Cel ce se pocăiește se apropie de Taina Sfintei Euharistii – Sfântul Teofan Zăvorâtul


„In pilda fiului risipitor, tatăl îl primeşte pe fiul său care s-a întors şi care s-a pocăit de toate fărădelegile lui, îi cade pe grumaz şi îl sărută în semn că l-a iertat, apoi poruncește să fie îmbrăcat și să se facă ospăţ mare şi plin de veselie. Inima lui părintească nu s-a oprit numai la a-l ierta, ci a dorit atât ca fiul său să se încredinţeze de iertare, cât şi să-şi arate cât mai fățiș bucuria pricinuită de întoarcerea lui. Dragostea părintească a copleșit așteptările fiului, dăruindu-i ceea ce acesta nici nu îndrăznise să nădăjduiască. Cine dintre păcătoși s-ar putea aștepta la ceva mai minunat decât iertarea păcatelor? Şi totuşi iată că suntem poftiți la Cina Domnului, unde Însuşi Domnul Hristos ne dă Trupul Său să-L mâncăm și Sângele Său să-L bem.

Aceasta este încununarea milostivirii dumnezeieşti faţă de păcătosul risipitor; nu este o  revărsare de belșug pământesc, ci condiţia de căpetenie a unirii noastre cu Hristos.

Viaţa creştinească este viaţa în Hristos Iisus Domnul nostru. Credinciosul se îmbracă în Hristos și trăiește în şi prin El. Cel ce cade după botez pierde harul dăruit lui, iar când se ridică din căderea sa şi se întoarce la Dumnezeu, trebuie să se învrednicească de a primi iarăși acest har, de care se învredniceşte prin Sfânta Împărtăşanie: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”, spune Domnul (Ioan 6, 56).

Acesta este pentru cel ce se pocăieşte începutul vieţii în Iisus Hristos. El a spus că este Vița iar cei ce cred în El sunt mlădiţele (Ioan 15, 1-6). Mlădiţa nu poate trăi dacă nu este în viță, credinciosul nu trăieşte dacă nu trăieşte în Hristos. În afară de Viţa Hristos nu există viață veșnică.

De aceea, acela care doreşte viaţa cea veşnică să sădească Viţa în sufletul său, să se adape din seva ei dătătoare de viaţă şi să se hrănească din roadele ei. Sădim vița prin Sfânta Împărtășanie – prin împărtășire creştinul devine una cu Hristos. Când Hristos l-a călăuzit pe păcătos spre o pocăință sinceră, a bătut numai la uşa inimii lui. Odată deschisă aceasta prin suferință și pocăință, Domnul intră şi stă la ospăţ cu creştinul. Astfel omul se naște din nou și începe pentru el o viaţă cu totul nouă, care nu poate continua fără hrană; însă avem nevoie de o hrană potrivită cu firea vieţii şi hrana aceasta este Trupul şi Sangele Domnului, Care a zis:

„Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu, adevărată băutură” (Ioan 6, 55).

Cel ce îşi începe viaţa cea nouă cu acestea să înceapă, căci este de neapărată trebuinţă să mâncăm aceste merinde când facem primii paşi pe calea noii vieţi. Se spune că prima hrană dată bebeluşului influenţează dezvoltarea fizică ulterioară şi-i stabileşte nevoile de hrană de mai târziu.

– Cum ar trebui să fie viaţa celui ce se pocăiește?

– Să fie o viață în Hristos Iisus Domnul nostru.

– Care ar trebui să fie nevoia lui cea mai aprigă?

– Nevoia unirii cu Hristos. Să se grăbească, într-o primă mişcare a vieţii celei noi, să guste din Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca să pună astfel temelie vieţii sale şi să odrăslească o nevoie arzătoare de a fi permanent în unire cu El prin mijlocirea acestei gustări. Cel ce se împărtăşeşte din dulceaţa acestei Mane cereşti va fi mereu mai flămand şi mai însetat să guste iar din Cina Domnului.

Aşadar, primind milostivirea şi iertarea prin pocăință, apropie-te de Sfânta Euharistie; pentru o întărire deplină a omului celui nou, lăuntric. Nu e nevoie să arătăm aici vreo rânduială anume de pregătire pentru a te împărtăşi. Cel ce s-a pocăit şi s-a mărturisit a lucrat deja toate cele de trebuință, iar împărtăşirea este o continuare firească a celor ce s-au făcut pană acum; dacă şi-a plans păcatele şi s-a spovedit este gata să se apropie de această Taină negrăită.

Nici Apostolul nu mai are alte poveţe, spunând doar: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din paine şi să bea din pahar” (I Corinteni 11, 28), sau altfel spus: păzește ce ai înlăuntrul tău sau să nu pierzi ceea ce ai şi este de ajuns.

Potrivit rânduielii care există la noi, perioada dintre Spovedanie și Împărtășanie este, de regulă, scurtă. Cel mai adesea acestea două sunt despărţite doar de o seară, o dimineață și de Sfânta Liturghie; în aceste puţine ceasuri trebuie să ne străduim să ne menținem în starea duhovnicească pe care ne-a adus-o Taina Sfintei Spovedanii şi să luăm aminte cu toată grija la unirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie.

Astfel:

1) Păstrează-ţi atenţia neâmprăştiată şi neânvartoşată; ai grijă să nu-ţi risipeşti mintea sau să te neliniștești din pricina grijilor şi îndepărtează-te de orice ţi-ar putea tulbura liniștea; pogoară-te înlăuntrul tău şi de acolo gândeşte-te la Domnul, Cel ce vrea să intre în cămara inimii tale.

Îndepărtează orice altă mişcare a minţii şi, contemplandu-L numai pe Domnul, roagă-te Lui cu o nerisipită rugăciune a inimii.

2) Dacă mintea nu este în stare să rămână statornică asupra acestei singure lucrări, atunci hrănește-o cu gânduri despre Taina Sfintei Impărtăşanii, şi, ca să nu îi îngădui o prea mare răspândire, pecetluieşte-o cu cuvintele Domnului şi ale Sfinților Apostoli despre această Sfântă Taină.

3) Cugetă la spusele Mântuitorului sau ale Sfinţilor Apostoli, culege din nectarul lor întărire şi caută să-ţi deștepți înlăuntrul tău o stare de rugăciune smerită. Când rugăciunea va veni, cazi înaintea lui Dumnezeu şi nu te ridica de la rugăciune cât timp stăruie în tine duhul ei.

4) Să umpli seara cu toate aceste îndeletniciri duhovniceşti, până când somnul îți va închide ochii. Odată sosită şi dimineaţa, mai întâi însuflă-ţi conştiinţa însemnătății acestei zile pentru mântuirea ta, dar ai grijă să nu te plimbi de ici-colo şi să nu te risipeşti în tot felul de nimicuri; ține-ți atenția concentrată asupra celor ce se petrec cu tine şi înlăuntrul tău. Ia aminte! Vrăjmaşul va încerca să te ispitească în tot felul, să-ţi aducă o stare de moleșeală, de amărăciune, să-ţi învălmășească gândurile, să-ţi dea vreo grijă sau vreo nemulțumire în legătură cu cine ştie ce, să-ţi stârnească ura sau invidia faţă de vreun semen de-al tău.

Veghează asupra ta, rugându-te lui Dumnezeu, şi vei trece cu bine şi peste aceste pietre de poticneală.

5) Intrând în biserică, să ai sentimentul că intri în foişorul din Ierusalim, unde Hristos a luat Cina cea de Taină cu Sfinţii Săi Apostoli, şi străduieşte-te mai mult ca oricând să fii atent la cele ce se cântă şi se citesc la strană, gândul călăuzitor fiind acela că Însuși Hristos pregătește pentru tine o Cină a mântuirii.

6) Incălzeşte-ţi credinţa în prezenţa reală a lui Hristos, Mântuitorul şi Domnul, în Sfintele Sale Taine,  ajutat de credinţă şi, conştient că Domnul deja Se apropie de tine, să rostești cu inimă înfrântă: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele”. Odată cu smerenia, să simţi şi acea frică a fiului risipitor, însă nu o frică care te îndepărtează, ci te aduce într-o stare de sfială şi evlavie. Deoarece Hristos Însuşi te cheamă să o faci, fii gata să te apropii cu bună nădejde, dor şi însetoşare, precum cerbul care doreşte izvoarele apelor: apropie-te cu dor, încredințat că îl primești pe Hristos şi odată cu El toată bogăţia vieţii ce este întru El. De la dorința aceasta, care nu-ţi va fi ruşinată, să te întorci iar spre tine însuți, fii gata să-L întâmpini pe Hristos şi înteţeşte flacăra zdrobirii inimii, înnoind făgăduința de a părăsi păcatul, chiar dacă ar fi să mori pentru a o împlini.

7) Sârguieşte-te să asculţi toată slujba într-o stare de trezvie a minţii, trecând de la un

simţământ la altul. Cu sufletul pregătit, apropie-te de potirul Domnului şi zărindu-l, să faci o închinăciune lui Hristos, Care Se apropie de tine. Deschide-ţi buzele şi inima, primește-L, chemându-L cu multă smerenie împreună cu Sfantul Apostol Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule!

Apropiindu-te de potirul Domnului cu o asemenea stare sufletească şi în aceeaşi stare

sufletească plecând, vei simţi în inima ta: „Cu totul adevărat este cuvântul Stăpânului şi Dumnezeului meu, că cel ce se împărtăşeşte cu Darurile cele dumnezeiești și îndumnezeitoare nu este singur, ci cu Tine, Hristoase al meu, Cel ce eşti din Lumina cea cu trei străluciri, Care luminează lumea”. Iată că de-acum Il porţi pe Hristos în tine. Ia aminte să-L păstrezi în tine şi să-L odihneşti cu toată râvna. Dacă Hristos este în tine, cine poate să-ţi stea împotrivă? Vei putea să lucrezi toate întru Domnul Care îţi dă puterea. Cu acestea, încheiem învăţătura despre viaţa duhovnicească a creştinului care a căzut în păcat şi se întoarce la o viață bineplăcută lui Dumnezeu.

Concluzie

 

Aceasta este rânduiala transformării duhovniceşti! Este înfăţişată în aceste pagini în chipul unei lungi istorii pentru a fi cât mai lesne de observat momentele cruciale pe care le întâlnește cel ce merge pe calea mantuirii, precum şi întrepătrunderea lucrărilor harului cu lucrările libertății omenești. Tot ceea ce s-a scris se petrece cu fiecare credincios în parte, dar măsura este hotărâtă de personalitatea şi împrejurările specifice fiecăruia. Unul poate trece prin toate aceste etape în doar cateva minute, timp în care el se deșteaptă prin har, se pocăiește şi hotărăște să-şi afierosească viaţa lui Dumnezeu.

Evenimentele vieţii duhovniceşti se succed foarte rapid, însă acest fel de prefacere lăuntrică este foarte rar; cele mai multe schimbări nu au loc deodată, ci treptat. Deşi transformările interioare în sine pot fi fulgerătoare, credinciosul ajunge la ele după o îndelungată nevoinţă.

Iată motivul pentru care prefacerea duhovnicească a unora poate dura ani de zile, iar lucrurile în preajma cărora zăbovesc ei cel mai mult sunt acelea în care trebuie să-şi biruie iubirea de sine, adică să-şi dezrădăcineze patimile şi poftele, să se mărturisească şi altele. Trebuie să se întărească în noi starea lăuntrică a îndepărtării de tot păcatul şi a afierosirii vieții noastre lui Dumnezeu. Din acest moment începe in noi viaţa cu adevărat creștinească şi aceasta pentru că omul îşi atinge scopul său – ascuns în Dumnezeu. Totul depinde de râvna cu care cineva îşi face lucrarea şi de convingerea că ceea ce urmează să facă este de o trebuință vitală; dacă are această convingere, atunci mai devreme sau mai târziu va acţiona; însă acum este cel mai bine. Începe să lucreze de îndată şi pune temelia, iar această punere a temeliei este cel mai important pas al prefacerii lăuntrice.”

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul „CALEA SPRE MÂNTUIRE sau Manualul desăvârșitei prefaceri duhovnicești ”, Editura BUNAVESTIRE, Bacău, 1999, p.79-82, Traducere după:THE PATH TO SALVATION A Manual of Spiritual Transformation by St. Theophan the Recluse ST. HERMAN OF ALASKA BROTHERHOOD 1996.


Hits: 32

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com