Firesc ar fi să ne împărtășim toți la fiecare Sfântă Liturghie


Este imposibil şi de prisos să prezentăm aici problema participării laicilor la Dumnezeieştile Taine sub toate aspectele ei dogmatice şi istorice. Esenţialul poate fi rezumat după cum urmează:

   Este bine stabilit şi indiscutabil faptul că, în Biserica Primară, împărtăşirea tuturor credincioşilor la fiecare Dumnezeiască Liturghie era o regulă1. Ceea ce trebuie accentuat totuşi este că această comunitară şi regulată împărtăşire era înţeleasă şi experimentată nu numai ca un act de pietate şi evlavie personală, ci, mai pre­sus de orice, ca un act izvorând din apartenenţa la Biserică sau, mai precis, ca împlinire şi actua­lizare a acestei apartenenţe. Sfânta Euharistie a fost definită şi experimentată în egală măsură ca Taina Bisericii, Taina comunităţii, Taina unităţii.

   „S-a amestecat pe Sine Însuşi cu noi, scrie Sfân­tul Ioan Hrisostom, şi ne-a împărtăşit de Trupul Său, astfel încât noi să putem fi deplinătate şi un trup unit cu Capul.” De fapt, Biserica Primară nu cunoştea un alt semn sau criteriu pentru par­ticiparea membrilor ei la Sfânta Taină: „Era înde­obşte cunoscut că acela care nu primea Sfânta împărtăşanie câteva săptămâni era excomunicat şi anatemizat de Trupul Bisericii”2. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos era, astfel, însăşi împlinirea Botezului şi a Mirungerii şi nu exis­tau alte condiţii pentru primirea împărtăşaniei3. Toate celelalte Taine erau, de asemenea, „con­sfinţite” cu împărtăşirea din Sfintele Daruri4. Şi atât de evidentă era legătura dintre comunitatea Bisericii şi împărtăşire, încât într-un text liturgic timpuriu găsim eliberarea, înainte de Sfinţirea Darurilor, a celor „care nu pot lua parte la aceas­tă Dumnezeiască Taină5. Este limpede că, oricât de tainică şi de complicată a devenit mai târziu această înţelegere şi trăire iniţială a împărtăşirii, ea nu a fost niciodată înlăturată şi rămâne regula esenţială a Tradiţiei Bisericii.

   De aceea, nu asupra acestei reguli trebuie să ne punem întrebări, ci asupra a ceea ce s-a întâmplat cu ea. De ce am uitat-o până într-atât, încât până şi o menţionare a unei împărtăşiri mai frecvente (ca să nu mai vorbim de aceea regulată) apare pentru atât de mulţi (şi în special pentru preoţi) o nemai­auzită inovaţie, care şochează şi, în opinia lor, chiar distruge temeliile Bisericii?

   Cum a fost posi­bil ca, secole de-a rândul, majoritatea covârşitoare a Liturghiilor să fie fără împărtăşirea credincioşi­lor? Cum este posibil ca acest fapt incredibil să nu provoace îngrijorare sau temere, în timp ce dorin­ţa de cuminecare mai deasă stârneşte frică, opozi­ţie, rezistenţă? Cum a putut să apară această învă­ţătură greşită a împărtăşirii o dată pe an, şi cum a putut fi considerată „regulă” orice abatere care ar trebui să fie doar o excepţie? Cu alte cuvinte, cum a devenit înţelegerea Sfintei Împărtăşanii aşa de profund individualistă, aşa de detaşată de Biseri­că – Trupul lui Hristos –, aşa de profund în contradicţie cu însăşi rugăciunea euharistică: „…iar pe noi, pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşania Aceluiaşi Sfânt Duh…”?

    Răspunsul obişnuit dat acestor întrebări este că, dacă practica primară a trebuit să fie întreruptă – spun adversarii împărtăşirii frecvente sau regulate –, dacă a trebuit să se introducă o distincţie între clerici (a căror împărtăşire con­stituie, evident, parte a slujirii lor preoţeşti) şi laici (care pot fi admişi la împărtăşire numai în anumite şi precise condiţii, necunoscute Bisericii Primare), dacă, în general, împărtăşirea laicilor a devenit mai degrabă o excepţie decât o regulă, aceasta se întâmplă din cauza unei temeri bune şi sfinte – cea a profanării Tainei prin participa­rea cu nevrednicie la ea, periclitându-se astfel mântuirea; pentru că, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Dom­nului (I Corinteni 11, 29).

   Acestui răspuns trebuie, la rându-i, să i se dea o replică, pentru că, în loc să dea o rezolvare, naş­te şi mai multe întrebări. Mai întâi, chiar dacă ar fi adevărat că excomunicarea de facto a laicilor şi-ar avea originea în această mântuitoare teme­re şi în acest sentiment de nevrednicie, este clar că astăzi ea nu mai este valabilă. Pentru că, dacă ar fi aşa, cei ce nu se împărtăşesc ar simţi măcar puţină tristeţe în timpul Dumnezeieştii Liturghii; le-ar părea rău pentru păcătoşenia şi nevredni­cia care îi separă de Sfintele Daruri, s-ar simţi, pe scurt, „excomunicaţi”. Dar, în realitate, lucrurile nu stau aşa. Generaţie după generaţie de orto­docşi participă la Liturghie cu o conştiinţă perfect împăcată, în totalitate convinşi că nimic mai mult nu se cere de la ei, că împărtăşirea pur şi sim­plu nu este pentru ei. Apoi, în acele foarte rare şi excepţionale ocazii când sunt împărtăşiţi, ei pri­mesc Sfânta Împărtăşanie ca pe o „obligaţie ce trebuie îndeplinită”, prin care, pentru un alt an de zile, se consideră din nou a fi creştini în „bună rânduială”. Dar unde, într-o astfel de atitudine, care din nefericire a devenit o normă în Biserică, se poate găsi chiar şi numai o urmă din smerenia, pocăinţa, cinstirea şi frica de Dumnezeu?

   De fapt, atunci când această atitudine şi-a făcut apariţia prima dată în Biserică – şi aceasta s-a întâmplat imediat după convertirea la creş­tinism a Imperiului Roman, rezultând din creştinarea masivă a populaţiei acestuia şi din scă­derea corespunzătoare a vieţii morale şi duhov­niceşti în rândul creştinilor –, Sfinţii Părinţi au văzut în aceasta nu un rezultat al smereniei şi al fricii lui Dumnezeu, ci al neglijenţei şi al delăsă­rii duhovniceşti6. Şi aşa cum ei (Părinţii) denunţau ca păcătoasă amânarea Botezului din motive de „nepregătire” şi „nevrednicie”, la fel condam­nau orice fel de neglijare a Sfintelor Taine. Pur şi simplu este imposibil să găseşti un text patristic care să susţină ideea conform căreia, dacă cine­va nu poate participa cu vrednicie la Sfintele Taine, este mai bine să se abţină de la ele. Sfân­tul Ioan Casian scrie: „Nu trebuie să nu primim Sfânta Împărtăşanie fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici… să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţe­nia şi meritul tainelor cereşti, încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin este mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un medicament al triste­ţii noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine.”7

   „Stăpâniţi de deşartă trufie!” Sfântul Ioan Casian descoperă aici nebănuita abilitate a unora de a găsi un „alibi” pentru toate greşelile duhov­niceşti, de a se îmbrăca în acea pseudosmerenie care constituie cea mai subtilă şi cea mai pericu­loasă formă de mândrie. Astfel, ceea ce în opi­nia unanimă a Sfinţilor Părinţi era de neglijat, curând a devenit justificat prin argumente pseudoduhovniceşti şi treptat a fost acceptat ca nor­mă, ca regulă.

   A apărut, spre exemplu, ideea – absolut necu­noscută şi străină Tradiţiei primare – că, privitor la Sfânta Împărtăşanie, există diferenţe de stadiu duhovniceşti şi chiar tainice între cler şi laici, astfel încât primii nu numai că pot, ci tre­buie să se împărtăşească des, în timp ce pentru ceilalţi aceasta nu este permis. În această pro­blemă, îl putem cita încă o dată pe Sfântul Ioan Hrisostom, care a apărat mai mult decât oricine sfinţenia Tainelor şi a insistat asupra pregătirii cu vrednicie pentru Sfânta Împărtăşanie.

   Astfel, marele păstor scrie: „Sunt împrejurări când pre­otul nu se deosebeşte de cel supus, adică de cel mai jos decât dânsul, de pildă când trebuie a se învrednici de Tainele cele înfricoşate, fiindcă cu toţii ne învrednicim de aceleaşi Taine, iar nu ca în Legea Veche, când pe unele le mânca preotul, iar pe altele cel ce nu era preot, aşa că poporu­lui nu-i era slobod de a se împărtăşi din cele din care se împărtăşea preotul. Acestea însă nu mai sunt acum, ci tuturor le stau în faţă un trup şi un pahar…”8

   Şi, cu o mie de ani mai târziu, Nicolae Cabasila, vorbind despre Sfânta Împărtăşanie în lucra­rea sa, Explicarea Dumnezeieştii Liturghii, nu face nici un fel de deosebire între cler şi laici cu privi­re la Împărtăşanie. El scrie: „…Dacă însă cineva are putinţă de a se apropia de Sfânta Masă, dar nu se apropie, nu va dobândi nicidecum sfinţi­rea Sfintelor Daruri; şi aceasta nu pentru că nu s-a apropiat, ci pentru că i-a stat în putinţă (să se apropie şi nu s-a apropiat n.n.)… Şi cum putem să credem că iubeşte Sfintele Taine cel care, având posibilitatea să le primească, nu se osteneşte să le primească?9

   Şi totuşi, în ciuda acestor mărturii clare, aceas­tă străină şi chiar eretică idee rămâne parte, dacă nu a învăţăturii, cel puţin a evlaviei liturgice în Biserica noastră.

   Biruinţa reală a acestei atitudini în raport cu Sfânta împărtăşanie a venit atunci când, la sfâr­şitul perioadei patristice şi după căderea spaţiu­lui bizantin, teologia ortodoxă a intrat în lunga perioadă a „captivităţii apusene”, a unui proces radical de occidentalizare şi când, sub influen­ţa scolasticii apusene şi a teologiei sacramenta­le cu un puternic caracter juridic, Sfintele Taine, deşi au rămas în chip vădit în Biserică, au încetat să mai fie văzute şi experiate ca împlinire, sau,după exprimarea Părintelui George Florovsky, ca şi „constituind Biserica10. Pe de o parte, Sfânta împărtăşanie a fost identificată ca mijloc al evla­viei individuale şi al sfinţirii personale, exclu­zând aproape total înţelesul său ecclezial, iar pe de altă parte, apartenenţa la Biserică a încetat să mai fie înrădăcinată şi măsurată prin participa­rea la Taina Unităţii Bisericii în credinţă, dragos­te şi viaţă.

   Şi astfel, mirenilor nu numai că li s-a „permis”, dar au fost chiar determinaţi să evalueze Sfânta Împărtăşanie într-o perspectivă absolut subiec­tivă – cea a nevoilor lor, a duhovniciei lor, a pre­gătirii sau nepregătirii lor, a posibilităţilor lor etc. El însuşi, laicul, a devenit criteriul de apreciere şi judecătorul duhovniciei sale şi a celorlalţi. Şi a ajuns la această stare în contextul unei teologii şi a unei pietăţi care – în ciuda mărturiei clare a adevăratei Tradiţii ortodoxe – au acceptat acest statut de neîmpărtăşiţi al laicilor, l-au transfor­mat într-o normă, l-au făcut aproape „marca” Ortodoxiei.

   Este cu adevărat un miracol faptul că influenţa combinată a acestei teologii sacramentale venită din Apus şi a acestei pietăţi extra-ecleziale, indi­vidualistă şi subiectivă, nu a reuşit să stârpeas­că setea şi foamea pentru Sfânta Împărtăşanie, pentru o participare adevărată şi nu una forma­lă în viaţa Bisericii. Întotdeauna, dar mai ales în vremea noastră tulbure şi confuză, orice renaşte­re ortodoxă şi-a avut sursa în „redescoperirea” Sfintelor Taine şi a vieţii sacramentale şi, mai presus de toate, într-o renaştere euharistică. În Rusia, aceasta a avut loc atunci când persecuţiile au îndepărtat atitudinile căldicele, formale şi teo­retice – denunţate de părintele Ioan de Kronstadt. Astfel s-a întâmplat şi cu Europa şi Orientul Mijlociu, cu apariţia mişcărilor ortodoxe de tine­ret, cu înţelegerea lor înnoitoare şi profundă asu­pra Bisericii. Şi faptul că astăzi această renaşte­re euharistică şi sacramentală bate la uşile Biseri­cii noastre ar trebui să ne încurajeze, ca semn că această criză fundamentală a „secularizării” poa­te fi depăşită.

(Pr. Alexandre Schmemann – “Sfintele Sfinților” – Raport către Orthodox Church of America)


Note:

1 Vezi Boris Sove, „Euharistia în Biserica Primară şi în practica actuală” (în limba rusă), Living Tradition, Paris, 1936, pp. 171-195.

2 Arhimandritul Kiprian, Eucharist (în limba rusă), Paris, 1947, p. 304. Vezi Canoanele: 2 al Sinodului local al Antiohiei (341); Sinodul Apostolic 2; Trulan 80; vezi, de asemenea, Nicodim Milaş, Canoanele Biscricii Ortodoxe cu comentarii (în limba rusă), St. Petersburg, 1911, voi. I, p. 69, şi ediţia în limba română: arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 2005.

3 Vezi rugăciunea de dinainte de Mirungere: „…Însuţi, Stăpâne, Preaîndurate Împărate al tuturor, dăruieşte-i lui (numele celui botezat) pecetea darului Sfântului şi întru tot puternicului şi închinatului Tău Duh, şi cuminecarea cu Sfântul Trup şi cu scumpul Sânge al Hristosului Tău…”

4 Vezi, de exemplu, I. Pokrovsky, „Rugăciuni şi binecuvântări la căsătorie în Biserica Primară (secolele I-IX)” (în limba rusă), Essays for the Hundredth Jubilee ofthe Moscow Spiritual Academy, Moscova, 1913, vol. II, în special pp. 577-579.

5 Vezi Sove, p. 176, nota 2.

6 Vezi: Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Efeseni, III, 4, P.G. 62, 29; Omilii la I Timotei, V, 3, P.G. 62, 529 şi următoarele; Omilii la Evrei, XVII, 4, P.G. 63,131 şi următoarele; Sfântul Ambrozie al Milanului, De Sacramentis, vol. 4, 25; Sove, p. 178; Ciprian, pp. 323-324.

7 „Cuvântul al treilea al lui Ava Teonas, despre curăţire”, capitolul 21.

8 Omilii la II Corinteni, 18, 31.

9 42, P.G. 150, 460 B.

10 „Euharistie şi Sobornicitate” (în limba rusă), Put, 19, 1929, pp. 3-23.

Sursa web: https://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-biserica/euharistia-continua/19373-impartasire-toti-crestinii-liturghie


Hits: 232

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com