Neamul românesc – neam al comuniunii în credință


„Astăzi am citit în Epistola I a Sfântului Ioan, unde Evanghelistul face identitatea între iubire și lumină. Dacă vrem să-l înțelegem pe celălalt, trebuie să-l iubim; și dacă-l iubim, ni se luminează adâncurile lui. Nu există lumină în afara iubirii ! Nu ajunge să privim numai lucrurile lumii, ca să ne luminăm. Am spus că de-aș avea lumea toată, dacă nu este o persoană care mă iubește, nu am nici o mulțumire. Mulțumirea e lumina – lumina iubirii. Iubirea este lumină și amândouă sunt viață. Dacă vrem să avem viață, și nu o viață trecătoare, ci viață veșnică și o lumină nesfârșită, mereu mai bogată, apoi trebuie să iubim. Dar nu putem iubi pe om dacă nu iubim pe Dumnezeu. Dacă omul nu e veșnic, nu e același lucru. Numai pentru că omul este veșnic, îl iubesc. O mamă când iubește pe fiul ei, nu se poate să nu se gândească la lumină și să nu se gândească la veșnicia lui. Spune și un gânditor francez de astăzi, Gabriel Marcel, că francezii mai au și câte un gânditor creștin și câte un poet creștin. Nu cum se socotește la noi, ca nu poți lua de la ei decât lipsa de credință. Gabriel Marcel spune: “Când spui unui om te iubesc nu se poate să nu gândești că el va fi veșnic”. De ce l-aș iubi pe om dacă n-ar fi veșnic? De ce m-aș simți atât de dator față de el să-l iubesc, dacă n-ar fi veșnic? Fiecare om e făcut pentru veșnicie. Eu aspir la desăvârșire. Încă nu am ajuns la desăvârșire, dar aspirația aceasta nu se termină. Dacă sunt în legătură de iubire cu cineva, (dacă se poate cu toți), aceasta nu se poate să nu fie de la Dumnezeu. În zadar zice cineva că iubește pe Dumnezeu, dacă pe om nu-l iubește și în zadar zice cineva că iubește pe om, dacă pe Dumnezeu nu-L iubește, dacă nu vede în aceștia, taina mare și nesfârșită a omului, prezența lui Dumnezeu ! Să iubim pe oameni și să iubim pe Dumnezeu. Asta să ne fie deviza noastră, de creștini adevărați și asta ne-ar vindeca și pe noi de boala dezbinărilor în care ne aflăm acum. Poporul nostru a fost un popor unit, unit prin credință și iubire, pentru ca politicește am fost împărțiți în trei părți, dar limba era aceeași, cărțile sfinte erau aceleași. Unitatea noastră era perfectă, pentru că aveam credința în Dumnezeu și pentru că ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alții ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinței. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem și unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă. Dumnezeu să ne ajute la toată lumea! Poporul nostru are o limbă care-i folosită și în Liturghie. La popoarele catolice, limba vorbită de popor este alta decât limba liturgică. La popoarele slave, limba liturgică e alta decât limba vorbită de aceste popoare. La greci, limba liturgică este alta decât limba vorbită azi de popor, este o limbă greacă veche. La noi, limba liturgică este cea vorbită de popor. De aceea, limba vorbită de popor capătă un cuprins de taină și de sfințenie. Noi avem cuvinte minunate. Poate toate cuvintele noastre au un cuprins de taină pe care nu-l au cuvintele altor popoare.

Cine poate traduce cuvântul cuviință în altă limbă? Dar la câtă îndatorire nu ne oblig acest cuvânt ? Să avem cuviință unii față de alții. La noi nu se folosesc pentru exprimări alți termeni decât cuvânt, adică legătura între unul și altul, de la conventus. Noi am făcut din conventus, cuvânt, cuvântul ne leagă… Cuvântul nostru să ne lege cu adevărat – de Hristos și unii de alții – și în viitor! Noi suntem un popor al comuniunii în credință. Să rămânem un popor al comuniunii prin credință, dându-ne seama ca nu trebuie să părăsim acești termeni ai noștri minunați. Sunt la noi foarte mulți termeni francezi. O fi ea limba franceză o limbă elegantă și o limbă precisă, dar n-are farmecul tainic pe care îl are limba noastră. N-are seva de taină pe care o are limba noastră, n-are spiritualitatea noastră. Noi suntem poporul cu cea mai mare și cea mai unită spiritualitate, dar am căutat  să o înăbușim. Această spiritualitate se vede și în arta poporului. Ați văzut Muzeul Țăranului? Dacă n-ar fi fost țăranul, n-am fi avut aceasta.

Eu cred ca țăranul este cel mai nobil om din poporul nostru, țărănimea este cea mai nobilă. Prea ne-am lăsat așa disprețuiți, socotind că alte clase sunt superioare. Țărănimea a desăvârșit arta noastră. A păstrat datinile noastre minunate, a păstrat unitatea noastră. Într-un sat toți merg la biserică. Unul care nu e îmbrăcat frumos Duminica și se duce cine știe unde, e socotit un zăpăcit. Unde mai este la oraș aceasta? Sa luăm pilda de la solidaritatea țărănească. Să rămânem credincioși predaniei noastre. Să nu socotim că natura e numai pentru forțe declanșate unele contra altora, care pot fi folosite într-o tehnică dezvoltată. Să ne amintim că natura este și sfântă. Pentru noi apa se sfințește, cu apa sfințim toate. Să nu mergem prea departe cu această tehnică care în curând poate să ne ducă și la distrugere prin poluarea ei și prin punerea nădejdii numai în ea, părăsind toate criteriile morale de viață, mergând la droguri, la homosexualitate, căci adesea ceea ce e nou e o decădere din sfințenie, din taină, din spiritualitate.

Să rămânem fideli poporului nostru, tradiției noastre. Este ceea ce am voit să dau prin cuvântul meu. Noi românii, suntem un popor iubitor de Dumnezeu și foarte cuceritor, plin de armonie și plin de lărgime, pentru că suntem pe de o parte un popor latin, iar pe de altă parte, un popor ortodox. Avem în noi și luciditatea latină, claritatea latină, comunicativitatea latină, dar avem și simțul tainei. Și atunci, nu suntem superficiali în comunicativitate, nu-l luăm pe celălalt foarte puțin în serios, ci-l luăm în serios în comunicarea cu el, pentru ca vedem în el făptura lui Dumnezeu plin de taină. Aceasta ne deosebește de latini, dar ne deosebește și de slavi, care sunt mai puțini lucizi, sunt mai ascunși în neclaritate. Pe când la noi este foarte curioasă această paradoxală unitate între claritate și taină, între lumină și taină. Este taina în lumină, nu e taina în întuneric. Chiar mistica occidentală, cum este Eckart și Bohme -unul catolic, celălalt protestant-, văd taina sau mistica întru întuneric, dincolo de persoană. La noi persoana e marea taină. La noi, mistica este o mistică a luminii. Poporul nostru este singurul popor care spune creațiunii lume-lumină. Nici- un popor nu-i spune lumină. Vedem în ea lumina lui Dumnezeu.

Cred ca aceasta ne deosebește de toate popoarele și de cele din Orient și de cele din Occident. Cu latinitatea ne deosebim de slavi, care sunt mai neclari; cu ortodoxia ne deosebim de occidentali, care vor să știe tot, dar nu știu nimic pentru ca Dumnezeu este departe de ei, căci nu au simțul tainei, căci numai când ai simțul tainei ai și simțul infinitului, căci o taină niciodată nu o poți rezolva complet. De aceea suntem un popor de o mare, adâncă sinteză. Avem respectul celuilalt, conștiința că celălalt e o taină, dorința să fim în comuniune cu celălalt, să nu-l epuizăm în câteva cuvinte, nu vrem să-l dominăm. Deci, nu vrem să ne despărțim de celălalt. Sunt niște concluzii sociale foarte interesante, care se pot trage văzând la poporul nostru această combinație între ortodoxie și latinitate. Cei din trecut au fost mai interesați de valoarea persoanei ca astăzi, dar și de valoarea comuniunii, pentru că sunt atâtea dezbinări între oameni. Se afirmă fiecare pe sine, dar nu se afirmă ca o taină, recunoscând și pe celălalt ca o taină și socotind că se întregește taina lui cu taina celuilalt. Sau reduce persoana la ceva individual egoist, sau nu vede o necesitate în comuniunea cu celălalt. La noi este un echilibru extraordinar în această valoare pusă pe persoană, dar și pe comuniune. Tocmai pentru ca persoana are valoare, are valoare și celălalt pentru mine, dar și eu am pentru el valoare. Noi respectăm pe alții, dar ne respectam și pe noi. Suntem foarte omenoși, ospitalieri, dar îi cam și disprețuim, când vedem că vor să-și ia nasul la purtare. Adică suntem îngăduitori cu ceilalți, înțelegători, dar totuși ne respectăm și pe noi.

 Noi suntem un popor, avem o spiritualitate. Toți au trecut peste noi, ne-au atacat și din Vest și din Est. Câte greutăți n-am avut noi și totuși ne-am menținut ! Și greutățile acestea și lupta împotriva acestor greutăți ne-a adâncit în răbdare, în luptă. În acestea se dezvoltă, crește un popor și ne-am dezvoltat și noi. N-am fost nimiciți de nimeni. Cine a contribuit mai mult la apărarea Europei decât romanii ? Noi am apărat Europa de invazia otomană, prin Ștefan cel Mare și Sfânt, Mircea cel Bătrân și ceilalți toți. Turcii au trecut peste ceilalți până la Viena. Peste noi n-au putut trece. Am apărat Europa și eram atacați și de ei, de europeni, de polonezi, de unguri, de germani. Ne apăram și de ei și-i apăram și pe ei împotriva turcilor. La războiul din 1877,  cine a contribuit la eliberarea popoarelor din Balcani de otomani? Noi și rușii, dar mai mult noi i-am apărat. Pe urma, în 1916, la Mărășești, cine a oprit avalanșa germană spre Rusia, ca să ocupe și să oprească războiul și să-i învingă pe ruși? Cine ? Noi, la Mărășești. În războiul al doilea, cine a plecat până la Volga, alături de nemți, gândind că vom putea aliena comunismul ? Și când am văzut că-l apără Europa, n-am mai avut ce face. I-am dezarmat pe nemți atunci și au plecat nemții dezarmați de la Iași, din Bucovina, până în Boemia și așa au putut fi învinși, că altfel, erau cât pe ce să pună în practică bomba atomică și câștigau ei. Cine a apărat Europa în toate timpurile acestea ? Cine a jucat cel mai mare rol ? Poporul nostru. Așa că, Dumnezeu nu te ocrotește pentru o viață comodă, ci te ocrotește dându-ți niște probleme. Și nouă, ne-a dat niște probleme și le-am rezolvat cu ajutorul Lui și ne-am format.

În război, noi vedeam că va veni comunismul sau va veni hitlerismul. De aceea am scris despre persoana: “Iisus Hristos sau restaurarea omului”. Valoarea persoanei și valoarea iubirii dintre persoane. Am accentuat mereu valoarea persoanei și valoarea iubirii între persoane. Și astăzi, numai aceasta ne poate salva !  Ortodoxia prin aceasta este tare, pentru că este singura care accentuează persoana. Ce valoare este mai mare decât persoana și decât comuniunea de iubire între persoane ? Și cine este mai înalt la înălțimea și adâncimea Duhului Sfânt decât Iisus Hristos ? Poate fi depășit Iisus Hristos în ceea ce putem noi ajunge ? Nu poate fi ideal mai înalt. Cel mai înalt ideal ni l-a dat Iisus Hristos. Și cel mai înalt ideal este acesta: să respecți persoana, să iubești persoana, omul care este chipul lui Dumnezeu și să dorești să fii iubit de persoană, să fii în comuniune cu persoana. Aceasta este Ortodoxia! Catolicismul este dictatorial și-n Evul Mediu, episcopii lor au fost latifundiari. Țăranii erau iobagi pe terenurile lor. La noi n-a fost așa ceva, la noi, preoții, episcopii, erau alături de popor, lângă ei. Pe când acolo, ce au făcut ei? Au venit și cu cruciadele. Ce au făcut Cruciadele? Au ocupat Bizanțul, l-au slăbit, l-au ținut ocupat 70 de ani, slăbindu-l ca să-l poată ocupa apoi mahomedanii.

Să facem din fiecare creștin un luptător duhovnicesc. Nu ca să-l convertească pe celălalt numai la credință, ci ca să-i arate un model de om. Noi avem ca model de om pe sfânt. Fiecare trebuie să tindă spre sfințenie, spre bunătate, spre ajutorul celuilalt, spre smerenie, spre curățenie, spre toate cele bune. Să iubești pe celălalt mai mult decât pe tine. Aceasta ne trebuie: să punem în practică  Evanghelia. Și de aceea cred că Filocalia va putea să ne călăuzească pe toți spre Hristos. Și trebuie ca preoții, și nu numai preoții, ci și toți credincioșii, s-o citească. Nu au fost sfinți numai dintre preoți, au fost sfinți și dintre ceilalți credincioși. Toți avem datoria să ne trezim la această conștiință, să fim cât mai aproape de Hristos, să folosim cât mai aproape duhul de jertfă, să ne jertfim și noi pentru alții, ca să descoperim ceea ce este nobil în noi. Că toate viciile, toate patimile ne coboară. Noi trebuie să mergem spre ceea ce este adânc, spre ceea ce este nobil, spre ceea ce unește cu Dumnezeu. Să ajungem la sfințenie, ca să ajungem la Înviere și la viața veșnică în Hristos.

Ce însemnă datinile pentru poporul român, ce sfințenie au datinile, datinile de la Botez, datinile de la Cununie, datinile de la orice moment important al vieții, cum participă tot satul, cum participă toți la ele. Adică, aici persoana n-o mai poți separa, să spui: “de aici sunt eu, de aici tu”, și nici psihologie nu mai poți face în felul acesta, adică iau pe omul cutare și-l studiez și văd ce este el. În fiecare om e amprenta celorlalți. Deci, grija de ceilalți, preocuparea de ceilalți, bucuria de ceilalți, influențele celorlalți. Deci, nu mai există un individ și, de aceea, nici un raționalism care separă. Acesta-i un raționalism simplist, care împarte. Ori, nu este viața așa. Viața este rațională și superioară rațiunii, mai presus de rațiune. Sau e rațională pentru că este comunitară, e raționalitate în comunitate. O rațiune comunitară, o rațiune a ansamblului, o rațiune a ceea ce depășește individualul. Așa cum sunt în Dumnezeu rațiunile tuturor nedespărțite, și oamenii, în rădăcina lor, sunt o unitate și toate lucrurile în rădăcina lor sunt o unitate și o armonie, sunt făcute unele pentru altele.

Eu nu pot sa înțeleg individualitatea. Cea mai mare bucurie a mea este să mă bucur de atenția cuiva! Dacă mă bucur de atenția cuiva nu mai sunt nefericit și atenția mea față de el trebuie să însemne  pentru el bucurie. Trebuie să uit de mine ca să fiu fericit, pentru că, dacă uit de mine și mă preocupă altul, se va preocupa și altul de mine și aceasta numai, mă face fericit. Dacă mă preocup numai de mine, rămân singur și sunt nefericit. Egoismul te face nefericit. Numai smerenia, uitarea de tine, să uiți de tine și atunci ai toate semnele că nu ești uitat de alții. Ești înconjurat de toată atenția altora. În smerenie nu ești singur, în smerenie ești totdeauna în comunitate. Pe când în egoism, pretenția că ești numai tu, e o nenorocire. Și de fapt nici atunci nu ești singur, ca omul nu poate fi singur. Și cel rău are nevoie de alții. Are nevoie de lauda lor, are nevoie de exploatarea lor, are nevoie de critica lor, are nevoie de pretenția că e mai bun decât alții, așa că realitatea nu e nici individualistă și nu e nici totalitaristă. Asta nu a învățat Occidentul ! Satul are sobornicitate, comunitate. Asta e sobornicitatea Bisericii – comunitatea! Tot satul hotărăște împreună. Spunea un profesor de lângă Făgăraș, cum îl învățau părinții să se roage: “Doamne, ține-mi vitele; Doamne ține-mi pe taica și pe maica; Doamne, ajută-mi să nu mă fac de râs în sat!” Adică el nu era forțat să nu se facă de râs, ci el de bunăvoie caută să nu se facă de râs în sat, să însemne ceva pentru sat. Nu silit. Da, avea și el o bucurie, să fie în atenția satului, și-n asta se vede importanța lui, că însemnă ceva pentru sat, că face ceva pentru sat, că aduce o glumă a lui, că aduce o hărnicie a lui, un talent al lui, că face ceva pentru altul în numele lui Dumnezeu. Aceasta a pierdut Occidentul! Sobornicitatea pe care o avem de la Biserică. Cât este de sobornicesc satul care merge la biserică împreună !

Cât am fost la părinții mei, pe tata nu l-am văzut să se certe cu cineva, să strige la cineva. Niciodată ! Dacă cumva un vecin avea ceva cu el, s-ascundea în casă, se ducea în casă. Iar mama spunea totdeauna, când criticam pe cineva: “Lasă, dragul mamei! Fii om de treabă și zi bună ziua către oricine!” Asta o împlinea rugăciunea comună a Bisericii și era de râs cel ce Duminica nu se îmbrăca frumos și nu mergea la biserică. Asta era spiritualitatea noastră, spiritualitatea creștină. Astăzi s-ar spune că sunt lucruri depășite. Depășite, dar trebuie să căutăm să le refacem cât putem, pentru ca altfel ne descompunem și descompunerea noastră înseamnă pieire. Nu mai merge așa, uite în ce criză morală ne aflăm noi astăzi, cu dezbinările acestea din popor ! Și această criză a adus-o intelectualitatea. Unul a citit un roman, altul un roman și fiecare judecă după romanul pe care l-a citit el. Nu mai trăiește bucuria comună cu ceilalți. Sunt câțiva prieteni și în oraș. Aceasta se vede și în faptul că Biserica Ortodoxă a făcut pe fiecare stradă câte o biserică. Biserica era centrul străzii, centrul uliței. La biserica, la noi, totdeauna mă întrebau: “Dar unde-i doamna? Ce face?” Ca într-o familie. Familiaritatea, poate asta-i comuniunea. Familiaritatea a fost specifică poporului nostru. Să vadă aceasta și cei din Occident. Noi avem ceva de dat Occidentului. Occidentul n-are ce ne da. Din rațiunea aceasta analitică el a dezvoltat tehnica. El a despărțit diferitele energii care erau combinate. A despărțit atomul, a despărțit diferitele energii și prin asta s-au declanșat și au putut să se manifeste, tehnic  și științific într-un grad sporit, dar și periculos. Atomii care nu mai sunt încadrați în sistemele lor, diferitele feluri de atomi: atomul de oxigen, atomul de hidrogen, atomul de carbon, îl desparți, le desparți electricitatea, le desparți căldura, nu îl mai ai într-o reciprocă îmbinare, modelare.

Limba noastră are aspect de taină, pe care nu-l are limba franceză. Noi spunem cuviință, francezii convenance, convenience – este o eleganță rece. Au portul lor medieval  foarte elegant, dar portul nostru este elegant și minunat de cald. Mă gândesc la portul fetelor noastre, al mireselor, la catrința lor, la florile de pe mâneca iei, de pe altița, bogată în culori bine armonizate. La francezi e o eleganță fără căldură. Dar la noi este și o delicatețe în eleganța aceasta. Ne-am cam pierdut, ne-am cam lăsat influențați de Occident. Eleganța şi căldura portului nostru, grația și seriozitatea poporului nostru în datini, în toate, trebuie păstrate. Intelectualitatea noastră însă n-a sesizat aceasta. A scris Blaga despre spațiul mioritic și a afirmat ca dealul și valea produc doina. De ce n-au produs și alte popoare, că și ele au dealuri și văi ? Altceva a produs doina la noi…”

(Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae)

 

Sursa web: http://www.sufletortodox.ro/arhiva-biblioteca-ortodoxa/index.php?dir=carti-documente/Dumitru-Staniloae/


 

Hits: 117

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com