Începutul Anului Bisericesc (1 septembrie)
Calendarul Bisericesc și Calendarul Agrar unități de măsurare a timpului
Din toate vremurile problema trecerii timpului i-a fascinat și în același timp i-a cutremurat pe oameni. Matematicienii, filosofii, poeții, dar și oamenii simpli au încercat să-și explice mecanismele curgerii neîndurătoare a timpului, sperând că vor găsi calea de a rezista agresiunii provocate de această dimensiune necruțătoare asupra ființei umane, care este timpul. Omul este o ființă socială care trăiește timpul sacru prin sărbători, încercând să prefacă durata timpului în clipe de veșnicie. Din punct de vedere teologic, Hristos este nu numai întemeietorul timpului, ci și axa timpului, fiindcă era creștină se socotește de la apariția fizică a lui Hristos pe pământ. Deși timpul este indivizibil, omul a simțit nevoia să-l măsoare, să-l împartă în diferite subdiviziuni periodice, iar această fragmentare în diferite perioade se numește calendar, fie că vorbim de calendarul religios sau de cel popular-țărănesc.
Cuvântul calendar este de origine latină și vine din calenda-ae care înseamnă „a chema” sau „a convoca”, fiind instrumentul de care se folosește omul pentru a avea repere spațiale și unele coordonate temporale, după care să își ghideze existența, ceea ce a dus la apariția câtorva tipuri de calendare, precum sunt: calendarul (popular), ce este un plan amănunțit pentru organizarea activităților materiale, folclorice și spirituale dintr-un an; calendarul civil, un sistem bine împărțit al timpului în zile, săptămâni, luni și anotimpuri; și calendarul bisericesc, care are la bază împărțirea pe zile, săptămâni și luni a evenimentelor creștine de-a lungul unui an. Sensul cuvântului calatio, -onis, care înseamnă „chemare”, fiind legat și de „calende”, care era prima zi a fiecărei luni, când oamenii erau chemați de preoții păgâni pentru a-i anunța care vor fi sărbătorile lunii sau ale anului curent. Derivat din calende vine și verbul latin calare care înseamnă „a vesti”, sensul pe care îl au colinele românești[1].
Calendarul Bisericesc
În Biserica Ortodoxă Anul liturgic este diferit de Anul civil și, cu excepția bisericilor și a locurilor în care relația cu anul bisericesc se identifică, are o durată variabilă, deoarece datele de început și de sfârșit sunt mobile. În secolul al V-lea, această perioadă începea la 24 septembrie și se încheia la 23 septembrie sau, potrivit altor surse, începea la 23 septembrie și se încheia la 22 septembrie.
Ziua de 1 septembrie este pentru creștinii ortodocși începutul Anului Nou bisericesc, numit și Indictionul. Din tradiția moștenită din Vechiul Testament, 1 septembrie este ziua în care a început crearea lumii și, în același timp, este momentul în care Mântuitorul a început propovăduirea Evangheliei Sale, aducând-ne aminte de intrarea Sa în sinagogă, când a deschis cartea de la profetul Isaia și a spus: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați […] Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre (Luca 4, 18, 21).
Termenul de Indiction provine din grecescul Ινδικτιών, Indiktion. În calendarul liturgic ortodox indică anul ecleziastic, ce începe la 1 septembrie. Indictionul este o perioadă cronologică de 15 ani moștenită din Egipt[2], și care începând cu secolul al IV-lea, a devenit unul dintre cele mai importante perioade calendaristice atât în Occident, cât și în Orient. Anii fiecăruia dintre aceste perioade de cincisprezece ani au fost numerotași progresiv de la 1 la 15, apoi se lua de la capăt, fără a preciza despre ce perioadă indicativă este vorba. Unii specialiști spun că modelul celor 15 ani este Egipt, unde la fiecare cinci ani, din cauza inundațiilor Nilului, se făcea un recensământ fiscal „indexat”, după cum atestă și un papirus datând din 207 î. Hr.
De asemenea, unii istorici susțin că Indictionul se referă la o taxă extraordinară percepută cetățenilor Imperiului Roman, care devine ulterior un impozit ordinar anual. Indictionul avea inițial un caracter de natură fiscală, dar odată cu trecerea timpului s-a răspândit rapid în tot imperiul și a rămas în uz în antichitatea târzie și dincolo de ea. Din punct de vedere creștin, Anul Nou bisericesc datează din timpul sfântului împărat Constantin cel Mare[3], care după victoria împotriva lui Maxențiu, dă libertate și legi de protejare a creștinilor de sub jugul greu al persecuțiilor. Sfinții Părinți de la Niceea 325 împreună cu Sfântul Împărat Constantin cel Mare schimbă înțelesul vechi al Indictionului și-i dă o dimensiune creștină, legându-l de viața liturgică și de sărbătorile Bisericii.
Acest sistem de datare și numerotare cuprindea lunile, zile unui an și varia în funcție de țări și de vremuri, iar perioada de sărbătorire a fost de fiecare dată 1 septembrie, fiind numit anul bizantin sau constantinopolitan[4]. În secolul al V-lea începutul fiecărui an bisericesc era inaugurat de Patriarhul Constantinopolului care după celebrarea Sfintei Liturghii în Biserica Sfânta Sofia, convoca sinodul într-o sală mare și anunța noul an bisericesc. După căderea Constantinopolului și sfârșitul Imperiului Bizantin, biserica a păstrat această dată de 1 septembrie, care marchează începutul anului bisericesc. În secolul al VI-lea d. Hr. Iustinian a fost cel care a fixat indicarea anului în normele Corpus Juris Civilis privind întocmirea documentelor, adoptând oficial și fără echivoc Indictionul ca sistem de datare.
Calendarul Agrar și cel Civil
Timpul este împărțit în zile, săptămâni, luni și ani. Anul tropic[5], solar sau astronomic este intervalul de timp în care pământul face o rotație completă în jurul soarelui. Ca orice unitate de măsură, ziua solară are și ea multiplii și submultiplii ei, și anume: orele sunt împărțite în minute și secunde. Societatea civilă a adoptat ca unitate de măsură anul civil sau cel calendaristic. Pentru că anul civil nu corespunde cu cel tropic (astronomic), a apărut problema calendarului, de aceea specialiștii au trebuit să facă unele corecturi, adică au încercat să aducă în acord anul civil cu cel astronomic[6]. Pe teritoriul țării noastre au fost identificate cel puțin trei începuturi de an: la 1 ianuarie (calendarul iulian și gregorian), la 1 martie (calendarul roman) și la 1 septembrie (calendarul bisericesc). Etnologul Ion Ghinoiu crede că este posibil ca în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie, profund marcată de ritualuri de înnoire a timpului, precum „Ovidenia-Vovidenia”, „Sântandrei” și „Sânt Niculai”, să fi fost celebrat „Anul Nou dacic”.
În lumea țărănească românească calendarul popular a funcționat până la începutul secolului al XX-lea și a fost respectat cu strictețe mai ales la sat, unde țăranul a căutat să-și creeze repere pentru a-și ordona munca, viața socială, folclorică și spirituală. Sărbătorile, fie că vorbim de cele populare sau de cele creștine, vor reprezenta punctul central al calendarului.
Calendarul bisericesc creștin-ortodox a fost și este respectat în toate comunitățile tradiționale, totuși nu trebuie să uităm că în legătura cu numeroșii sfinți creștini sau cu praznicele împărătești se află numeroase tradiții folclorice și povești locale care arată dimensiunea identitară a neamului nostru. În calendarul popular succesiunea anotimpurilor are o gamă specifică de munci agricole, dar și alte activități distincte. În privința succesiunii anotimpurilor trebuie să amintim ritmul lucrărilor agricole: „timpul aratului”, „vremea secerii” sau „vremea culesului”, toate acestea fiind legate de sărbătorile religioase. Fără să intrăm în complicatele teorii filosofice sau mistice, elaborate de mințile luminate ale vremurilor, țăranul român a simțit nevoia de a se pune la adăpost în fața timpului neîndurător. Deși a fost considerat de oamenii culți un calendar naiv, totuși țăranul român a reușit să facă acest lucru mai bine decât savanții și matematicienii, oferind timpului o dimensiune dinamică. Scrierile lui Vasile Băncilă și ale lui Ernest Bernea, dedicate țăranului român de la începutul secolului trecut, vorbesc despre calea pe care a găsit-o poporul pentru a învinge efemeritatea timpului, arătând că nevoia spirituală de a valorifica timpul, pentru a depăși scurgerea sa, și-a găsit expresia în sărbători. Vedem o admirabilă capacitate a neamului nostru de a asimila și transforma aceste sărbători, dându-le o dimensiune creștină. În general, așa cum este cazul de Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Sfântul Ioan, Florii, Rusalii, sărbătorile creștine le-au înlocuit pe cele vechi. Sărbătoarea a căpătat o dimensiune creștină, însă anumite reminiscențe ale vechilor festivități precreștine s-au păstrat și au locuit împreună cu cele noi. De exemplu, ziua de 7 ianuarie, avea în zona Carpaților și la Dunărea de jos o însemnătate particulară religioasă, încă din epoca romană. După calendarul oficial al Imperiului Roman, 7 Ianuarie era ziua lui Ianus, însă în sinaxarele Bisericii Creștin Ortodoxe ea este consacrată memoriei Sfântului Ioan Botezătorul. De numele lui Ianus sunt legate începuturile politice ale erei pelasge[7] nu numai în părțile de răsărit, ci și în cel de apus ale Europei. Revenind la problema trecerii timpului, soluția învingerii timpului nu a fost combaterea lui, sau uitarea sa, ci transformarea lui în sărbătoare. Băncilă arată că orășeanul se revoltă împotriva timpului încercând să-l uite, să îl omoare, pe când țăranul român îi redă acel echilibru de care avea nevoie pentru a rezista în fața istoriei.
Pr. Pompiliu Nacu – Parohia Milano Nord – Monza
[1] Alexandru Rosetti, Colindele religioase la români, Bucureşti, 1920, p. 18.
[2] Attillo Vaccaro, Dizionario dei termini liturgici bizantini e dell’Oriente cristiano, Edizione Argo, Lecce, 2010, p. 183.
[3] Adriano Cappelli, Cronologia, cronografia e calendario perpetuo dal principio dell’era cristiana ai nostri giorni, Editore Hoepli, Milano, 1952, p. 5.
[4] Ibidem.
[5]Tropicul (lat. tropicus) este paralela terestră, unde, la solstițiile de vară şi de iarnă, soarele trece prin zenitul locului.
[6] Ene Braniște, Liturgica Generală, Editura Partener, Galați, pp. 143-144.
[7] Pelasgii sunt o populație ariană, euro-indiană, carpato-danubiană, sunt vechii traci, așezați pe aceste bogate meleaguri și constituie Vechea Europă.