Cum ne putem înșela crezând că avem dragoste de aproapele

 

Foarte des în timpurile de azi oamenii se înşeală, considerând că sunt suficiente dorinţa şi puţin efort ca să începi să-l iubeşti pe aproapele cu dragoste creştină. Cât de mult şi de elocvent se vorbeşte în zilele noastre despre dragoste! Toţi se îndeamnă unul pe altul să se unească sub semnul dragostei, toată lumea se ameţeşte cu ideea unei iubiri omeneşti abstracte, nădăjduieşte pe această cale să-şi rezolve toate contradicţiile. In învăţătura creştină se vorbeşte la fel de des despre dragostea de aproapele: porunca de a-l iubi pe aproapele a fost dată de Domnul însuşi împreună cu prima poruncă – dragostea de Dumnezeu, iar toţi Părinţii Bisericii într-un duh afirmă că dragostea de aproapele este temelia poruncii dragostei de Dumnezeu. Dar sunt una şi aceeaşi dragostea la care cheamă lumea şi cea pe care o învaţă Biserica?

Nu! Nu este una şi aceeaşi, ci ele se deosebesc radical. Oamenii, cu cât elogiază dragostea unuia faţă de altul, cu atât dispreţuiesc acea dragoste care se propovăduieşte în învăţătura Ortodoxiei. In toată lumea este pervertită înţelegerea dragostei faţă de aproapele. Fiecare om poate fi uşor înşelat să primească simţurile străine adevăratului creştinism drept ceva luminos, înalt, plăcut lui Dumnezeu.

De unde vine aceasta? De la faptul că oamenii, auzind despre înălţimea dragostei, despre sfinţenia ei, că este mai presus de toate virtuţile şi fără de ea totul este mort, încep să o caute în sine, neînţelegând faptul că propria noastră cădere, îndepărtarea noastră de Dumnezeu, toate bolile sufletului, patimile, deprinderile rele au distrus în noi puterea de a iubi. Nici un fel de cuvinte înalte şi idei despre dragoste nu sunt suficiente ca să refacem în noi această distrugere.

„Dacă s-ar limita doar la învăţătura despre dragoste, creştinismul ar fi inutil, pentru că în natura omenească ştirbită de păcat nu există puteri pentru transpunerea în viaţă a acestei învăţături. Despre dragoste au vorbit în Vechiul Testament şi păgânii. Raţiunea recunoaşte că porunca despre dragoste este bună, dar omul întâlneşte în sine însuşi o altă lege, care se opune legii minţii şi care îl robeşte legii păcatului (v. Romani 7, 23). Cine urmăreşte mişcările sufletului său, acela ştie bine cum păcatele şi patimile se luptă cu raţiunea şi cât des ele înving.

Raţiunea se pleacă sub asaltul patimilor; păcatul, ca o ceaţă, astupă de ochii noştri soarele adevărului, leagă toate faptele bune ale sufletului nostru. Ne poate oare ajuta într-o asemenea situaţie doar învăţătura despre dragoste? Tocmai în aceasta constau puterea şi importanţa lucrării lui Hristos, că ea nu se limitează doar la această învăţătură. Omului îi sunt date noi forţe. Lucrarea lui Hristos este crearea «făpturii noi», adică a Bisericii. în Biserică Duhul lui Dumnezeu dă puteri oamenilor pentru înfăptuirea învăţăturii creştine în viaţă. Fără Biserică nu există creştinism; rămâne doar învăţătura creştină, care singură nu-l poate «înnoi pe Adam cel căzut».”

Astfel că a căuta dragostea în afara Bisericii Ortodoxe, printre oamenii necredincioşi sau eretici, este o rătăcire profundă. Dar nici noi, creştinii ortodocşi, nu trebuie să gândim că inima noastră poate să se aplece cu uşurinţă spre îndeplinirea acestei porunci. Nu, ci trebuie să verşi sudoare şi lacrimi, să te străduieşti şi să te necăjeşti mult înainte să apară semnele faptului că inima s-a înmuiat şi s-a milostivit spre aproapele. Dacă vom începe să privim atent în sufletul nostru, dacă într-adevăr de dragul poruncii lui Dumnezeu vom dori să-l iubim pe aproapele nostru, atunci vom descoperi în inimă o opoziţie cruntă: ea ori va răspunde cu împietrire, ori se va înrăi asemenea unei fiare, îşi va ascuţi ba ura, ba defăimarea, ba fantezia şi invidia, ba batjocura, ba judecata, ori va râde de răul întâmplat aproapelui, ori se va întrista de reuşitele lui – astfel este inima noastră, până când va fi curăţită prin efort continuu de mustrare de sine, de rugăciune şi de nevoinţele interioare şi exterioare, prin răbdarea necazurilor, a supărărilor, a nedreptăţilor etc. Nu în zadar Sfântul Ioan Scărarul plasează dragostea pe cea mai înaltă treaptă, a trei- zecea, a scării virtuţilor. Cum dar visăm noi s-o obţinem sărind toate celelalte douăzeci şi nouă de trepte?

Ce patimi, ce pervertiri ale simţurilor noastre trupeşti sunt în stare să se îmbrace în veşmântul dragostei de aproapele! Ce patimi se străduiesc să reprezinte în sine sfânta dragoste şi milostenia faţă de aproapele! Multe dintre cele mai dezgustătoare patimi primesc libertatea de a trăi şi de a acţiona sub acoperirea dragostei creştine.

Ne îndepărtează de Hristos diferite deprinderi şi împătimirea de oameni, deoarece întotdeauna ne lipim unul de altul şi dorim compania oamenilor mânaţi de mulţime de patimi şi de înclinaţii rele. Alegând viaţa creştină evlavioasă, trebuie să depunem mult efort pentru a ne elibera inima de mulţimea unor astfel de deprinderi sufleteşti bolnăvicioase. Demonii vicleni ne cântă un cântecel oarecare îmblânzitor, relaxant, linguşitor despre dragoste faţă de toţi oamenii, despre milostenie, despre jertfirea de sine; în acest fel, omul poate continua aceleaşi relaţii care întinează inima, gândind că a început o cu totul altă viaţă şi că tinde spre comuniune – acesta fiind considerat semnul dragostei de aproapele care s-a născut în el.

După felul lor, astfel de patimi precum dorinţa de a bineplăcea oamenilor, întemeiată pe delectarea cu smerenia de sine, modestia prefăcută, desfrânarea în cele mai fine şi ascunse feluri, pot părea un izvor luminos din care iese milostenia. Este foarte important pentru mântuirea sufletului să îndepărtezi din inimă tot ce este imaginar, prefăcut, pătimaş. Nu trebuie să ne jucăm de-a dragostea creştină, ci să facem totul ca într-adevăr să dobândim această dragoste adevărată de aproapele. Trebuie să deosebim ce este sangvinic, sufletesc, trupesc de ceea ce este duhovnicesc. Tot ce este cu adevărat după Evanghelie, îndeplinirea poruncilor lui Hristos de dragul lui Dumnezeu, de dragul veşniciei, nu după atracţia pătimaşă, este unit întotdeauna cu lupta, cu efortul, cu impunerea puterilor proprii.

Sentimentul împăcării şi uşurinţei va veni după biruinţă, după săvârşirea nevoinţei. Pasiunea, dimpotrivă, atât te însufleţeşte spre fapte de dragoste falsă, că, dacă se vor întâlni obstacole din partea legilor bisericeşti, a canoanelor Sfinţilor Părinţi, atunci cel mişcat de o astfel de „dragoste” se grăbeşte cu iritare să le respingă, numindu-le principii învechite sau greşite, şi se grăbeşte să îndeplinească lucrarea „dragostei”. Adevărata dragoste creştină nu încearcă să se arate în afară, ci este reţinută, caută să-şi ajute aproapele nu doar în necesitatea lui trupească, ci şi în cea sufletească. Dragostea trupească nu se gândeşte la veşnicie, căci pentru ea importantă este doar viaţa aceasta, ei îi sunt necesare trăiri puternice, care să impresioneze, publicitate. Dragostea sufletească este egoistă, nu-l iubeşte pe aproapele, ci pe sine însăşi. Din nou în suflet apare acel idol: „Eu sunt milostiv şi iubitor de fraţi” – îşi însuşeşte slavă pentru faptele sale de milostenie exterioare.

Este păcat când omul se lipeşte de aproapele cu patima poftei trupeşti, cu vreo deprindere întunecată, gândind că aceasta este legătură duhovnicească. Se va vedea la Judecată că multe din cele considerate de noi lumină au fost întuneric. Despre aceasta scrie Sfântul Ignatie: „Nu te gândi, iubite frate, că porunca dragostei faţă de aproapele a fost atât de apropiată de firea noastră căzută: porunca este duhovnicească, iar pe suflet au pus stăpânire trupul şi sângele; porunca este nouă, dar inima noastră este veche.

Dragostea noastră firească stricată prin cădere trebuie mortificată – porunceşte aceasta Hristos -, trebuie să luăm din Evanghelie dragostea sfântă faţă de aproapele, dragostea în Hristos.

Nu are preţ în faţa Evangheliei dragostea venită de la simţurile trupeşti. Evanghelia respinge o astfel de dragoste. Ea spune: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui (Matei 10, 34-36).

Sfântul Duh ne învaţă să iubim pe aproapele cu sfinţenie. In ce cădere se află firea noastră! Cel căruia îi e uşor din fire să-l iubească pe aproapele trebuie să-l iubească aşa cum porunceşte Evanghelia.

Inima stăpânită de împătimire este capabilă de orice nedreptate, de orice fărădelege, numai să-şi satisfacă dragostea bolnăvicioasă.”

„Să murim pentru dragostea firească de aproapele şi să reînviem cu o nouă dragoste faţă de el, cu dragostea în Dumnezeu.”

„Smerenia ucide dragostea firească. Iar dacă ea moare de la smerenie, atunci viaţa ei se formează prin mândrie… In ea trăieşte idolul eu, care şi-a ascuns hoţeşte părerea de sine şi care s-a acoperit cu cortina virtuţii.”

„Oamenii, înviind năravul cel rău al sufletului, mor faţă de Dumnezeu, pe când din cenuşa fericitei omorâri de sine, celei pentru Dumnezeu, apare, ca o pasăre Phoenix cu aripi de aur, dragostea duhovnicească.”

„Iubeşte-l pe aproapele după poruncile evanghelice – nicidecum după dorinţa inimii tale. Dragostea, sădită de Dumnezeu în firea noastră, este afectată de cădere şi nu poate acţiona corect. Nu-i permiteţi să acţioneze! Acţiunile ei sunt lipsite de neprihănire, sunt urâte în faţa lui Dumnezeu; roadele acţiunii sunt păguboase şi ucigătoare pentru suflet. Iubirea adevărată pentru aproapele presupune următoarele: nu te mânia şi nu ţine minte răul asupra lui; nu-ţi permite să-i vorbeşti cuvinte mustrătoare, de ocară, batjocoritoare; păstrează cu el pacea; smereşte-te în faţa lui; nu te răzbuna pe el nicidecum; acolo unde poţi să-i cedezi, cedează-i; dezvaţă-te de a contrazice şi de polemică, respinge-le ca pe nişte semne ale mândriei şi ale iubirii de sine; vorbeşte bine despre cei care te vorbesc de rău; răsplăteşte-le cu bine pentru rău; roagă-te pentru cei care te supără, te ofensează, te năpăstuiesc, te prigonesc (v. Matei 5, 21-48).

Sub nici un pretext nu judeca pe nimeni, de este bun sau rău, având în faţa ochilor pe acel singur om rău pentru care trebuie să răspunzi în faţa lui Dumnezeu: pe tine. Poartă-te cu aproapele aşa cum ai dori să se poarte şi el cu tine (v. Matei 7,1-12). Lasă şi iartă din adâncul inimii greşelile altora faţă de tine, ca şi Tatăl Ceresc să-ţi ierte nenumăratele tale greşeli… în sfârşit, nu-l supăra pe fratele tău cu multa ta vorbire, cu vorbirea deşartă, cu lipsa de respect. Purtân-du-te aşa cu aproapele, vei oferi şi vei dobândi faţă de el dragostea poruncită de Dumnezeu şi plăcută Lui; cu ea îţi vei deschide accesul spre dragostea lui Dumnezeu…”

„Dă cinste aproapelui ca chip al lui Dumnezeu, în sufletul tău, nevăzută pentru alţii, evidentă doar pentru conştiinţa ta. Dă cinste aproapelui nefăcând diferenţă de vârstă, de sex, de stare socială, şi treptat va începe să se arate în inima ta sfânta dragoste. Cauza acestei iubiri sfinte nu sunt trupul şi sângele, nici atracţia simţurilor, ci este Dumnezeu…”

Comparând această învăţătură a Bisericii despre dragostea faţă de aproapele cu acea înfăţişare urâtă, deformată, pe care o proclamă în prezent lumea, te înfricoşezi de urâţenia ei. Să creşti în inimă adevărata dragoste se poate doar în sânul Bisericii Ortodoxe, în condiţiile îndeplinirii poruncilor şi a regulilor, având ajutorul harului lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. Pe măsură ce oamenii resping cugetarea smerită, învăţătura de pocăinţă a Părinţilor Ortodoxiei, încredinţându-se justificării de sine şi preamăririi de sine, ei pierd dreapta înţelegere despre dragostea adevărată, o înlocuiesc cu ipocrizie, cu falsitate.

Să amintim aici alte câteva porunci ale Domnului despre milostenie. Vom cita din scrierile Epsicopului Ignatie: „Cercetez milostenia poruncită de Domnul: văd bezna de nepătruns, văd înălţimea care se desfăşoară departe de priviri. El ne porunceşte: Fiţi milostivi, aşa cum şi Tatăl vostru (cel Ceresc) milostiv este (Luca 6, 36). Ca să îndeplinim această poruncă trebuie să ne facem pe atât de milostivi, pe cât de infinit de milostiv este Domnul. Porunca Ta, Doamne, este fără sfârşiţi (Psalmul 118). Cine va putea s-o îndeplinească pe ea deplin?..

Dar eu, păcătosul, oricum aş privi, întotdeauna văd amestecul binelui cu răul adus neamului omenesc de strămoşul lui, care a gustat cu îndrăzneală din pomul oprit. Eu le par oamenilor milostiv, dar crezând în mine, cercetându-mă, nu găsesc decât o înfăţişare falsă a milosteniei. Se milostiveşte în mine vanitatea; se milostiveşte în mine patima; se milostiveşte în mine sângele, dar ca să mă împingă spre milostenie porunca lui Hristos, curată, sfântă – nu găsesc în mine. Când însă eu, păcătosul, îmi voi veni în fire şi voi dori să fiu milostiv după porunca lui Hristos, atunci îi voi aduce inimii mele o groaznică suferinţă. Este mustrată boala inimii mele prin sfânta poruncă!

Convins de ea, mă recunosc crud la inimă şi urător de oameni în raport cu Evanghelia. Inima mea primeşte să fie milostivă după mişcarea sângelui; dar să fie milostivă după porunca lui Hristos îi pare o răstignire.

[.. .]Sunt obligat să mă îndemn spre milostenie după poruncile Evangheliei, deşi acest îndemn ar fi unit cu impunerea inimii care poartă în sine păcatul comun tuturor oamenilor. Milostenia firească, ca una produsă de trup şi de sânge, nu poate fi benefică virtuţii. Mai mult, ea este ostilă poruncilor evanghelice! Pentru vederea şi mortificarea ei s-a adus pe pământ sabia evanghelică. Cei mânaţi de milostenia firească se află în întuneric, sub influenţa stăpânului lumii acesteia.

Domnul, Mântuitorul lumii, în timpul aflării Sale pe pământ, i-a vestit pe ucenicii Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere mult, să fie omorât şi a treia zi să învieze. Atunci verhovnicul apostolilor, Sfântul Petru, mişcat de milostivirea firească, a început să se opună Domnului: Fie-Ţi milă de Tine, Doamne, să nu Ţi se întâmple Ţie una ca aceasta! La această afirmaţie de compătimire, de milostivire – firească -, Domnul i-a răspuns Sfântului Petru: înapoia Mea, satană, ispită îmi eşti: că nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor! (Matei 16, 22-23). Oare din gura Dumnezeu-Omului cuvântul „satana” a fost rostit degeaba? Ferească Dumnezeu să admitem o aşa hulă! Prin acest cuvânt Domnul reflectă faptul că gândurile şi simţurile omului se află sub stăpânirea satanei, şi deşi ele par bune, acţiunile omului după atracţia inimii lui se unesc cu cele ale satanei. Astfel este deteriorată firea noastră prin căderea amară!

[…]Trebuie să dobândim acea milostenie al cărei izvor este porunca luminoasă şi sfântă a lui Hristos; ea este Duhul, ea este viaţa veşnică.

[…] (Atunci) în faţa voastră se va deschide un teren nemărginit pentru nevoinţă. De oricâtă milostenie vom da dovadă, ea va părea insignifiantă în comparaţie cu modelul de milostenie subliniat de Evanghelie. Însăşi reuşita voastră vă va învăţa smerenia şi vă va conduce spre ea. Astfel este reuşita duhovnicească! Cine nu se va lepăda de sine şi nu-şi va păgubi sufletul său, ci va acţiona după atracţia simţurilor inimii, după mişcarea sângelui, acela îşi realizează propriul eu, vede binele în mişcările sale, în acţiunile sale, dobândeşte puţin câte puţin o părere înaltă despre sine. Un astfel de om, gândind să prospere duhovniceşte, prosperă doar în căderea cumplită…”

Acest cuvânt al Sfântului Ignatie are o importanţă deosebită pentru noi. El poate fi aplicat la îndeplinirea tuturor celorlalte porunci şi a virtuţilor creştine. în el sunt indicate clar condiţia principală a îndeplinirii corecte a poruncilor şi cauza înşelării. Tot în el este expusă pe scurt învăţătura de mai sus.

Arhimandritul Lazăr, Despre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia

Sursa: https://www.crestinortodox.ro/religie/cum-putem-insela-crezand-avem-dragoste-aproapele-156548.html

Hits: 47

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com