Sfântul Grigorie Palama: Teologia energiilor necreate (14 noiembrie)

Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) sărbătorit în a doua Duminică a Postului Paștilor, formulează teza sa despre energiile divine necreate, în controversa cu teologii scolastici latini, sprijinindu-se pe experiența isihaștilor, care practicau rugăciunii inimii, prin unificarea minții cu inima, făcând referințe și la teologi, ca Pseudo-Macarie, Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschin. Teza palamită poate fi rezumată astfel:

Față de adversarii săi, care susțineau că lumina ce s-a arătat în trupul lui Hristos la Schimbarea la Față este doar un simbol al Dumnezeirii Sale, Grigorie Palama arată că această lumină este o energie care iradiază ca niște raze din ființa lui Dumnezeu, fiind, deci, enipostaziată, adică neavând un ipostas propriu. Ieșirile și lucrările lui Dumnezeu în afară sunt multe și necreate și, deși în ele este activ și prezent Dumnezeu întreg, în fiecare altfel, nici una din ele nu e ființa sau ipostasul divin.

La Schimbarea Sa la Față, Iisus n-a primit ceea ce nu era, nici nu S-a preschimbat în ceva ce nu era, ci a revelat ceea ce era, desigur, în alt mod decât Se arăta ucenicilor Săi, mai înainte. Razele Dumnezeirii s-au arătat prin Trupul Său strălucitor, ca printr-o lampă transparentă.

Ființa lui Dumnezeu are atâtea ipostasuri de câte este împărtășită, adică, ea este în trei ipostasuri. Nu după ființă, nici după vreun ipostas, se face cineva părtaș al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu încape deloc în nimeni și în nimic, deși este pretutindeni de față. Numai lucrarea și puterea comună firii celei în trei ipostasuri se împarte în chip felurit și potrivit cu cei care se împărtășesc de ea. Astfel, trebuie ținute împreună aceste afirmații: ființa lui Dumnezeu este neîmpărtășibilă, deoarece nu iese din sine și nu se descoperă; ființa nedescoperită a lui Dumnezeu este împărtășibilă, înțelegând că este vorba de ieșirea și de lucrarea care este o energie firească a Lui. Harul Duhului nu este nici ființa lui Dumnezeu, dar nici o simplă creatură.

Grigorie Palama expune teza sa despre simplitatea ființei personale a lui Dumnezeu, despre lucrările Sale ființiale și ipostatice, numite energii îndumnezeitoare necreate, astfel:

„Prin urmare, înțelege și păzește simplitatea dumnezeiască, dar să nu desființezi ieșirile Lui naturale, ca și când n-ar fi, nici să nu socotești lumina neînserată și veșnică începută, nici să nu afirmi două dumnezeiri și două obârșii dumnezeiești ale binelui, adică, create și necreate. Căci numai așa ar fi două, propriu-zis. Căci, fiind amândouă necreate, atât ființa cât și lucrarea, nu sunt nici o piedică să fie una, cum sunt raza și soarele o singură lumină. Nici să nu socotești că Dumnezeirea și împărăția lui Dumnezeu sunt create. Căci acestea sunt lucrări ale lui Dumnezeu. Nici să nu cobori harul îndumnezeitor la treapta de creatură, ca să nu cobori împreună cu El și pe Cel Ce are din fire și procură acest har. Nici să nu arăți ca pe ceva mincinos faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut ca noi. Căci cum ar fi binevoit să se facă pentru noi ca noi, dacă nu ne-ar fi împărtășit pe Duhul Sfânt, ci o creatură, mai bine zis, dacă nu ne-ar fi dat duhul înfierii în schimbul trupului, pe care luându-l din Fecioară, S-a făcut om? Nici să nu faci locașuri ale făpturilor pe cei care sunt biserici ale lui Dumnezeu, adică pe sfinți; nici pe tine să nu te faci atât de nefericit încât nu numai să te abții de la împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare, ci să respingi nădejdea în ea. Nici să nu-L faci pe Dumnezeu atât de neputincios, încât să nu poată dărui Sfânta Lui Împărtășire făpturilor Lui raționale curățite. Mai bine zis, să nu-L faci pe El lipsit de ființă și de ipostasuri, că El este în toate privințele una și aceeași cu lucrările Lui, care prin ele sunt neființiale și neipostatice, adică nici esențe, nici ipostasuri. Nici să nu faci împărtășibilă esența lui Dumnezeu cea mai presus de esență și de nume și în sine neîmpărtășibilă și nemanifestată, numind tot ce e necreat esență. Nici să nu apari ca un alt Eunomiu, numind ca acela toate (caracterele) cele ipostatice, ca necreate, ființa lui Dumnezeu, sub pretextul simplității dumnezeiești. Nici să nu te faci monotelit, făcând firea dumnezeiască din Hristos lipsită de lucrare. Nici alt Sabelie, socotind în alt chip numirile lui Dumnezeu goale de realități, ca unele ce ar însemna toate același lucru, adică, numai esență. Să nu pățești toate acestea, numind lucrările lui Dumnezeu create și, prin plăsmuri goale, înfățișând simplitatea Sa ca nemaifiind nimic. Și crede în același Dumnezeu împărțit și neîmpărțit, unit în împărțire și distinct în unire, neieșit din Sine în ieșiri și pururi mișcându-Se în nemișcare, împărțindu-Se neîmpărțit și împărtășindu-Se întreg după chipul razei solare” (Despre împărtășirea dumnezeiască, 27, în „Filocalia”, vol 7, pp 407-408).

Împotriva lui Varlaam, care reducea îndumnezeirea omului la o simplă imitare morală a lui Dumnezeu, Palama vorbește de theosis – participare reală la viața lui Dumnezeu, pe cât este îngăduit omului, fără confuzie de natură și fără ca acesta să epuizeze esența divină:

„Cei care au plăcut lui Dumnezeu și au ajuns la ținta pentru care au fost făcuți, adică, la îndumnezeire-căci prin aceasta zic părinții că ne-a făcut Dumnezeu, ca să ne facă părtași de Dumnezeirea Sa (II Petru 1,4), sunt în Dumnezeu, ca cei care sunt îndumnezeiți de El, și Dumnezeu   în ei, ca Cel Ce-i îndumnezeiește pe ei. Drept aceea, și aceștia se împărtășesc de lucrarea dumnezeiască, măcar că în alt chip, dar nu de ființa lui Dumnezeu. De aceea și cuvântătorii de Dumnezeu spun că îndumnezeirea este un nume al lucrării dumnezeiești” (Grigorie Palama, Capete despre cunoașterea lui Dumnezeu, 105, „Filocalia”, vol.7, p. 494).

Așadar, mântuirea este o preschimbare tainică a ființei umane după asemănarea cu Dumnezeu, prin har. Nu este o distrugere a umanului, ci o transformare a acestuia prin focul și prin lumina harului. De altfel, slava lui Iisus Hristos pe Tabor arată ce era omul la creație, înainte de căderea în păcat, și ce va primi el în veacul viitor. Pavel a primit aceasta, ca arvună, pe calea de la Ierusalim la Damasc.

Sursa: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Editura România Creștină, 1999, p.87-88.

Hits: 196