Sfântul Ioan Iacob Românul – despre Însemnătatea Canonului la Sf. Spovedanie
După cum este cunoscut de toţi, Taina cea Sfântă a Pocăinţei este alcătuită din două părţi principale şi anume: (1.) Căinţa inimii şi (2.) Mărturisirea păcatelor.
La un loc cu mărturisirea este socotit şi canonul, care completează lucrul mărturisirii. Pocăinţa nu este deplină, dacă nu este urmată de împlinirea canonului rânduit de preot. Deci putem spune că regula canonului este completarea mărturisirii şi zăvorul Pocăinţei. Mulţi dintre creştinii de azi nu pot înţelege ce rost are canonul de la Mărturisire. Unii îşi dau cu părerea că prin împlinirea canonului omul îşi răscumpără iertarea păcatelor. Cu alte cuvinte, ei socotesc canonul ca o despăgubire sau ca un fel de plată pentru păcate. Alţii socotesc canonul ca o pedeapsă sau taxă de ispăşire pentru vinovăţia păcatelor. Sunt apoi şi alţii, mai nepricepuţi, cari cred că prin Canon se răzbună preotul asupra celor vinovaţi, iar alţii (din multă nesimţire) nu dau nici o atenţie la rânduiala canonului, zicând că este ceva numai de formă sau numai o scornitură a preotului. Toate părerile acestea sunt greşite şi aduc mare pagubă pentru mântuire. După învăţătura Sfinţilor Părinţi şi după predaniile Bisericii, Canonul de Mărturisire nu înseamnă nici răsplată sau despăgubire pentru păcate, nici pedeapsă pentru vina greşelilor, nici armă de răzbunare sau născocire.
Canonul face parte din Taina cea sfântă a Pocăinţei şi este ca o dietă pe care o recomandă doctorul la cel bolnav. Cel care a fost vătămat de răutatea păcatului este asemenea cu un om rănit, care are nevoie de îngrijirea doctorului. După ce lecuieşte pe cel rănit, doctorul îi rânduieşte şi o anumită dietă pentru ca să fie păzit de infecţie sau de inflamaţie. Chiar dacă se închide rana şi chiar dacă se tămăduieşte bolnavul, tot mai este nevoie de pază şi întărire.
Tot asemenea şi duhovnicul, după ce îi citeşte molifta de iertăciune (sau înainte de moliftă) îi rânduieşte o dietă la cel mărturisit, care se zice Canon. De aici putem cunoaşte că nu se dă iertăciune în schimbul canonului, căci împlinirea canonului urmează după molifta de iertăciune pe care o citeşte preotul.
Darul iertării la taina Mărturisirii nu se dă pentru canon, ci din mila cea nemăsurată a lui Dumnezeu. Să nu creadă cineva că prin canon îşi acoperă vina păcatelor sau că el dă preţul de răscumpărare pentru păcate. Vina păcatelor noastre a plătit-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru toţi oamenii şi pentru totdeauna, aducându-Se pe sine jertfă, prin Sfintele Lui Patimi. Însă nu primesc iertare decât numai cei binecredincioşi, cari fac pocăinţă curată. Toate jertfele noastre şi toate canoanele nu au nici un preţ, fără Jertfa cea mare a Domnului.
Un singur păcat a săvârşit strămoşul Adam şi după el (vreme de cinci mii cinci sute de ani) toţi Drepţii, toţi Patriarhii şi toţi Proorocii din Legea Veche, n-au putut să răscumpere păcatul moştenit de la Adam. Dacă pentru o singură greşeală n-au putut să plătească toţi aleşii cei din veac ai lui Dumnezeu, atunci cum să ne bizuim noi păcătoşii că vom plăti numai prin canon toată vina greşelilor noastre (cari sunt mult mai grele ca ale lui Adam). Numai jertfa cea negrăită a Mântuitorului acoperă mulţimea păcatelor noastre, dacă avem credinţă şi mărturisire curată. Căci prin rana Lui, noi toţi ne-am vindecat (cum grăieşte Sf. Biserică). În privinţa asta mulţi se înşală, punându-şi nădejdea în canonul care îl împlinesc voiniceşte, iar la mărturisire nu au destulă umilinţă şi de multe ori osândesc pe cei mai slabi, cari nu pot împlini canonul (ca ei) cu metanii până la pământ.
Dar să ştie toţi că nu numai metaniile şi închinăciunile sunt socotite drept canon. Ar însemna că numai cei voinici la trup se mântuiesc. Dar să ştim că toţi oamenii au canon. Atât cei voinici cât şi cei slabi, atât monahii cât şi preoţii şi patriarhii au canonul lor. Canonul este de mai multe feluri şi se rânduieşte după puterea şi înlesnirea fiecăruia. La unii rânduieşte duhovnicul să facă metanii mari sau închinăciui, la alţii le rânduieşte post mai îndelungat, unora le porunceşte să nu mănânce carne şi să nu bea vin, iar pe alţii îi opreşte de a se împărtăşi cu Sfintele Taine, pentru o vreme oarecare sau pentru toată viaţa. La unii le rânduieşte să facă mai multe rugăciuni sau milostenii, pe unii îi îndeamnă să citească mai mult din cărţi sfinte (Psaltirea sau Vieţile Sfinţilor), pe mireni îi opreşte de a merge la teatru sau la petreceri, pe unii îi îndeamnă să-i sfătuiască pe cei neştiutori, iar la alţii le porunceşte să păzească mai mult tăcerea.
Toate aceste rânduieli pe care le dă duhovnicul la mărturisire poartă numele de canon (adică dietă duhvnicească). Iată ce scrie Cuviosul Nicodim Aghioritul în Sfătuirea către Duhovnic: „Nu uita, duhovnice, de a sfătui pe cei păcătoşi ca să nu-şi puie nădejdea în canon, nici să nu creadă că numai prin canon sau prin îndreptarea lor vor dobândi iertarea păcatelor de la Dumnezeu!”
Nicidecum, căci aceasta este o părere greşită a ereticilor. Păcatul fiind o răutate nemărginită (care aduce ocară lui Dumnezeu, Celui nemărginit) nu este cu putinţă să dezlege numai prin faptele sau îndreptările omului. Căci, după graiul Sf. Prooroc:„Toţi ne-am născut cu întinăciune, ca o cârpă lepădată este toată dreptatea noastră” (Isaia). Să avem toată încredinţarea că luăm iertarea păcatelor prin mila cea nemăsurată a lui Dumnezeu, prin răscumpărarea săvârşită de către Fiul lui Dumnezeu, prin moartea Sa şi prin Sângele Său cel vărsat pe Cruce (şi apoi prin sârguinţa noastră).
Cum zice şi Sf. Apostol Pavel: „Nu prin lucrurile pe care întru dreptate le-am făcut noi, ci după a Lui milă ne-a mântuit pe noi”. (Tit., 3.25). Iar în cartea a I-a Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan zice: „Sângele lui Hristos ne curăţeşte pe noi de tot păcatul”. Aceasta se adevereşte şi prin cuvintele pe care însuşi Dumnezeu le rosteşte către Sf. Prooroc Isaia, zicând: „Eu sunt care şterg fărădelegile tale, pentru Mine!” (adică prin milostivirea Mea).
Deci nu este canonul sau faptele noastre, cari şterg păcatele, ci darul lui Dumnezeu împreună cu sârguinţa noastră. Canonul este dieta pentru pază şi semnul prin care ne aducem aminte totdeauna de păcatele ce am făcut. Despre aceasta ne lămureşte şi Sf. Ioan Gură de Aur zicând: „Nu pentru ca să-ţi munceşti gândul tău, ci ca să îţi înveţi sufletul tău să nu mai zburde la patimi şi să nu cază iarăşi în aceleaşi, şi pe lângă aceasta, pentru ca să cunoşti (cu adevărat) prin aducerea aminte, darul cel mare pe care l-ai primit de la Dumnezeu, iertându-ţi atâtea păcate, precum şi Pavel îşi aduce aminte totdeauna că a gonit Biserica”(Cuvântarea 38 la cartea I Corinteni).”
Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul,„ Hrană Duhovnicească”, Editura Lumină din Lumină, București, 2006, p.324-326