă în altă parte.

Arhierul n-a voit să-l scoată în lipsa egumenului, şi a aşteptat ca să se întoarcă din Grecia. În acest timp însă Patriarhul a murit, arhierul a fost operat de rinichi, altul s-a îmbolnăvit rău de inimă, adică cei rânduiţi în comisie.

După cele întâmplate, i-a luat frica Sfântului şi n-au mai venit, iar Sfintele Moaşte se odihnesc în pace, fără să le tulbure nimenea.

În timpul vieţii Sfântului, a venit la peştera în care locuia un preot numit Mitrofan, care locuia atunci în Sfântul Munte Athos şi care era pictor de meserie. Mitrofan, văzând singurătatea acestor locuri de la Schitul Sfânta Ana şi plăcându-i foarte mult, s-a hotărât să lase Sfântul Munte şi să vină să locuiască acolo, spunându-i Părintelui Ioan că mai întâi se duce acasă, ca să aranjeze casa şi apoi se va întoarce. Părintele Ioan i-a spus:

– Dacă vii, vino aşa cum eşti acuma, dar dacă vrei să pui casa în rânduială, nu ai să mai vii deloc.

Într-adevăr, plecând la Sfântul Munte, s-a apucat de lucru cu picturi, trecând doi ani. Un ucenic de-al lui, cu năravul de a fura, i-a luat nişte pensule de valoare.

Preotul Mitrofan certându-l, ucenicul s-a mâniat şi într-o seară i-a ţinut calea şi l-a omorât. Aşa s-au realizat cele spuse de părintele Ioan, că dacă nu rămâi acuma nu vei mai veni.

O credincioasă venită din Grecia la Mânăstirea Hozeva, văzând Sfintele Moaşte ale părintelui Ioan, a fost impresionată, s-a întristat mult şi s-a căit că le-a văzut, zicând:

– Mai bine nu le vedeam.

Ea era venită cu un grup de vizitatori. Mergând acasă la gazda din Ierusalim unde se oprise, a aţipit şi i s-a arătat Sfântul Ioan întruchipat foarte frumos, spunându-i:

– Ileano, de ce te-ai speriat de mine? Eu sunt Ioan. Ce rău ţi-am făcut?

Ileana, după acest vis, a vrut să vină din nou la Mânăstirea Hozeva ca să-şi ceară iertare de la Sfânt, dar trebuia să plece cu grupul din ţară. După un an a venit în mod special numai ca să-şi ceară iertare şi să obţină o fotografie a Sfântului Ioan, ca să-l pună la loc de cinste.

Locurile acestea pe unde a pustnicit Sfântul Ioan Iacob Românul, din pustiul muntelui şi a văii Hozeva, au jucat un rol important din cele mai vechi timpuri.

Isus al lui Navi, urmaşul lui Moisi, după căderea cetăţii Ierihon, a trecut pe drumul ce şerpuieşte de-a lungul pârâului Wadi Kelt sau cum i se zice astăzi Valea Hozevei şi a ajuns pe locul unde se află astăzi Ierusalimul.

Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana au avut în Valea Hozevei o stână de oi. Fiind foarte supăraţi că nu aveau copii, au plecat de acasa. Sfântul Ioachim a venit în Valea Hozeva şi s-a urcat în Peştera unde a stat cândva şi Sfântul Ilie şi s-a rugat aici timp de 40 de zile, ca să se milostivească Domnul şi să-i dea copil. Sfânta Ana a rămas în Ierusalim în locuinţa lor din apropierea Porţii Leilor (sau a Sfântului Ştefan) unde la fel era o peşteră şi s-a rugat mult Domnului. După cele 40 de zile de post şi rugăciune, amândoi au fost vestiţi de îngerul Gavril că vor avea pruncă, care urma să fie Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

După ce Sfânta Ana a dus-o pe prunca Maria în vârstă de trei ani la Templu, în Sfânta Sfintelor, locul unde se află astăzi moscheea lui Omar, s-a retras tot pe Valea Hozeva, într-o peşteră situată la circa un kilometru mai spre Ierihon de la Peştera Sfântului Ilie. Aici s-a retras Sfânta Ana cu un grup de femei pioase şi care de atunci se cheamă Der Benat după denumirea arabă sau mânăstirea femeilor sau Schitul Sfânta Ana.

Tradiţia spune că piciorul drept al Sfintei Ana a fost păstrat la schit până prin secolul al XV-lea, când călugării de aici au fugit la Sfântul Munte Athos de teama prigonitorilor şi au luat şi piciorul drept al Sfintei Ana şi au întemeiat Schitul Sfânta Ana din Muntele Athos, spre versantul sudic.

Sfântul Prooroc Ilie, urmărit de Isabela, aici s-a adăpostit timp de trei ani şi jumătate, hrănit de un corb, care dimineaţa îi aducea carne şi seara pâine. Această peşteră a rămas intactă de la Sfântul Ioachim şi până astăzi, chiar după ce mânăstirea a fost distrusă de Hosroe, împăratul perşilor, la anul 614.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, p.22-36.

Sursa: https://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/

 

Hits: 56

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com