Omul frumos – Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)
În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus (Luca 8, 26-39).
Dumnezeu l-a creat pe om frumos. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul – în integralitatea sa – este frumos. La sfârșitul aducerii în existență a celor văzute, Creatorul „le privește” pe toate și constată că sunt „foarte frumoase/bune”. Creatorul i-a dăruit creaturii și ceva din frumusețea Lui! Greu de cuantificat și de cuprins în tipare stricte, frumusețea este simțită și trăită ca o unicitate și o sublimitate a umanului.
Venit în lume, Hristos i-a întâlnit – nemijlocit, concret, fizic – pe oameni, adică pe cei care „prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3). Însă, ce a descoperit, adesea? O creatură afectată de păcat și de răutate, de duplicitate și chiar de urâțenie. Iar fragmentul evanghelic al duminicii de astăzi ne evocă această stare de fapt: demonizatul din Ghergheseni locuia în morminte, nu în casă; trăia singur, nu cu familia și cu cei dragi; se credea liber, dar era nevoie să fie pus în lanțuri; era gol de cele interioare, dar considera și că nu are nevoie de haine; credea că prin felul lui de viețuire era stăpân pe sine însuși, dar – în fapt – „era mânat de demon în pustie” (Luca 8, 29).
Dumnezeu îl creează pe om pentru viață, însă demonizatul locuiește printre trupurile morților. Dumnezeu îl aduce pe om în existență spre a fi bucurie semenilor și pentru ca omul să poată spune despre celălalt om „tu ești bucuria mea”, însă creatura din ținutul pe care Hristos îl vizita este înfricoșătoare și oamenii fug din calea lui. Dumnezeu îl dorește pe om aproape de Sine și cu Sine, însă posedatul Îl respinge pe Dumnezeu Însuși: `Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? (Luca 8, 28)”.
Unde este frumusețea omului?
Cum a ajuns omul astfel? Răspunsul cu privire la demonizatul din Evanghelia de astăzi pare să fie simplu: frumusețea a fost pierdută prin faptul că omul se afla sub stăpânirea definitivă a răului, o stăpânire care se vedea cu ochiul liber, căci demonii puseseră stăpânire chiar și pe trup, nu doar pe suflet! Dar răspunsul devine complicat dacă ne întrebăm cu privire la pierderea subtilă și discretă a frumuseții umane, când nu vedem în afară dacă omul este stăpânit de cel rău. Astăzi pare să nu mai existe demonizați în forme grave. Dar nu cumva diavolul ne stăpânește în forme mai puțin vizibile tocmai pentru ca noi să nu luăm seama la prezența lui? Un gânditor creștin spunea că cea mai mare șiretenie a diavolului este să ne facă să credem că el nu există…
Omul este făcut frumos de către Dumnezeu pentru că El vrea ca omul să fie al Lui, să devină sfânt prin continua înfrumusețare. Și atunci când este al lui Dumnezeu, omul este frumos! Dar când omul săvârșește păcatul, când – prin patimă – se supune răului și cedează în fața celui rău, atunci el își pierde treptat frumusețea divină, devine hidos și respingător. De aceea ne desprindem atât de greu de oamenii „cu har”, de aceea ne îndepărtăm atât de repede de pătimași…
Stăpâniți de rău
Prin fiecare păcat – fie el el cât de „mic”, dar păcatul nu este niciodată mic; el este pur și simplu păcat! – pierdem ceva din frumusețea inițială. Și, cu cât rămânem mai mult timp în păcat, cu atât starea se înrăutățește. Situația este cu atât mai gravă în cazurile în care nu mai reușim să fim stăpâni pe faptele rele, ci ele ne stăpânesc pe noi. Astfel devenim pătimași, cu voința slăbită și cedând ușor în fața răului, căci diavolul și răul ne stăpânesc. Pare greu de crezut, dar există o relație foarte strânsă între păcat, patimă și demonizare. Săvârșirea oricărui păcat reprezintă o cădere în plasa diavolului, care poate să ducă la starea de a fi stăpâniți de cel rău și, apoi, acaparați de el. Sfântul Apostol Iacob afirmă categoric: „păcatul, odată săvârșit, aduce moarte” (Iac. 1, 15). Iată de ce este nevoie să ne îndepărtăm de rău: el ne fură frumusețea și ne oferă urâțenia.Exemplul cel mai la îndemână în ceea ce privește căderea în rău, dar și ridicarea din el, ni-l oferă Fiul risipitor: a plecat din casa în care trăia bine și frumos, s-a lăsat prins de rău și de urâciunea acestuia, însă „și-a venit în sine” văzând starea deplorabilă în care a ajuns și s-a întors la Tatăl, refiind așezat în starea de frumusețe și de comuniune. Introspecția nu este altceva decât întâlnirea cu Dumnezeu, Izvorul frumuseții: privirea în oglindă și constatarea realității ar trebui să determine schimbarea în bine! Orice om cinstit cu sine însuși care privește înlăuntrul său și constată că ceea ce vede este urât va lupta pentru a-și înfrumuseța ființa interioară, așa cum se curăță de murdăria exterioară pentru a-și păstra trupul curat. Doar că avem atât de multă grijă de trup și ne îngrijim atât de puțin de suflet!
Datori să reînfrumusețăm lumea
Hristos l-a vindecat pe demonizatul din Evanghelia de astăzi, scoțându-i afară pe diavoli. Astfel, omul a redevenit frumos, recăpătându-și statutul uman. Când confrații fostului îndrăcit au venit din cetate să constate ce anume a generat pierderea turmei de porci care s-a aruncat de pe țărm în mare după ce diavolii au intrat în animale, omul din care ieșiseră demonii era „îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos la picioarele lui Iisus” (Lc. 8, 35). Omul care se reîntoarce la Dumnezeu redevine frumos și se reașază în starea din care a plecat.
Lecția pasajului evanghelic de astăzi nu se încheie însă aici. Întristați, speriați și „înspăimântați” de ceea ce Hristos a făcut, oamenii au constatat mai repede paguba pierderii porcilor decât minunea vindecării fratelui lor! Ei nu se pot bucura de recâștigarea sănătății interioare și exterioare a fostului demonizat, ceea ce indică varietatea formelor de urâțire la care omul poate să ajungă. Mai mult, ei Îi cer lui Hristos să plece de la ei, dovedind că au și ei o stare de demonizare. Orice om care Îi cere lui Dumnezeu să plece are o formă de stăpânire a răului.
După ce Hristos fusese refuzat de demonizat, și locuitorii ținutului Ghergheseni îl refuză. Hristos îi redă frumusețea celui dintâi, dar cei din urmă rămân în hidoșenia îndepărtării lor de Dumnezeu. Atitudinea gherghesenilor de a-L respinge pe Dumnezeu, fiind una interioară, de decizie proprie, este chiar mai gravă decât posedarea de către demon, care este exterioară, vine din afară, de la altcineva.
Hristos iese din ținutul Gherghesenilor, căci Dumnezeu respectă voința și libertatea omului! Dar Evanghelia ne spune că fostul demonizat dorea să-I urmeze lui Hristos, să rămână lângă El: văzându-se sănătos și cu frumusețea recâștigată, omul ar fi vrut să rămână mereu lângă Izvor. Hristos însă îl oprește și îi cere să rămână acasă, pentru a împărtăși celorlalți minunea care s-a întâmplat cu el! Hristos pleacă din ținut, fiind alungat, dar rămâne acolo adevărul prezenței Sale, care va rodi.
Minunea este continuă: omul înfrumusețat rămâne în lumea urâțită de păcat pentru a le mărturisi celorlalți „cât bine i-a făcut Dumnezeu”. Este și misiunea pe care oricare dintre noi o are, aceea de a înfrumuseța lumea din afară, din jurul nostru, după ce Dumnezeu a lucrat în noi înfrumusețarea interioară!
(Pr. Prof. Dr. Ștefan Iloaie – Omul frumos)
Sursa web: http://ziarullumina.ro/omul-frumos-116729.html