Semnificația Sfintei Proscomidii


I

Unirea jertfelor fiecărui credincios în jertfa Bisericii pentru împãrtãșire din Jertfa lui Hristos.

Aducerea darului de pâine și vin la altar de cãtre fiecare credincios este primul act al participãrii efective la slujbã și, în acelasi timp, una din condițiile împlinirii depline a caracterului de împreunã slujire a clerului și a credincioșilor la Sfânta Liturghie.  Darul adus la altar este o jertfã a iubirii prin care credinciosul se dãruiește pe sine însuși și întreaga creație lui Dumnezeu. Pe de altã parte, Sfânta Liturghie este slujba în care Biserica aduce jertfa iubirii și a unitãtii. “Dar jertfa aceasta, care ne este datã și poruncitã nouã a o aduce și în aducerea cãreia Biserica se împlinește pe sine, ca fiind viața lui Hristos în noi și a noastrã în El, nu este “alta” fațã de aceea unicã, atotcuprinzãtoare și care nu se repetã pe care Hristos a adus-o o singurã datã. (Evrei 9,28)”. Semnificatia principalã a Proscomidiei constã tocmai în unirea jertfelor individuale ale credincioșilor, concretizate în darurile de pâine și vin, în jertfa Bisericii și recunoașterea acestei jertfe ca fiind împãrtãșire din jertfa lui Hristos.

Întreaga iconomie a mântuirii este transpusã condensat și tainic.

Dezvoltarea, în decursul timpului, a sensurilor simbolice ale Proscomidiei a fãcut ca întreaga iconomie a mântuirii sã fie transpusã condensat și tainic în ritualul ei: Întruparea Mântuitorului și Jertfa Lui, proorocitã încã din Vechiul Testament, se împlinește în Înviere, aducând astfel Rãscumpãrarea neamului omenesc rezidit în Hristos și unit în Trupul Lui – Biserica. Hristos ni se descoperã în mijlocul Bisericii în stare de jertfã și, în acelasi timp, ca “hranã a toatã lumea” adicã dãruire din iubire spre împãrtãșire.

El este dãruirea de sine deplinã fãcutã totodatã Tatãlui și nouã. Hristos ne unește în Bisericã fãcându-ne pãrtași jertfei Sale, pentru cã El este “Cel ce aduce și Cel ce se aduce” Arhiereul și Jertfa noastrã desãvârșitã.

Întrupare, Jertfã și Rãscumpãrare.

Mântuirea noastrã s-a realizat prin jertfa lui Hristos care “în opera Sa rãscumpãrãtoare ne recapituleazã, ne readunã mai întâi în Sine, începând din întrupare, ne sfințește firea, coborând în adâncimile ei pânã la extrema chenozã în iad, și, astfel, recapitulați și sfințiți în El, se oferã și ne oferã Tatãlui ca jertfã și omagiu suprem, primind prin El și pentru noi o nouã consacrare a fãpturii noastre: învierea”. Actele fundamentale ale operei rãscumpãrãtoare a lui Hristos sunt Întruparea, asumarea firii umane, și Jertfa legatã indisolubil de Înviere.

Ritualul Proscomidiei este o aducere-aminte a acestor acte prin simbolismul Nașterii și Jertfei Mântuitorului pe care îl cuprinde.

Simbolismul Jertfei Mântuitorului.

Tema centralã a Proscomidiei este jertfa unicã, atotcuprinzãtoare și mântuitoare a lui Hristos, în care este cuprinsã întreaga Bisericã. Încã de la începutul Proscomidiei, preotul rostește troparul Vinerei Mari și însemneazã cu semnul Sfintei Cruci prescura din care va fi tãiat Agnețul. Pomenirea lui Hristos o facem amintind jertfa lui rãscumpãrãtoare de pe cruce care ne-a adus nemurirea.

Versetele din proorocia lui Isaia (Is. 3,7-8) rostite de preot în timpul tãierii Agnețului aratã cã jertfa Mântuitorului împlinește proorociile Vechiului Testament despre venirea lui Hristos. Aceste versete ne pun în fațã imaginea Mielului lui Dumnezeu “Cel ce ridicã pãcatul lumii” jertfindu-se de bunãvoie “pentru viața și mântuirea lumii”. “Aceasta e mãreția uluitoare a lui Dumnezeu descoperitã în Hristos: Dumnezeu se face Miel de jertfã fãrã sã se plângã, Miel care-și stãpânește durerea cu puterea blândeței capabilã sã îmblânzeascã pe oamenii ispitiți la ceartã, la urã, la proteste și la plâns”. Înțelepciunea judecãții Sale înalte S-a arãtat în smerenia Lui, iar neamul Lui este necunoscut pentru cã, fiind Dumnezeu, este mai presus de cuvânt, iar în El e cuprins întregul lui neam ceresc și omenesc.

Tãind cruciș Agnețul, preotul întipãrește crucea în pâine arãtând felul morții Mântuitorului , scoțând astfel în evidențã starea de jertfã a Mielului lui Dumnezeu înjunghiat de la întemeierea lumii (Apoc. 13,8). Din coasta Mântuitorului împuns cu suliţa pe cruce a curs preascumpul Lui sânge și apa preacuratã care vor da viațã lumii prin spãlarea de pãcate cu baia Botezului și adãparea noastrã cu bãutura nemuririi. De aceea, preotul repetã descrierea acestui eveniment așa cum este relatat de Sfântul Evanghelist Ioan (In. 19, 34-35) și toarnã vin și apã în Sfântul Potir. Amestecarea vinului cu apa simbolizeazã unirea Domnului cu credincioșii și, în același timp, unirea ipostaticã a celor douã naturi în persoana Mântuitorului.

Comentariile bizantine ale Sfintei Liturghii extind simbolismul jertfei la obiectele folosite: Sfântul Disc închipuie nãsãlia pe care a fost așezat Trupul Domnului dupã coborârea de pe cruce; copia – sulița cu care a fost împunsã coasta Mântuitorului etc. În acelasi timp proscomidiarul închipuie locul rãstignirii.

Simbolismul Nașterii Domnului.

Hristos, Mielul lui Dumnezeu înjunghiat de la întemeierea lumii (Apoc. 13,8) S-a întrupat pentru a se jertfi pentru noi, dupã cum El însuși aratã cã a venit “sã slujeascã și sã-Și dea viața rãscumpãrare pentru mulți” (Mt. 20,28). Așadar, Crucea este implicatã de Întrupare. Sfinții Pãrinți ca Sfântul Irineu (sec. II) și Sfântul Efrem Sirul (sec. IV) vãd, încã din primele secole, implicarea jertfei lui Hristos în Nașterea Lui. Privindu-L pe Hristos în întregimea Persoanei Sale realizate ca om, actele trecutului se concentreazã în El, înghițind distanțele temporale. Pentru aceasta, Proscomidiei i se aplicã și un simbolism al Nașterii Domnului: prescura din care este tãiat Agnețul o închipuie pe Maica Domnului și, prin ea, pârga frãmântãturii firii umane, iar scoaterea Agnețului simbolizeazã nașterea Mântuitorului, arãtând astfel cã Hristos S-a fãcut om desãvârșit, luând firea umanã în afarã de pãcat.

Ca și în cazul jertfei, comentariile liturgice bizantine atribuie o încãrcãturã simbolicã legatã de Nașterea Mântuitorului, proscomidiarului și obiectelor folosite. Astfel proscomidiarul închipuie Bethleemul – locul nașterii, Sfântul Disc – ieslea, steluța – steaua care s-a arãtat magilor etc.

Proprezența lui Hristos în Cinstitele Daruri.

Deși, Cinstitele Daruri nu se prefac la Proscomidie în Trupul și Sângele Domnului, totuși putem vorbi încã de acum de o anumitã proprezențã a lui Hristos cel jertfit în ele, o prezențã printr-o anumitã lucrare specialã a Lui, provocatã de gândirea preotului la El în timpul ritualurilor care transpun iconomia mântuirii.

 

(II)

Deci, am vãzut cã semnificația principalã a Proscomidiei constã în unirea jertfelor individuale ale credincioșilor, concretizate în darurile de pâine și vin, în jertfa Bisericii și recunoașterea acestei jertfe, prin pregãtirea Agnețului, ca fiind împãrtãșire din Jertfa lui Hristos.

Ca urmare, alãturi de tema jertfei Mântuitorului și în indisolubilã legãturã cu aceasta, Proscomidia cuprinde în mod simbolic și tema Bisericii, ca împlinire a lucrãrii mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Astfel, așezarea pe Sfântul Disc, în jurul Agnețului, a miridelor (pãrticelelor) scoase în cinstea Maicii Domnului și a Sfinților precum și spre pomenirea credincioșilor vii și adormiți, ne dã o imagine intuitivã deosebit de relevantã a Bisericii – Trupul lui Hristos.

“De fațã a stat Împãrãteasa, de-a dreapta Ta”

Mirida Maicii Domnului, mai mare decât celelalte miride, este așezatã în dreapta Agnețului arãtând înalta demnitate a Sfintei Fecioare, potrivit cuvintelor psalmistului repetate de preot: “De fațã a stat Împãrãteasa, de-a dreapta Ta, în hainã auritã îmbrãcatã și preaînfrumusețatã” (Ps. 44,11).

Împãrãteasa care stã de-a dreapta lui Dumnezeu este Maica Domnului, cãci ea L-a nãscut în chip de negrãit pe Hristos rãmânând pururea Fecioarã. Ea este cu adevãrat Nãscãtoare de Dumnezeu, este scara ce unește cerul cu pãmântul pe care Iacov a vãzut-o în vis (Fac. 28,12), pentru cã din ea, Dumnezeu a luat firea noastrã umanã. Acceptând sã-L nascã pe Hristos, Fecioara Maria S-a fãcut primitoare din partea neamului omenesc a mântuirii pe care ne-a adus-o Întruparea Domnului. Fãcându-se vrednicã de aceastã naștere datoritã curãției și smereniei ei, ea a fost sfințitã prin sãlãșluirea Cuvântului, devenind izvor de curãție și nestricãciune. Ea este sfântã mai presus decât toți sfinții “mai cinstitã decât heruvimii și mai slãvitã fãrã de asemãnare decât serafimii”. Ea este acoperitoarea, apãrãtoarea, mijlocitoarea și ajutãtoarea credincioșilor.

Maica Domnului își unește rugãciunile cu ale întregii Biserici.

Maica Domnului este fãptura aflatã în cea mai intimã comuniune cu Hristos, înãlțând rugãciunile creștinilor la tronul lui Dumnezeu și Fiul Sãu. Ca urmare, mirida Maicii Domnului este așezatã de-a dreapta Agnețului destinat prefacerii în Trupul lui Hristos. Scoțând aceastã miridã, preotul se roagã ca, pentru rugãciunile ei, Dumnezeu sã primeascã jertfa noastrã în “jertfelnicul Sãu cel mai presus de ceruri”. Agnețul neprefãcut este jertfa Bisericii. “De aceea preotul se roagã ca pentru rugãciunile Maicii Domnului sã primeascã Hristos jertfa comunitãții în jertfelnicul Sãu cel mai presus de ceruri, pentru a o preface în Jertfa Trupului Sãu, care va include astfel în ea și jertfa comunitãții”.

Maica Domnului își unește astfel rugãciunile ei cu ale întregii Biserici pentru primirea jertfei în “jertfelnicul cel mai presus de ceruri”, adicã în înãlțimea spiritualã din fața Tatãlui unde a intrat Hristos prin jertfa Sa, și unde rãmâne permanent prefãcând în Acest Trup Jertfit și jertfa de pâine a comunitãții, care se apropie și ea de aceastã supremã înãlțare unde se aflã El, în stare de jertfã.

Sfinții sunt intimii lui Dumnezeu.

În stânga Agnețului și la aceeași înãlțime cu acesta, se așeazã miridele în cinstea celor nouã cete de sfinți, arãtându-se cã și ei se bucurã de slava în care se aflã Domnul Cel Rãstignit și Înviat, dar nu se aflã în aceeași intimitate cu Hristos ca și Maica Sa.

Sfințenia constã în “procesul de transfigurare subiectivã a credinciosului prin participarea nemijlocitã la viața în Hristos”. Sfințenia presupune jertfã interioarã, participarea omului la propria lui mântuire prin eliberarea de patimi. Sfințenia este un aspect indispensabil al actului mântuirii și, de aceea, chemarea la sfințenie este adresatã tuturor creștinilor. Sfinții sunt aceia care au înțeles aceastã chemare și în mãsura în care și-au luat crucea rãstignind în ei omul vechi, plin de patimi, pãcate și necurãție, ei participã și la slava lui Hristos cel Înviat. “Fãcându-se pãrtași Patimii lui Hristos prin martiriu, ascezã, lacrimi și practicarea virtuților evanghelice, sfinții au învins moartea cu El. Ei sunt de acum vii în Dumnezeu, pentru cã Hristos S-a sãlãșluit în ei”. Sfinții sunt intimii lui Dumnezeu, mãdulare de cinste ale Trupului lui Hristos, Biserica. Pentru noi, ei sunt un exemplu, o pildã vie a stãrii la care suntem meniți sã ajungem și, în același timp, un sprijin în lupta noastrã pentru dobândirea sfințeniei.

Toţi sfinții se unesc cu noi în rugãciune la Sfânta Liturghie.

La Proscomidie scoatem miride în cinstea sfinților mulțumind lui Dumnezeu pentru darurile hãrãzite celor ce-i urmeazã în sfințenie. Se scot miride în cinstea a nouã cete de sfinți, arãtând prin aceasta cã, sfințenia este accesibilã tuturor categoriilor de credincioși și, de asemenea, cã toți sfinții se unesc cu noi în rugãciune la Sfânta Liturghie. Potrivit majoritãții Liturghierelor românești și slave, cele nouã cete de sfinți sunt: 1.Sfinții Arhangheli cu cetele Sfinților Îngeri; 2.Sfântul Ioan Botezãtorul cu Sfinții Prooroci; 3.Sfinții Apostoli; 4.Sfinții Ierarhi; 5.Sfinții Mucenici cu Sfintele Mucenițe; 6.Sfinții Cuvioși cu Sfintele Cuvioase; 7.Sfinții Doctori fără de Arginți; 8.Sfinții Ioachim și Ana împreunã cu sfinții zilei și cu toți sfinții și 9. Sfântul autor al Liturghiei (Ioan Gurã de Aur sau Vasile cel Mare). În ceea ce privește sfinții pomeniți nominal, în cadrul acestor cete existã diferențe de la o Bisericã localã la alta, potrivit cinstei deosebite de care se bucurã anumiți sfinți într-un loc sau altul.

Unitatea Bisericii cerești și a celei pãmântești în Hristos.

În concluzie putem spune cã pomenirea Maicii Domnului și a sfinților la Proscomidie scoate în evidențã unitatea Bisericii cerești și a celei pãmântești în Hristos, precum și faptul cã, împãrtãșirea credincioșilor de El în Euharistie și în orice Tainã, nu se înfãptuiește decât în prezența rugãtoare și plinã de bucurie conștientã a întregii Biserici din ceruri.

(III)

Biserica întreagã, Trupul tainic al lui Hristos, este prezențã în mod simbolic pe Sfântul Disc în urma sãvârșirii Proscomidiei: în mijloc, prin Agneț este Hristos Însuși, Lumina cea adevãratã și Viața cea veșnicã, iar prin miride Maica Lui de-a dreapta, Sfinții de-a stânga, iar dedesubt întreaga adunare a bine-credincioșilor.

Miridele credincioșilor sunt așezate sub Agneț.

Credincioșii, atât cei vii cât și cei adormiți, sunt reprezentați prin miridele așezate sub Agneț în stânga, respectiv dreapta acestuia. La acestea se adaugã cele trei miride speciale scoase pentru cler (episcopul eparhiot, preoți și diaconi), conducãtorii țãrii și pentru ctitori.

Mirida specialã pentru ctitori precum și rugãciunile de pomenire generalã a viilor și a morților, deși sunt menționate de Sfântul Simeon al Tesalonicului în secolul al XV-lea, în prezent sunt o particularitate a Liturghierelor românești unde le întâlnim începând de la jumãtatea secolului al XIX-lea. Rugãciunea pentru vii este inspiratã dupã cea de la Litie, dar are analogii cu formularul de pomelnic de la sfârșitul Psaltirii și cu dipticele anaforalei Sfântului Vasile cel Mare. Rugãciunea pentru pomenirea morților este alcãtuitã dupã canoanele din sâmbetele morţilor (moșii de iarnã și de varã). Ambele rugãciuni, deși de origine greacã, au ajuns la noi prin influența practicii Bisericii Ortodoxe Ruse unde însoțeau anumite pomelnice.

Scoaterea miridelor pentru credincioși începe prin rostirea rugãciunilor de pomenire generalã a viilor și a morților și continuã cu pomenirea lor nominalã, pentru fiecare nume scoțându-se câte o miridã din prescurile aduse împreunã cu pomelnicul. În urma tuturor, preotul scoate o miridã pentru el însuși arãtând prin aceasta cã mântuirea sa depinde de cei pe care este rânduit sã-i pãstoreascã și sã-i pomeneascã.

Pomenirea credincioșilor reprezintã raportarea tuturor și a fiecãruia la jertfa lui Hristos.

Pomenirea de la Proscomidie, prin caracterul ei de jertfã, reprezintã “raportarea tuturor și a fiecãruia la jertfa lui Hristos, adunarea și rezidirea în jurul Agnețului a noii fãpturi a lui Dumnezeu”. Prin aducerea prescurii și a pomelnicului la altar, noi ne aducem și ne predãm lui Dumnezeu “pe noi înșine și unii pe alții și toatã viața noastrã”. Biserica îi strânge astfel laolaltã, la fiecare Liturghie, pe toți membrii ei din toate vremurile. Miridele exprimã participarea noastrã la jertfa lui Hristos și intrarea în comuniune cu Maica Domnului, cu Sfinții și cu toatã Biserica pãmânteascã, presupunând și asumarea personalã a Crucii lui Hristos și urmarea Lui (Mt. 16, 24). Bucãțica de pâine scoasã pentru fiecare îl distinge de ceilalți și, în același timp, îl apropie de Hristos și de ceilalți. Hristos stã în centrul Bisericii, în stare de jertfã și astfel, o sfințește și o înfãțișeazã sieși ca Biserica mãritã (Efes 5, 26-27). La fel și Biserica, fiecare mãdular al Trupului lui Hristos, își însușește de aici starea de jertfã fațã de Hristos și, prin Hristos, fațã de semenii sãi.

Miridele se scot spre “pomenirea” de cãtre Dumnezeu a fiecãruia, cãci “numai cei pomeniți existã plenar prin atenția ce le-o acordã Dumnezeu și alții dintre oameni. Cei pierduti din atenția tuturor și mai ales a lui Dumnezeu se scufundã într-un minus extrem de chinuitor al existenței”. Pomenirea de cãtre Dumnezeu înseamnã, în cele din urmã, nemurire și viațã veșnicã.

Proscomidia ne descoperã, pe Sfântul Disc, taina Bisericii și imaginea lumii ce va sã fie.

“Vedem pe Însuși Iisus și întreagă Biserica Lui (…) Aceasta este taina cea mare. Dumnezeu între oameni și Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor, care se îndumnezeiesc de la Cel ce dupã fire este Dumnezeu, Care S-a Întrupat pentru dânșii. Aceasta este împãrãția ce va sã fie și petrecerea vieții celei veșnice: Dumnezeu cu noi, vãzut și împãrtãșit”.

Proscomidia ne pune în fațã icoana ordinii divine restaurate în care Hristos, Dumnezeu Omul se aflã în stare de jertfã, în mijlocul Bisericii Sale, descoperindu-Se astfel, ca iubire dãruitã și cãreia Biserica îi rãspunde, prin fiecare mãdular al ei, prin iubire jertfelnicã ce își trage puterea din Jertfa lui Hristos. Egocentrismul, pãcatul specific lumii cãzute în care fiecare se vede pe sine, ca un centru al existentei și care duce, în mod inevitabil, la separare și luptã, este înlãturat. Dar Hristos, prin Jertfa Sa unicã și atotcuprinzãtoare, a biruit moartea și S-a fãcut pe Sine început al Învierii tuturor celor care își însușesc, în Bisericã, starea Sa de jertfã. Astfel, proscomidia ne descoperã vocația fundamentalã a fãpturii și anume vocația pascalã, de trecere de la moarte la înviere.

Hristos în slavã acoperã nevãzut și conduce la mântuire lumea și sufletele noastre.

Ritualul acoperirii cinstitelor daruri Îl aratã pe Hristos, Mielul înjunghiat, care împãrãțește și descoperã în lume împãrãția lui Dumnezeu. Aceastã împãrãție rãmâne, însã, ascunsã celor care nu privesc cu ochii credinței.

Preotul, acoperind Sfântul Disc, rostește într-o notã de bucurie: “Domnul a împãrãțit, întru podoabã S-a îmbrãcat…” (Ps. XCII) iar acoperind Sfântul Potir zice: “Acoperit-a cerurile bunãtatea Ta, Hristoase, și de lauda Ta este plin tot pãmântul” arãtând cã slava Lui este strãvezie pentru ochii credinței. Acoperind apoi Sfintele vase, îi cerem lui Hristos sã ne acopere cu acoperãmântul aripilor sale și sã ne izbãveascã de vrãjmași. Recunoastem astfel cã, în smerenia sa, Hristos se acoperã împreunã cu noi pentru a ne apãra de vrãjmași și a ne ține lângã El. Apoi preotul îl binecuvinteazã pe Dumnezeu “cel ce a binevoit așa”, cãdind cinstitele daruri.

Rugãciunea punerii înainte concentreazã în sine temele dezvoltate în ritualurile anterioare ale Proscomidiei.

Proscomidia se încheie cu rostirea rugãciunii punerii înainte a darurilor care, de altfel, este partea cea mai veche a rânduielii. Recunoscând cã Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, este “pâinea cea cereascã, hrana a toatã lumea”, adicã dãruire spre împãrtãșire pentru a ne binecuvânta și sfinți, noi îi cerem lui Dumnezeu sã binecuvânteze jertfa noastrã și sã o primeascã în “jertfelnicul sãu cel mai presus de ceruri”, adicã, sã ne facã pãrtași Jertfei unice și atotcuprinzãtoare a lui Hristos. Cerându-i sã ne facã pãrtași Jertfei Mântuitorului, Îl rugãm sã-i pomeneascã “pe cei ce au adus și pe cei pentru care s-au adus” jertfa noastrã, adicã, sã adune întreaga Bisericã în jurul lui Hristos.

Numai acum, când jertfa Bisericii a fost primitã în Jertfa Mântuitorului, poate sã înceapã Sfânta Liturghie, în care Hristos este “Cel ce aduce și Cel ce se aduce, Cel ce primeste și Cel ce se împarte”, Jertfa deplinã și Arhiereul desãvârșit.

Pr. Prof. Florin BOTEZAN, „Explicarea Sfintei Liturghii”, p. 26-34.

Sursa: ftp://188.138.185.83/Biblioteca/_Colectie_RO/Liturgica/Florin%20Botezan%20-%20Explicarea%20Sfintei%20Liturghii.pdf


 

Hits: 127

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com