Hristos stă și privește. Un model de pedagogie divină

Apariția Dumnezeului-Om pe malul lacului Ghenizaretului aduce un prim reper de stabilitate. Deși mulțimile Îl îmbulzesc, Iisus stă (ἑστὼς). Această poziție-reper Îi permite să vadă, apoi, cele două bărci și, alături de ele, pescarii care își spălau mrejele.

E un moment al meditației divine: Dumnezeu Își contemplă creația căzută. Oamenii din jurul Lui sunt săraci și amărâți. Au trudit toată noaptea ca să își câștige traiul și nu au prins nimic. Au ajuns în punctul-limită al dimineții, când toate speranțele se năruie, când nesomnul și dezamăgirea sunt mai crunte ca oricând, când disperarea pândește nemiloasă. Și totuși ei trebuie să continue, să își ducă înainte existența care pare, mai mult ca niciodată, lipsită de sens („În dureri te vei hrăni…”, se spune în Cartea Facerii). De aceea, profesional, spală mrejele, sperând într-o altă zi (sau noapte) mai bună. Dar când va fi aceasta? Familiile trebuie hrănite, au necesități, nu pot aștepta prea mult…

Pedagogia divină face din orice aparent sfârșit un nou început. E o adevărată artă în a ști să reîncepi, să te ridici după o cădere – o lectio divina, cu condiția să știi să o asculți și apoi să o pui în practică. Hristos stă și vede (εἶδεν, care are și sensul de a discerne în mod clar).

Mântuitorul lucrează de fiecare dată cu materialul clientului. Inclusiv în clipa decisivă a Învierii, El calcă pe moarte cu însăși moartea. Acum își contemplă creația, dar contemplarea se va transforma imediat în acțiune, în urma discernerii. Are în față bărcile goale și în jurul său mulțimea care Îl sufocă, simțind că miracolul este aproape.

Și atunci planul divin își urmează cursul: Iisus urcă în barca lui Petru (obiect care devine ulterior simbolul spațiului liturgic al Bisericii) și face un lucru surprinzător: îi cere (ἠρώτησεν) acestuia să depărteze puțin barca de la uscat. Prin extensie, însă, verbul folosit are și înțelesul de „a ruga”, ceea ce, evident, nuanțează și în acest caz relațiile delicate de iubire pe care Tatăl le are cu fiul rătăcitor.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu îl roagă pe om să participe la planul divin, să intre din nou pe calea întoarcerii acasă. De aici, modelul acesta minunat al relațiilor cordiale, al educației, al vorbirii îngrijite și atente, al cuvintelor rostite blând, afectuos, uman. Al celor șapte ani de acasă, dacă vreți… (Comparați aici cu ceea ce se întâmplă azi în potopul de imprecații, de cuvinte grele, de reproșuri din mass-media, de pe rețelele de socializare etc)

Pescarii sunt obosiți și triști. Dar Domnul nu le umple plasele cu pește imediat. El le dă la început o altă hrană, aceea a învățăturii. Le vorbește, le transmite energie prin cuvintele Sale. Îi alimentează duhovnicește, îi întărește psihic și fizic. Câștigul material va veni de la sine ulterior, dacă omul este energetic încărcat de puterea lui Dumnezeu. Atât cât trebuie și cum trebuie, spre a-l potența pe om să se facă vas ales al Duhului, spre a transmite el însuși mai departe energia necesară altor semeni de a se ridica din deznădejde și din spaimă, de a reîncepe cu curaj.

Simon ar fi vrut poate să doarmă. Somnul e medicament, aduce un pic de uitare și de calm într-o minte preocupată și obosită. Se vede însă că lecția matinală la care a participat îl înviorează. Ceea ce ar putea inițial semăna cu un reproș (toată noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic, lasă-ne în pace, cu alte cuvinte), se transformă însă într-un nou început prin acest „după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”.

Domnul le va umple pescarilor mrejele de pește. Pedagogia divină lucrează: omul reacționează rapid la cele materiale, prinde curaj, mulțumește lui Dumnezeu, cade în genunchi simțindu-se păcătos și mic. Mai ales după nopțile în care, plin de speranță și răbdător inițial, nu pescuise decât mâl și ierburi, adică tristețe și deznădejde. Dar țelul Mântuitorului e mult mai înalt și tinde spre Absolut: pescuiți oameni și aduceți-i în Barca-Biserică. Aici e limanul. Aici e mântuirea. Aici e începutul îndumnezeirii omului.

Pr. Octavian Schintee