De ce este necesară Taina Pocăinţei?


„Lucrurile care fac atât de necesară Taina Pocăinţei sunt pe de o parte, firea păcatului, iar pe de altă parte firea conştiinţei noastre. Când săvârşim păcatul credem că el nu lasă urme asupra noastră, fie în exterior, fie în interior, dar de fapt sapă urme adânci în interiorul și exteriorul nostru, în tot ceea ce ne înconjoară, dar mai cu seamă în ceruri, în cărțile judecății dumnezeiești. În clipa în care păcătuim, se hotărăşte acolo sus soarta noastră, căci în cartea vieții noi suntem trecuți printre cei osândiţi şi scriitura se pecetluieşte.

Harul nu se pogoară asupra cuiva până ce nu se şterge numele său dintre cei osândiţi, până când el nu primeşte dezlegare acolo sus. Însă I-a bineplăcut lui Dumnezeu ca ştergerea osândei din cărţile cereşti să fie făcută prin dezlegarea păcatelor ce au fost legate pe pămant.

Apropie-te de Sfânta Taină a Pocăinţei, ca să primeşti uşurare şi dezlegare de păcate pe pământ şi în cer şi să-ţi deschizi astfel uşa sufletului spre pogorârea harului. Acum, când conştiinţa se spală şi se curăţeşte, redobândindu-şi prospeţimea şi sensibilitatea faţă de lucrarea binelui, trebuie să primească încredinţarea că îi sunt iertate păcatele. Aşa este şi în desfăşurarea firească a vieţii noastre: nu ne lasă conştiinţa să ne arătăm unei persoane pe care am supărat-o până nu suntem siguri că ea ne-a iertat, iar în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu conştiinţa e şi mai meticuloasă.

Făgăduind să facă faptele mântuirii, omul capătă o încredinţare că s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu, însă ea are un caracter subiectiv şi nu e vrednică de crezare. Simţământul acesta va fi foarte curând măcinat de îndoieli: „Aşa este cu adevărat? Poate este amăgire?”, din îndoieli se naşte neliniştea, iar din nelinişte se naşte slăbirea sufletului; în aceste condiţii viaţa nu va avea putere şi nu va urma făgaşul cel bun. De aceea, avem nevoie ca Dumnezeu să ne încredinţeze de dezlegarea păcatelor, şi, impăcaţi, mai cu osârdie să împlinim poruncile. Mergi şi te spovedeşte – şi Dumnezeu îţi va ierta păcatele.

Cum să ne pregătim pentru o spovedanie adevărată!

 

Este necesar să ne pregătim pe îndelete în vederea unei spovedanii mântuitoare. Cel ce a citit până aici cartea de faţă este pregătit să se apropie cu credinţă şi cu evlavie.

1) Ferm convins de necesitatea acestei Sfinte Taine, mergi şi te spovedeşte, dar nu ca şi când ar fi ceva inedit în viaţa ta sau o simplă tradiţie, ci susţinut de credinţa sinceră că pentru tine, păcătosul, este singura cale spre mântuire. Şovăiala te ţine încă printre cei osândiți şi lipsiți de milostivirea lui Dumnezeu. Dacă nu intri în acest spital, sufletul tău nu-şi va recăpăta sănătatea şi vei rămâne aşa cum eşti: bolnav şi tulburat. Nu vei intra în împărăția cerurilor decât prin ușa pocăinței.

2) Încredinţarea aceasta lăuntrică naşte dorinţa de a merge la spovedanie. Fii încredințat că nu mergi la un abator, ci la un izvor de tămăduiri şi binecuvântări. Acela care-şi zugrăvește cât mai viu roadele pe care le aduce spovedania, va arde de dorinţa unei cât mai dese mărturisiri. Mergem la ea acoperiţi de rănile păcatului din cap până-n picioare şi ieșim de la ea tămăduiţi, cu toate mădularele sănătoase, plini de viaţă, întăriţi, cu simțământul că de aici înainte nu ne vom mai molipsi iar. Mergem împovăraţi de jugul greu al tuturor păcatelor,

care ne chinuie şi ne lipseşte de pacea sufletească. Ne întoarcem bucuroși, având parcă aripi, cu sufletul împăcat şi încredinţat că a fost pe deplin iertat.

3) Vor apărea ruşinea şi teama – nu te pierde cu firea! Pentru aceasta a fost instituită Taina Pocăinței, să trezească în noi teama şi ruşinea, şi cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai mântuitoare. Să doreşti a te spovedi înseamnă să doreşti ruşine multă şi frică mare, căci cel ce dorește vindecarea nu știe oare cât de dureros este tratamentul? De bună seamă că ştie, însă odată cu hotărârea de a se vindeca a luat-o şi pe cea de a suporta durerile, în nădejdea însănătoșirii. Şi tu, când ai fost ros de sentimentul pocăinţei, n-ai alergat oare la Dumnezeu, spunându-I: „Sunt gata să sufăr oricât, dar miluieşte-mă şi iartă-mă!?” Ei bine, acum ţi se întâmplă după voia ta. Nu te scârbi din pricina ruşinii şi a fricii, pentru că sunt strâns legate de spovedanie spre binele tău. Arzând în ele, te vei întări duhovniceşte.

Te-ai lămurit în cuptorul pocăinţei – mai căleşte-te un pic! Atunci ai ars de unul singur mărturisindu-te înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, acum treci ca prin foc înaintea unui martor rânduit de Dumnezeu, a preotului, ca o dovadă a sincerităţii mărturisirii celei dintâi şi poate spre a o desăvârşi pe aceea. Va fi o judecată, la care ruşinea şi frica aduse de ea vor fi fără nici o nădejde. Ruşinea şi frica de la spovedanie le îndepărtează pe acelea de la judecată. Dacă nu vrei să le trăieşti pe acestea din urmă, atunci înghite paharul celor dintâi.

Pe lângă acest aspect, se întâmplă întotdeauna ca, potrivit cu intensitatea trăirii lăuntrice a celui ce se pocăieşte. să se reverse peste el mângaierea la spovedanie. Acum Mântuitorul îşi îndeplineşte făgăduinţa, arătându-Se ca Cel ce mângâie şi odihneşte pe osteniţi şi împovăraţi! Pocăindu-ne din toată inima şi mărturisindu-ne curat, inima noastră va afla adevărul acestor cuvinte prin propria experienţă, nu numai prin credinţă.

4) Ţinând în minte toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi întărindu-ţi hotărârea lăuntrică de a nu le mai repeta, adu-ţi aminte că stai înaintea Domnului Însuși, Care-ţi primește mărturisirea; şi spune tot ce îţi împovărează conştiinţa, fără a omite nimic. Dacă te-ai apropiat cu dorința de a te umple de ruşine, atunci cu siguranţă n-ai să te îndreptățești, ci vei arăta cât mai clar toate josnicele înclinaţii şi pofte păcătoase, hrănindu-ţi astfel inima ta cea umilită. Să fii încredinţat că fiecare păcat mărturisit este dezrădăcinat din inimă, iar orice păcat tăinuit şi nespovedit rămane ascuns în ea, spre îndoita ta osândă, pentru că ai venit cu o rană la Doctorul Care pe toate le vindecă şi-ai plecat netămăduit. Ascunzând păcatul de duhovnic, ai închis rana cu forţa, fără părerea de rău că îţi păgubeşti şi-ţi chinui sufletul, în viața Fericitei Teodora, care a trecut prin vămile văzduhului, este scris că întrebătorii cei groaznici n-au mai aflat scrise în zapisurile lor păcatele pe care Fericita le mărturisise la duhovnic, îngerii i-au spus după aceea că prin spovedanie se şterg nevăzut păcatele din toate cărțile şi zapisurile unde au fost scrise. Nu vom găsi nicăieri păcatele mărturisite curat, nici în hrisoavele propriei conştiinţe, nici în cartea celor vii, nici în zapisurile viclenilor vrăjmași ai mântuirii, fiindcă spovedania le-a şters pe toate. Aruncă de la tine povara cea grea, fără să tăinuiești nimic.

Un alt rost al mărturisirii complete este ca părintele tău duhovnicesc să aibă o înțelegere cât mai limpede a celui pe care-l are la spovedit, să te vadă aşa cum eşti de fapt, şi rostind cuvintele de dezlegare, să te dezlege pe tine şi nu pe altcineva. Atunci când el rosteşte:

„Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, şi să-ţi lase ţie toate păcatele.” [Molitfelnic, 1992, p. 67- 68, n. tr. rom.], să nu rămână în tine nimic din cele la care se referă aceste cuvinte. Procedează înțelept acela care, dorind să se spovedească după o îndelungă zăcere în noroiul păcatului, găsește un prilej de a vorbi cu părintele duhovnicesc şi de a-i istorisi întreaga sa viaţă dusă în pofte şi păcate. Toţi trebuie să ne îngrijim de o mărturisire completă a păcatelor, pentru că Domnul Hristos a dat puterea de a se ierta păcatele, dar nu în mod necondiţionat, ci cu condiția să se facă pocăință pentru ele şi să fie mărturisite. Dacă acestea nu te însoţesc în drumul tău la duhovnic, atunci este posibil ca părintele să rostească: „Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale.” [Molitfelnic, 1992, p. 67-68, n. tr. rom.], iar Dumnezeu să spună: „Eu te osandesc”.

5) Acum spovedania s-a terminat. Părintele duhovnicesc îşi ridică epitrahilul şi ținându-l în mâini ţi-l aşează pe cap, rostind dezlegarea de toate păcatele şi făcând semnul crucii pe capul penitentului. Ce se petrece în această clipă în sufletul nostru este binecunoscut celor ce s-au spovedit curat. Harul inundă toată fiinţa noastră, şuvoaie revărsându-se dinspre creștet spre inimă şi umplând-o de bucurie. Aceasta nu este rodul strădaniilor omenești, nici ale penitentului, nici ale duhovnicului, ci este lucrarea tainică a Mântuitorului Hristos, Tămăduitorul şi Mângâietorul sufletelor. Unii aud rostindu-se în aceste clipe cuvinte dumnezeieștii in inima lor, menite să-i întărească şi să-i lumineze pe mai departe în nevoințele lor. Aceasta este un fel de armă duhovnicească dăruită de Mântuitorul Hristos proaspătului venit între oștenii ce luptă în numele Său. Cine a auzit un asemenea cuvânt să-l păstreze bine, spre a afla mângâiere şi întărire – mângâiere pentru că de bună seamă Domnul, cercetând astfel sufletul robului său, i-a primit mărturisirea; întărire pentru că în ceasul ispitei trebuie doar să-şi amintească cuvintele dumnezeieşti şi de undeva vine puterea de a birui ispita! Din ce le sporește curajul luptătorilor pe campul bătăliei? Dintr-un cuvânt rostit de comandantul lor, care îi îmbărbătează. La fel este şi în cazul spovedaniei.

6) Cu acestea totul ia sfârşit. Nu-ţi rămâne decât să cazi la picioarele lui Dumnezeu cu

simţământul mulţumirii pentru negrăita Lui milostivire şi să săruţi Crucea şi Evanghelia ca semn al făgăduinței tale. Păşeşte cu bărbăţie pe calea arătată în Evanghelie, decis să îi urmezi lui Hristos Mântuitorul; să porţi jugul şi povara Lui pe umerii tăi. Mergi în pace, deșteptându-ți râvna lăuntrică de a trăi după făgăduinţă şi aducându-ţi aminte că de acum încolo vei fi judecat din cuvintele tale. Ai făcut o făgăduinţă – ţine-o! Ea a fost pecetluită prin această Sfantă Taină şi de aceea, străduinţa ta trebuie să crească şi mai mult, ca să nu cazi iar în rândurile celor osândiţi, care au stins şi alungat risipit harul.

7) Dacă duhovnicul tău îţi rânduieşte vreun canon, primeşte să-l împlineşti cu bucurie şi cere-i tu să-ţi rânduiască unul în caz că el nu o face. Canonul aprinde râvna trebuincioasă oricărui călător pe calea mântuirii şi este totodată scut şi zid de apărare împotriva vrăjmașului ce caută să surpe temelia noii tale vieţi. Iată ce a răspuns Patriarhul de Constantinopol luteranilor: „Însoţim dezlegarea păcatelor cu rânduirea canonului din numeroase motive întemeiate şi vrednice de crezare, în primul rând, printr-o pătimire rea asumată de bunăvoie, penitentul va scăpa aici de pedepsele infricoşătoare de acolo, din viața viitoare, pentru că nimic nu înmoaie mai mult milostivirea lui Dumnezeu decat suferinţa, dar mai ales cea de bunăvoie. De aceea, spune Sfântul Grigorie că dragostea lui Dumnezeu se dobândește prin lacrimi. In al doilea rand, canonul nimiceşte poftele trupeşti, care odrăslesc atâtea păcate, pentru că știm că pornirile păcătoase se tămăduiesc prin lucrarea celor opuse lor. In al treilea

rând, prin canon se pune frau sufletului, neângăduindu-i a se narăvi iarăși spre patimile de care tocmai s-a curățit. În al patrulea rând, prin canon îl obişnuim pe creștin să se nevoiască şi să-și dobândească răbdarea, căci toată virtutea este rodul nevoințelor în conlucrare cu Harul.  În al cincilea rând, prin canon vedem şi cunoaştem dacă cel ce se pocăiește a ajuns la ura sinceră faţă de păcat.”

Cel ce trece prin toată această şcoală de tămăduire sufletească şi – ceea ce este esențial – îşi mărturisește păcatele fără a ascunde nimic se întoarce în casa lui Dumnezeu, în același mod în care criminalii, care, în loc de sentinţa pedepsei cu moartea, au primit  grațierea şi achitarea de toată vina, se întorc de la tribunal. Se întoarce cu un adânc simțământ de mulțumire şi recunoștință faţă de Mântuitorul sufletelor noastre, cu hotărarea nestrămutată de a se afierosi pe sine lui Dumnezeu şi împlinirii poruncilor Lui pentru tot restul vieții, scârbit de toate relele pe care le-a lucrat până atunci şi arzând de dorinţa de a șterge toate urmele adânci lăsate de păcatele sale.

Cine a primit dezlegarea de păcate, din încredinţare lăuntrică simte că viaţa lui are un rost, că a fost cercetat de o putere mai presus de fire. Harul lui Dumnezeu, care până acum a lucrat din afară, ajutându-l în strădaniile sale de a se birui pe sine însuşi, pătrunde în fiinţa lui prin cuvintele „Te iert şi te dezleg”, se uneşte cu duhul lui şi deşteaptă în el dorinţa arzătoare, care îl însufleţeşte şi-l îndeamnă să iasă la lucrul său şi la lucrarea sa până în seara vieţii sale.”

Sfântul Teofan Zăvorâtul„ CALEA SPRE MÂNTUIRE sau Manualul desăvârşitei prefaceri duhovniceşti ” Editura BUNAVESTIRE, Bacău, 1999, p.71-78, Traducere după: THE PATH TO SALVATION. A Manual of Spiritual Transformation by St. Theophan the Recluse ST. HERMAN OF ALASKA BROTHERHOOD, 1996.


Hits: 32

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com