Cum se cuvine să se mărturisească păcătosul!

După ce îți vei reaminti păcatele tale şi te vei pregăti cu zdrobirea inimii şi cu părerea de rău, atunci mergi la duhovnic. Dacă ştii carte, însemnează păcatele tale pe hârtie ca să nu le uiţi. Dacă va fi departe locuinţa duhovnicului, nu te lenevi, aşa cum nu te leneveşti să mergi la un doctor iscusit pentru boala trupească, când este departe. Spune şi tu ca fiul cel risipitor: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu.” Venind la duhovnic, când acela îţi va spune să-ţi mărturiseşti păcatele înaintea Stăpânului Hristos, atunci, îngenunchind înaintea Sfintei Lui Icoane spune: ״Părinte, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău! Iată astăzi, Părinte, prin duhovnicul meu acesta, mă voi mărturisi Ţie întru dreptatea inimii”. Şi să începi a te mărturisi. Se cuvine să ştii, că de nu vei face cercetarea cea de cuviinţă a păcatelor tale mai înainte de a te mărturisi, câte păcate vei uita şi nu le vei mărturisi, sunt neiertate; pentru că uitarea aceasta a fost voită, putând să-ţi aduci aminte de ele cercetându-te, şi nu ai făcut-o. Dar de vei face cercetarea cea de cuviinţă şi se va întâmpla să uiţi vreun păcat, ca un om care uită, acest fel de păcat, spun unii Părinţi că se iartă împreună cu celelalte păcate pe care le-ai mărturisit, pentru că uitarea aceasta nu este de voie, ci fără de voie. Dacă după mărturisire, îţi vei aduce aminte, trebuie să mergi din nou la duhovnic şi să mărturiseşti şi acel păcat, pe care ţi l-ai amintit.

Mărturisirea se cuvine să se facă cu umilinţă.

Se cuvine să te mărturiseşti cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă – aşa cum îşi mărturisea femeia cea desfrânată păcatele sale şi cananeeanca, aşa cum vameşul se ruga să-i primească Dumnezeu mărturisirea sa şi să-i dea iertarea păcatelor sale, căci ״inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.”

Se cuvine să nu învinovăţeşti pe unul sau pe altul, când te mărturiseşti, să nu spui că alţii s-au făcut pricină ca tu să păcătuieşti, aşa cum şi Adam a dat vina pe Eva şi Eva pe şarpe… Să nu faci aceasta, ci numai şi numai pe tine să te învinovăţeşti şi voinţa ta cea rea: «De voieşti să învinovăţeşti, pe tine însuţi să te învinovăţeşti», zice dumnezeiescul Gură de Aur (Cuvântul 51 la Matei) şi Pildele: „Dreptul, lui îşi este părător” (18, 17). Lui însuşi, zice, şi nu altora, pentru ca nu cumva căutând să împuţinezi cu mărturisirea păcatele tale, să le înmulţeşti, adăugând şi osândirea. Iar ce să zici la duhovnic te sfătuieşte Ioan Scărarul (Cuvânt 4): „Spune şi nu te ruşina: a mea este umflătura, părinte; a mea este rana; dintru a mea lenevire s-a făcut, iar nu din a altuia; nimeni nu este pricinuitor ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altul careva, ci „numai lenevirea mea”.

Se cuvine să te mărturiseşti cu inimă dreaptă şi adevărată, arătând toate păcatele tale, cum le-ai făcut, cu toate împrejurările locului, ale vremii, ale persoanelor, ale pricinei, ale numărului şi ale chipului — precum înapoi la capitolul al cincilea al „învăţăturii către duhovnic” se arată mai pe larg. Numele persoanelor cu care ai păcătuit nu se cuvine să le pomeneşti. Să-ţi mărturiseşti păcatele, nici adăugând, nici scăzând; nici spunând jumătate din păcatele tale la un duhovnic şi jumătate la altul, cum fac unii vicleni, nici descriindu-le cu cuvinte meşteşugite prin care, totodată, şi ascunzi şi arăţi păcatul tău, cu gândul ca să împuţinezi ruşinea. Trebuie să te mărturiseşti cu simplitate şi drept, cu inimă nevicleană şi adevărată. Dacă te vei mărturisi cu vicleşug şi cu arătare numai, nu numai că se va face urâtă mărturisirea ta lui Dumnezeu״ care iubeşte totdeauna adevărul, ci păcatele pe care le-ai mărturisit, vor răsări din nou, precum răsar şi perii albi la bătrâni, care nu-i dezrădăcinează, ci îi rad numai pe deasupra.

Se cuvine să te mărturiseşti fără de ruşinare, căci ruşinea pe care o ai când te mărturiseşti, îţi aduce slavă şi dar la Dumnezeu, după cum zice Sirah: ,,este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce slavă şi dar” (Isus Sirah, 4,24). Ruşinarea aceasta te face să scapi de ruşinarea care va fi în ziua înfricoşătoarei judecăţii, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul (Cuvânt 4): ״Nu este cu putinţă fără de ruşine a te schimba de ruşine”, sau Sfântul Grigorie Teologul (Cuvânt la Botez): ״Să nu te ruşinezi mărturisindu-ţi păcatele, pentru că prin ruşinea de aici scapi de ruşinea de acolo”. Ce te Hişiiiazi, păcătosule? Când ai făcut păcatul nu te ruşinai şi acum când cauţi să-l uşurezi, te ruşinezi? Ah, nebunule! Nu ştii că ruşinea aceasta este a diavolului, care atunci când faci păcatul, îţi dă îndrăzneală şi neruşinare, iar când îl mărturiseşti, îţi dă frică şi ruşinare? Aşa mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur: ״Păcatului îi dă îndrăzneală, iar mărturisirii ruşine”. Despre aceasta citim în Pateric, că un părinte îmbunătăţit a văzut pe diavolul mergând adeseori la mărturisirile duhovnicilor, ca să dea ruşinare păcătoşilor care se mărturiseau. Dumnezeu, o frate, nu ţi-a dat duhovnic vreun înger sau vreun arhanghel, ca să te ruşinezi, ci un om, un pătimaş asemenea ţie, ca să nu te ruşinezi. Şi pentru ce să te ruşinezi? Dacă ai fost înştiinţat de alţii sau ai bănuială că duhovnicul: Mergi fără frică şi mărturiseşte-ţi păcatele. Dacă acela le va arăta (lucru foarte cu anevoie, ca să nu zic că este cu neputinţă să se facă), acela are să dea seama lui Dumnezeu pentru răul acesta pe care-1 face; iar tu cel ce te-ai mărturisit, eşti cu totul nevinovat şi iertat de păcatele tale. Aşa te încredinţează Sfântul Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): „Dacă vreunul dintre duhovnici va arăta mărturisirea şi o va defăima, acesta va da socoteală în faţa lui Dumnezeu în ziua judecăţii; iar cel ce s-a mărturisit, este cu totul nevinovat şi de greşelile sale desăvârşit iertat”. Cei ce se pocăiau în vremea de demult, stăteau la uşa Bisericii şi își mărturiseau păcatele lor la toată mulţimea care intra în Biserică – precum spune Sozomen: „Dintru început aşa s-a socotit de preoţi, să-şi arate păcatele cel ce se mărturiseşte, la toată mulţimea Bisericii” (Cartea 7, Capitolul 16). Dreptul Iov nu se ruşina să se mărturisească la toată mulţimea – precum singur spunea: ״Că nu m-am întors de mulţimea multă a gloatei, ca să nu mă mărturisesc înaintea lor” (Iov 31, 34). Iar tu, fratele meu, păcătos fiind şi numai înaintea unui om mărturisindu-te, pentru ce să te ruşinezi?

Una din două: ori aici, pe pământ, la duhovnic, trebuie să-ţi arăţi păcatele tale, ori acolo, la Înfricoşătorul Judecător. Dacă aici le vei ascunde, să ştii că acolo înaintea tuturor îngerilor şi a tuturor oamenilor se vor vădi negreşit, de înfricoşătorul Judecător, cu mare mustrare asupra ta: ״Te voi mustra şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale” (Psalmul 49, 22). Şi ce spune Judecătorul? înseşi păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci şi te vei vădi la Divanul cel a toată lumea: ״Te va pedepsi pe tine depărtarea ta, şi răutatea ta te va mustra pe tine” (Ieremia 2, 19). Spune încă şi Dumnezeiescul Gură de Aur: ״Acolo vom vedea greşelile noastre înaintea ochilor noştri, goale şi descoperite şi vom plânge în zadar”. Iar Marele Vasilie spune că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare aşa cum l-am făcut (Capitolul 8 al învăţăturii către Duhovnic).

Mărturisirea se cuvine să fie hotărâtă întâi de toate se cuvine să te mărturiseşti cu hotărâre, adică înaintea duhovnicului să hotărăşti că vrei mai bine să mori decât să mai păcătuieşti de acum înainte cu voinţa ta, ajutându-ţi Dumnezeiescul Dar. Dacă nu vei lua această hotărâre în inima ta, puţin îţi va folosi ţie zdrobirea, puţin mărturisirea şi pocăinţa ta, precum spun toţi învăţătorii. Pentru aceasta cei care nu iau o astfel de hotărâre, un picior îl au la duhovnic, iar altul la păcat. Se mărturisesc cu gura, iar cu inima cugetă iarăşi să facă păcatul ־ asemănându-se la aceasta cu câinele care se întoarce la vărsătura sa; sau cu porcul care după ce se spală, se tăvăleşte iarăşi în noroiul cel dintâi. Aceştia, după cum zice Fericitul Augustin, nu taie păcatul, ci îl urnesc la altă vreme şi numai din obişnuinţă se mărturisesc, pentru că vin Paştile sau Naşterea lui Hristos, sau pentru că sunt în primejdie de moarte. Citim în Pateric despre un Părinte care vedea sufletele că se pogoară în iad cum se pogoară fulgii de zăpadă pe pământ în vremea iernii. Şi aceasta cu adevărat, nu pentru că nu se mărturisesc creştinii (rar se întâmplă să moară cineva nemărturisit), ci pentru că nu se mărturisesc bine, cu hotărârea că nu vor mai păcătui, pentru că nu zdrobesc inima lor cu adevărată durere a unei îndreptări hotărâtoare, ci rup numai hainele lor, după cum zice Proorocul, cu o amăgitoare şi făţarnică durere: ,rupeţi inimile voastre, nu hainele voastre” (Ioil 2, 13). Şi ce-ţi va folosi ţie, fratele meu, de vei zice numai acestea: greşit-am, mă pocăiesc? ״Greşit-am” a zis şi Saul (1 Regi 15, 24), a zis şi Iuda, dar nu le-au folosit. Pentru aceasta şi Marele Vasilie spune că: ״Nu se foloseşte din mărturisire şi nu se mărturiseşte nicidecum acela care spune doar că a greşit, și rămâne în păcat şi nu-1 urăşte; nu are nici un folos de nedreptăţile pe care i le-a iertat lui duhovnicul, dacă iarăşi nedreptăţeşte; nu cel ce a zis ״greşit-am”, apoi petrecând în păcat, se mărturiseşte, ci cel ce, după cum zice Psalmul, a aflat pătatul lui şi l-a urât. ”Nu poate folosi bolnavului căutarea cea de la doctor, când el face cele ce sânt stricătoare vieţii în acelaşi chip; nici un folos nu este de păcatele care se iartă, celui ce încă nedreptăţeşte” (în tâlcuirea Psalmului 35). Pocăinţa ta stă în a hotărî să schimbi vieţuirea ta. Să nu spui, dacă voi putea, am de gând să mă îndreptez sau, aş fi voit să nu păcătuiesc. Ci să spui: hotărăsc să mă îndreptez, voiesc de acum să nu mai greşesc, cu neschimbată şi hotărâtoare voinţă, aşa cum nu voiesc niciodată sa beau un pahar plin de otravă, aşa cum nu voiesc niciodată să mă prăpădesc în vreo prăpastie şi aşa cum nu voiesc niciodată să mă omor.

Se scrie şi în cartea Îndreptarea Păcătoşilor că folositor lucru este să facă cineva şi o mărturisire cuprinzătoare şi generală (aşa cum fac cei care vor să se preoţească, sau cei care sunt în primejdie de moarte), măcar odată într-un an şi mai ales când se va întâmpla să meargă la un duhovnic nou. în această cuprinzătoare mărturisire se adună împreună toate păcatele lui ca nişte râuri, şi fac un noian mare, sau ca nişte munţi deasupra altor munţi, încât se pare că ajung până la cer, precum zice Ezdra: ״Greşelile noastre s-au mărit până la cer” (9, 6). Cel ce se mărturiseşte văzând păcatele atât de multe adunate, are mai mare ruşine, mai mare durere, mai mare smerenie şi prin urmare, se teme mai mult de dumnezeiasca dreptate, pe care atât de mult a mâniat-o. Mărturisirea păcatelor la Sfânta Spovedanie aduce multă pace în conştiinţa omului şi adeverirea pentru iertarea păcatelor sale. Pe scurt, creștinul spovedindu-se dobândește o mai mare înfrânare la păcate şi trăiește dorința de a nu mai cădea din nou.”

Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet – sfătuire către duhovnic, Editura Egumenița, Galați, 2006, p.120-128

Hits: 33

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com