Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul explicată de Makarios Simonopetritul


Legată de metanii, scurta rugăciune atribuită tradițional Sfântului Efrem Sirul reprezintă o particularitate specifică a slujbelor din Postul Mare până într-acolo încât preotul Alexander Schmemann a putut-o numi rugăciunea Postului Mare. În timpul Postului Mare, ea trebuie recitată la sfârșitul tuturor oficiilor ciclului zilnic din lunea Săptămânii I până în miercurea Săptămânii Patimilor (cu excepția sâmbetelor și duminicilor în care  rânduiala liturgică ale acestei rugăciuni are un caracter festiv), precum și miercurea și vinerea Săptămânii Lăsatului de brânză, ale cărei oficii sunt de tip cvadragezimal.

Analiza cererilor

Fără a pretinde să-i epuizăm profunzimea, vom încerca să dăm câteva explicații plecând de la un rapid studiu al noțiunilor ei fundamentale și al înlănțuirii lor.

Să remarcăm mai întâi că cele trei părți ale ei formează trei grupuri de cereri adresate lui Dumnezeu: cereri negative în primul grup, pozitive în al doilea și „păstrătoare” ale stării dobândite, grație celui de-al doilea grup, în cel de-al treilea. Dumnezeu apare aici drept unicul subiect activ, ferind de patimi și acordând harul, nu fiindcă rolul de conlucrare al voinței libere a  omului ar fi abandonat, ci mai degrabă pentru a arăta că viața duhovnicească are nevoie încă de la începutul ei de alipirea intimă a voinței umane de voința divină. Unire fără contopire, dar care manifestă, ca și în cazul lui Hristos, în unitatea de acțiune a lucrării sale divino-umane.

Risipire și isihie/flecăreală și tăcere

Primele cuvinte ale rugăciunii Sfântului Efrem sunt un citat aproximativ din Isus Sirah 23,1.4.6.. Restul cererilor reia substanța rugăciunii lui Sirah clarificându-i structura și, mai cu seamă, utilizând termeni care trimit spre o problematică ascetică propriu-zis creștină.

În vocabularul tehnic al oamenilor duhovnicești, argia sau lenea desemnează tocmai patima (sau demonul) ce se opune efortului ascetic. „Trândăvia e moartea și surparea sufletului”, afirmă în același sens avva Ammonas.

Împiedicând ascetul să intre în arenă, ea este chiar mai rea decât demonii.

„Odihna și trândăvia sunt pierzania sufletului și pot vătăma mai mult decât demonii”, spune Sfântul Isaac Sirul.

E potrivit așadar, ca în fruntea „rugăciunii Postului Mare” să fie pusă o cerere de a fi izbăviți de această patimă, care e „obârșia” și „începutul tuturor relelor”.

„Din lenevie vine curiozitatea, din curiozitate tulburarea, iar din tulburare toate relele” spune avva Ioan Casian.

Mintea curioasă și risipită în lucrurile altuia nu poate rămâne în isihie conformându-se venerabilei porunci „Ia seama la tine însuți!”. Totuși condiția indispensabilă a oricărei vieți duhovnicești e rămânerea în liniște, concentrare și atenție.

Obiectul perechii primelor două cereri ale rugăciunii Sfântului Efrem e așadar, „osteneala” duhovnicească a ascezei cerută de typicon și cere în același timp curaj și atenție față de sine.

Iubirea de stăpânire – echivalând aici cu iubirea de slavă – a fost cea de-a treia și ultima ispitire a lui Hristos de către Satana atunci când s-a retras în pustie (Luca 4,9); după aceasta, învins, cel rău s-a retras de la El, „isprăvind orice ispită”(Luca 4,13).

Expresie psihologică a mândriei, iubirea de dominație e pentru autorul rugăciunii Sfântului Efrem cea mai rea dintre patimi, cea care le reunește pe toate și cea dintâi pe care trebuie să ne străduim să o retezăm. La oamenii păcătoși, ca și la Satana, ea este cauza primă a înclinațiilor spre rău și neființă, fiindcă ea îi face să se socotească drept propria lor obârșie și să-și renege radical statutul de creatură: „El (Satana) pătimea de iubirea de putere, obârșia și temelia înclinației spre rău și, așa-zicând, a tuturor celorlalte rele”.

„Cuvântul deșert sau flecăreala corespunde în domeniul calitativ „cuvântului mult” sau limbuției în domeniul cantitativ, și aici apare drept principala consecință a iubirii de dominație”.

2) Cea de-a doua parte a rugăciunii Sfântului Efrem reia structura simetrică pe care am remarcat-o deja în sânul primei părți reprezentând contrapartea ei pozitivă (cel puțin în aceste două prime cereri). Perechii trândăvie-curiozitate/risipire i se opune aici termenul  sophrosyne (cumințenia), care nu poate fi tradus prin termenul restrictiv de „castitate”, ci mai degrabă, prin „integritate duhovnicească”.

Despre smerenie, ce constituie cea de-a doua cerere a celei de-a doua părți, , apare în chip evident remediul slavei deșarte și al iubirii de putere. Ea este legată de „integritatea duhovnicească” ca temelie (sau consecință) a căinței și a manifestării ei în asceză.

Răbdare și iubire

3) Elementele celei de-a doua părți a acestui al doilea grup nu mai au aceleași relații structurale ca acelea pe care le-am arătat până aici. Ele nu se opun elementelor primului grup de cereri și nu au între ele o relație genetică, cum am constatat însă între „integritate” și „smerenie”. Cu „răbdarea” și „iubirea” schimbăm planul pentru a lua în considerare ansamblul parcursului duhovnicesc în continuitatea și în efortul său susținut.

Răbdarea are o importanță centrală în înțelegerea raportului analogic între cele patruzeci de zile al Postului Mare și „Postul Mare continuu”. Nu e de ajuns să practicăm virtuțile – atât trupești, cât și sufletești – doar pentru o vreme, căci numai cine va răbda până la sfârșit se va mântui (Matei 24,13). Efortul duhovnicesc trebuie, așadar, susținut în mod constant în timpul Postului Mare și chiar dincolo de el, căci, potrivit unei legi fundamentale a vieții duhovnicești, cine nu mai înaintează acela dă neapărat înapoi și merge spre pierzania sa. Născută, potrivit Sfântului Apostol Petru, din înfrânare, răbdarea dă naștere iubirii frățești și evlaviei pentru a conduce la adevărata Iubire.

O putem, așadar, privi drept o armă utilizabilă în orice vreme și împotriva oricărei patimi, și ea ne va fi deosebit de utilă în timpul Postului Mare, a cărui strategie stă tocmai în a propune un efort duhovnicesc suficient de încordat în timp, pentru a lăsa patimile „să moară de epuizare”.

Răbdării, a cărei funcție e aceea de a păstra pe întreaga durata Postului Mare concentrarea asupra noastră înșine și atenția primelor zile, rugăciunea Sfântului Efrem îi asociază iubirea (agape) (care nu trebuie înțeleasă aici în sensul ei mai înalt, de desăvârșire a îndumnezeirii prin împărtășirea de Dumnezeu-Iubire). Pentru Sfântul Maxim, atunci când e înțeleasă ca aici, în sensul ei restrâns la viața „practică”, iubirea se definește drept remediul patimilor puterii irascibile a sufletului.

Răbdarea și iubirea față de aproapele astfel definite apar limpede în legătura lor intimă și evidențiază motivul pentru care le-a împerecheat Sfântul Efrem: răbdarea e în același timp mijlocul pentru dobândirea iubirii și dovada stăpânirii câștigate asupra irascibilității.

Nejudecare

4) Ultima parte a rugăciunii Sfântului Efrem e constituită tot dintr-o pereche, unde însă, spre deosebire de primele două părți, cererea pozitivă: ”Dă-mi să-mi văd căderile mele” precede cererea negativă: ”Și să nu osândesc pe fratele meu”. Aceste două cereri corelative ce încheie această scurtă expunere a spiritualității Triodului se aplică celor care, practicând unele virtuți în timpul Postului Mare, se înfumurează și se socotesc autorizați să-i judece pe cei ce n-au în aparență același zel în „practicarea lor”. Regăsim aici exemplul fariseului din parabolă, al cărui păcat consta tocmai în a judeca pe cel ce era, desigur mai mare păcătos decât el, dar care știuse să se smerească înaintea lui Dumnezeu. Cine face așa cade în cel mai grav păcat, mândria ce constă (spre deosebire de slava deșartă de ordin mai degrabă imaginar) din a ne atribui nouă înșine „cauza faptelor noastre bune și a-i privi de sus pe frați socotindu-i pe toți drept nepricepuți, fiindcă nu ne dăm seama de ceea ce se întâmplă”.

Judecarea aproapelui reunește, așadar, toate păcatele de care Îi cerem lui Dumnezeu să fim izbăviți rostind rugăciunea Sfântului Efrem, căci ea poate să se amestece în Iubire. Mai grav încă, atunci îi răpim lui Hristos judecata pe care o va exercita la Judecata de Apoi, atribuindu-ne nebunește un privilegiu al Divinității. Judecându-i pe ceilalți, ne osândim în definitiv pe noi înșine., refuzând să ne vedem așa cum suntem și nevrând să recunoaștem că păcatul nostru e mai grav decât pe cel pe care-l vedem la aproapele. Făcând astfel mergem împotriva a ceea ce am văzut că este însuși principiul pocăinței și facem inutil orice efort ascetic pe care l-am putea practica în timpul Postului Mare:”Dacă e un rău a nu ne vedea păcatele proprii, e un rău îndoit ba chiar întreit a-i judeca pe ceilalți atunci când suntem noi înșine striviți de o bârnă ”.

Dar celui ce se cunoaște pe sine însuși, care se recunoaște păcătos și chiar cel mai mare dintre păcătoși, toți frații îi apar mult mai vrednici decât el să intre în Împărăție: „Căci dacă cineva își poartă păcatele sale nu le mai vede pe ale aproapelui”. Și în măsura în care va acoperi cu mantia sa greșelile fratelui său, Dumnezeu i le ascunde pe ale sale.

Doxologia finală care încheie rugăciunea Sfântului Efrem e un element comun și necesar oricărei rugăciuni în cultul bizantin, fiindcă rugăciunea, ca și virtuțile pe care le cere, n-are decât un singur scop: preamărirea lui Dumnezeu.

Sursa: Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Editura Deisis, 2008, p.129-140.


Hits: 52

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com