Creștinii și lumea

Naștere străină văzând, să ne înstrăinăm de lume, mutându-ne mintea la ceruri.

Frații mei iubiți, spațiul credinței este spațiul minunii. Ceea ce credem ca și creștini depășește hotarele asfixiante ale rațiunii. Și întâmplările credinței descoperă înțelepciunea și puterea nemărginită a lui Dumnezeu.

Evenimentul cel mai înalt, temelia credinței creștine este Întruparea Cuvântului dumnezeiesc. Nașterea lui Hristos constituie cel mai mare eveniment al istoriei. Dumnezeu Se face om, Se găsește printre noi, Se întrupează într-un mod minunat și uimitor, „de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara”, mărturisim în Simbolul de credință. El s-a zămislit fără sămânță bărbătească și S-a născut fără să strice fecioria Născătoarei de Dumnezeu.

Și faptul acesta minunat nu provoacă doar frică și uimire, ci schimbă viața noastră, orientează într-un mod nou mersul ei lumesc, schimbă atitudinea și legătura noastră cu lumea. Tocmai acest lucru ni-l vădește autorul Imnului Acatist în condacul al 8-lea:” Naștere străină văzând, să ne înstrăinăm de lume, mutându-ne mintea la ceruri”. Adică după ce am văzut nașterea minunată și uimitoare a Domnului să ne înstrăinăm de cugetarea lumii și să ne mutăm mintea la ceruri.

Frații mei iubiți, deseori noi creștinii, vorbim despre lume, ne arătăm ca și cum n-o cinstim, ca și cum ne scârbim, ca și cum ne temem de ea. Și trebuie să lămurim ceea ce afirmăm: spunând lume, nu înțelegem creația lui Dumnezeu, ci duhul, concepția, cugetul care domnește după cădere în lume și care se împotrivește voii lui Dumnezeu. Înțelegem lucrarea diavolului în lume prin care încearcă să anuleze mersul lumii și al omului așezat de Dumnezeu în momentul creației. Înțelegem tot felul de persoane, mecanisme, concepții care nu numai Îl tăgăduiesc pe Hristos, ci Îl și războiesc.

Noi, creștinii, suntem chemați să ne înstrăinăm de lume, desigur nu să apucăm calea munților, nici să refuzăm împreună viețuirea cu ceilalți oameni. Ca toți ceilalți oameni, și noi creștinii, trăim și conviețuim unii cu alții. Ceea ce trebuie să facem, însă, este să ne îndepărtăm de orice duh al lumii acesteia care se războiește cu Dumnezeu și cu Legea lui. Să ne îndepărtăm de lăcomia lumii care amenință să ne facă și pe noi lacomi, rapaci și nesătui, să ne îndepărtăm de concepția materialistă despre viață, care atunci când ne cuprinde ne face și pe noi materialiști dezgustători.

Să ne îndepărtăm de nedreptatea lumii care ne arată nedrepți, exploatatori, nepăsători la durerea și nefericirea celorlalți.

Însă nu este  de ajuns să ne îndepărtăm doar de chipurile păcătoase ale lumii, mai este nevoie și de altceva. Și aceasta ne arată în continuare acatistul: ”Să ne mutăm mintea la cer”.

Patria cea adevărată este cerul și Împărăția lui Dumnezeu. Perspectiva și scopul nostru este împărtășirea din viața dumnezeiască a Sfintei Treimi. Acesta este scopul înalt al existenței noastre. Și scopul acesta dă sens și luminează viața noastră în lumea de astăzi.

Dar cum suntem slabi, nu ne mai gândim la cer, stihiile lumii ne zdrobesc, lucrurile efemere și trecătoare ne robesc, de aceea trecem cu vederea lucrurile veșnice și sufletești.

Imnul Acatist ne cheamă să ne mutăm cu gândul la cer. Aceasta înseamnă: să conștientizăm cât de scurtă și deșartă este viața pământească; lumea are frumusețe și valoare, dar nu în sine, ruptă de Dumnezeu, ci în legătură cu viața adevărată și veșnică, ca stadiu și perioadă de pregătire pentru veșnicie.

Să dorim Împărăția lui Dumnezeu. Să privim cu statornicie către ceruri și să trăim viața de aici urmărind cu acrivie Evanghelia Domnului nostru. Aceasta  o spune și Apostolul Pavel: Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ (Coloseni 3,2).

Această afierosire a minții cerului, iubirea lui Hristos, ascultarea de poruncile purtătoare de viață ale Evangheliei Lui, alcătuiesc singurul drum sigur care ne conduce către Împărăția Domnului.

Într-o minunată omilie a sa, Sfântul Vasile cel Mare ne sfătuiește: ”Suntem datori ca creștini să avem grijă de noi înșine și să priveghem ca să nu cumva să ne alipim de cele muritoare ca și cum ar fi veșnice. Și să nu disprețuim pe cele veșnice ca și cum ar fi trecătoare. Trebuie să trecem cu vederea trupul, pentru că este trecător și muritor, și să avem grijă de sufletul nostru, care este nemuritor”.

Așa se împlinește îndemnul Acatistului, să ne înstrăinăm de lume și să ne mutăm cu mintea la cer.

Sursa: Simeon Mitropolit al Noii Smirne, „Bucură-te, cea plină de har! Cuvinte la Praznicele Maicii Domnului”, Editura Egumenița 2017, p. 197-200.