Duminica a XI-a după Rusalii. Parabola robului nemilostiv (Matei 18, 22-33)

a) Iertaţi ca să fiţi iertaţi

Domnul îl vindecase pe cel demonizat la poalele Muntelui Tabor (v. Matei 17,14-23), apoi, în continuare, S-a întors cu ucenicii Săi în Capernaum (v. Matei 17, 24), în casa soacrei lui Petru; ucenicii se aflau acum împreună, discutând diverse teme. Au atins şi tema iertării aproapelui. Petru, având în minte tradiţia iudaică, care punea limite iertării (de trei ori puteai să-l ierţi pe aproapele tău), L-a întrebat pe Hristos: Doamne, de câte ori va greşi fratele meu faţă de mim şi eu îi voi ierta? Oare până de şapte ori? (Matei 18, 21). Şi Petru a pus o limită iertării. Insă Hristos vine şi desfiinţează orice limită: Nu-ţi spun că până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte (Matei 18, 22). Adică de 490 de ori! Şi Domnul, ca să ne convingă de asta, că trebuie indiscutabil să-l iertăm pe aproapele nostru, ne-a spus parabola robului nemilostiv.

Un împărat a hotărât să se socotească cu aceia dintre slujitorii săi care îi erau datornici. I-au adus un slujitor care îi datora zece mii de talanţi. Ca să poată plăti acea datorie, i-ar fi trebuit mai mult de douăzeci de ani de muncă continuă. „Eşti falit”, i-a spus împăratul, şi a hotărât să-l vândă pe el, pe femeia şi pe copiii lui. A poruncit, de asemenea, să-i vândă toată averea, case, pământuri şi orice ar fi avut, spre a strânge banii pentru plata datoriei. Nu ar fi rămas doar fără casă şi fără ţinuturile sale, precum sunt păsările cerului, ci ar fi rămas fără familie, fără soţie, copii. O pedeapsă grea. Aşa că a căzut la picioarele împăratului şi s-a închinat lui şi l-a rugat: „Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot!”

Impăratului i-a părut rău de el şi l-a lăsat liber, ştergându-i toată datoria. Puţină amânare a cerut el de la împărat, iar acesta i-a şters întreaga datorie! Plecând plin de bucurie, l-a întâlnit pe drum pe un confrate care-i datora o sută de dinari – contravaloarea unei luni de muncă. A sărit asupra lui, l-a prins de gât şi i-a zis: „Dă-mi acum tot ceea ce îmi datorezi!” îl sufoca. Datornicul a căzut la picioarele lui şi l-a rugat: „Mai îngăduie-mi puţin şi îţi voi plăti!” Acesta n-a acceptat. L-a aruncat în închisoare, împăratul a aflat, l-a chemat la el şi i-a zis: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia oare ca şi tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, aşa cum am avut eu milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul său, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce va plăti datoria. Aşa vă va face vouă şi Tatăl Meu cel ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din toată inima (Matei 18, 32-35).

Aşa, cu această parabolă, zice Domnul, se aseamănă împărăţia cerurilor (v. Matei 18, 23). împăratul este Hristos. Sluga, robul Său, care-I datora o asemenea avere, suntem noi toţi, creştinii. Datoria de neplătit este greutatea păcatelor noastre. Datoria celuilalt rob faţă de primul este dinarul pe care-l datorează aproapele nostru şi nouă, iar Hristos este dispus să ne şteargă pe deplin datoria imensă pe care o avem faţă de El, în măsura în care şi noi ştergem datoria infimă pe care o are aproapele la noi (v. Matei 18, 35). Desigur, ne întrebăm de ce datoria noastră faţă de Hristos este atât de mare şi de neplătit, în timp ce datoria pe care o are aproapele faţă de noi este aşa de mică.

Intâi: Hristos S-a jertfit de dragul nostru. Cum să plătim o astfel de jertfă făcută pentru noi? Şi dacă ne-am jertfi de dragul Lui, tot vom rămâne mereu datori, pentru că alta este jertfa trupujui sfânt al lui Hristos şi altul este trupul nostru păcătos.

Doi: chiar şi faptele noastre cele bune sunt înaintea Lui ca „o cârpă lepădată”, lucru care înseamnă că şi mii de fapte bune de am face, tot nu ne putem plăti datoria. Dacă faptele bune ale noastre sunt atât de lipsite de valoare înaintea Domnului, să ne gândim cum sunt păcatele pe care le facem cu fapta, cu cuvântul, cu gândul. Iar noi păcătuim şi cu faptele noastre, şi cu cuvintele noastre, şi cu gândurile noastre. Zi şi noapte „dăruim” lui Hristos aceste fapte. Se compară acestea cu ceea ce ne dăruieşte aproapele? Vine deci Prea-bunul Domn şi ne spune: „Eu îţi voi şterge toată datoria, numai să faci şi tu la fel cu aproapele tău.” Cu această condiţie, care dintre creştini n-ar vrea să-l ierte pe aproapele său şi chiar din adâncul inimii? Aşa, din adâncul inimii noastre, vrea Dumnezeu să iertăm pe aproapele nostru. Ne cere adică un lucru de la sine înţeles.

Să ne gândim cât de nesimţiţi trebuie să fim când nu facem nici un astfel de lucru de la sine înţeles! Izbăveşte-ne, Doamne, de o astfel de nesimţire!

b) Fiii lui Hristos sau ai diavolului?

Impăratul a şters datoria imensă pe care o avea la el un slujitor de-al său. Iar acest slujitor nu a vrut să şteargă o datorie mică pe care o avea la el un confrate al lui.

Impăratul a poruncit să fie chinuit. Dar Domnul, încheind parabola aceasta, a zis: Aşa vă va face şi vouă Tatăl Meu cel ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din toată inima (Matei 8, 35). Şi de ce Domnul ne porunceşte să iertăm pe aproapele nostru, ameninţându-ne că dacă n-o vom face, nici El nu va ierta păcatele noastre?

Propune acest lucru, desigur, nu pentru propriul bine, ci pentru binele nostru. „Dacă iertaţi, vă face bine; face bine la sănătate. Veţi avea viaţă îndelungată, veţi ajunge la bătrâneţe. Imbătrânind, vă veţi păstra puterile. Spuneţi şi Tatăl Nostru, că vorbeşte despre iertare” – sfătuia o echipă de medici americani. Domnul nu vrea să avem duşmani, vrăjmaşi care ne fac viaţa un iad, ci vrea să avem prieteni, fraţi, care ne fac viaţa Rai. Nu vrea să avem în inimile noastre ură care ne otrăveşte viaţa, ci vrea să avem în inimile noastre dragoste, care ne îndulceşte viaţa. Şi când avem în inima noastră iertare, dragoste, gânduri bune, atunci suntem fiii Săi. Căci aşa, cu dragoste, cu iertare, cu neţinerea de minte a răului Se poartă şi El faţă de noi. Altfel, nu ne va recunoaşte ca fiii Săi şi Se va purta cu noi precum s-a purtat împăratul cu robul nemilostiv. Aşa vă va face şi vouă Tatăl Meu cel ceresc (Matei 18, 35). „Tatăl Meu”, a zis, şi nu „Tatăl nostru”, aşa cum îl numeşte în alte situaţii (v. Matei 6, 32). „Oricine nu iartă pe aproapele său este nevrednic să aibă Tată pe Dumnezeu, deci este nevrednic să se numească fiul Său.”

Şi oricine nu-L are pe Dumnezeu de Tată, îl are pe diavol de tată. Şi când îl are drept tată pe diavol, atunci seamănă cu tatăl său, diavolul; seamănă în răutate, în ură, în ţinerea de minte a răului. „Să te duci să rămâi o seară la ea acasă”, i-a spus Sfântul Nicolae Planas unei fiice duhovniceşti care se certase cu o vecină. Aceasta a ascultat şi, pe când dormea în casa ei, i s-a arătat diavolul furios şi i-a zis: „Blestemata! Tocmai aici ai venit să dormi, proasto?” E limpede că diavolul nu voia împăcarea, ci ura. încă o dovadă că toţi cei care nu vor să ierte pe aproapele seamănă cu diavolul.

Fiii lui Dumnezeu îl aud pe Dumnezeu, Care le spune: Să iertaţi din inimă fiecăruia orice v-a greşit. Şi, ascultând, îl iartă pe aproapele lor. Serghie, fratek ţarului Alexandru al III-lea al Rusiei, era guvernatorul Moscovei. In timpul guvernării lui, au izbucnit în Moscova revolte care au dus în final la uciderea sa (1905). Criminalul a fost Ivan Kaliev. Elisabeta, soţia victimei, având călăuză legea lui Hristos, care vorbeşte despre iertare, a pus la locul crimei o cruce cu înscrisul: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23,34). Dar nu s-a oprit aici. S-a dus pe ascuns la închisoare şi l-a rugat pe criminal să ceară iertare Domnului. „Cine eşti?”, a întrebat-o. „Sunt soţia bărbatului pe care l-ai omorât.” Acesta a fost emoţionat de fapta văduvei, dar nu era dispus să se căiască, să-şi ceară iertare de la Dumnezeu. „Crima pe care am făcut-o a fost pentru un principiu!”, a insistat el. Văduva s-a întristat de lipsa lui de pocăinţă. I-a lăsat o icoană în celulă, după care l-a salutat şi a plecat. Criminalul, care nu a acceptat iertarea, după trei luni s-a spânzurat.

Intâi, s-a spânzurat pe dinăuntru, adică şi-a sugrumat sufletul cu sfoara groasă a egoismului, apoi şi pe dinafară şi-a sugrumat gâtul. Iertarea este izbăvire, mântuire, cercetarea dumnezeiescului har, lumină. Neiertarea este auto-osândire, deznădejde şi întuneric al inimii.

Ceva similar ar fi păţit şi Elisabeta dacă nu l-ar fi iertat. S-ar fi sufocat înăuntru, s-ar fi chinuit. Ţinând însă porunca lui Dumnezeu, şi-a găsit sănătatea şi izbăvirea. In 1982 i-a fost deschis mormântul şi au fost găsite moaşte. Erau nestricăcioase şi bine mirositoare, datorită nepomenirii răului.

c) Când altul are „ceva” cu tine

„Un lucru aş vrea să-i fac duşmanului meu: să-i scot ura din inimă şi să-i pun în loc dragostea” (Torquato Tasso).

Domnul a zis: Dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo-ţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotrivă-ţi, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului; mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul (Matei 5, 23-24). Domnul nu ne-a zis: „Dacă ai tu ceva împotriva fratelui tău”, ci: „Dacă fratele tău are ceva împotriva ta”. Şi nu spune: „Dacă-ţi aminteşti când pleci de acasă către biserică”, ci „în clipa în care ai ajuns la biserică”. Poţi chiar să mergi două zile până să ajungi la biserică. Atunci iudeii aveau un singur templu. Să nu spui deci: „După atâta osteneală, nu mai contează. Eu n-am nimic cu el, doar el are ceva cu mine.” Nu, Domnul îţi porunceşte să preiei tu iniţiativa pentru a-l întâlni pe fratele tău bolnav şi pentru a-l vindeca (v. şi Matei 18,15). Altfel, Domnul nu primeşte darul tău.

„Să vină nora şi să-mi vorbească, deoarece eu sunt mai în vârstă”, spunea o soacră unui părinte. Iar părintele i-a răspuns: „Ce zici, doamnă? Hristos de dragul tău S-a smerit şi S-a coborât din ceruri pe pământ şi S-a făcut om, şi a fost pălmuit şi a fost scuipat şi S-a urcat pe cruce şi a coborât în mormânt şi apoi a coborât şi în iad, iar tu nu accepţi s-o vezi pe nora ta şi s-o ierţi?” Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „O, omule, dacă aştepţi să-ţi vorbească celălalt, nu ai făcut nimic important. înaintea lui ai scăzut duhovniceşte. Dacă-i vorbeşti tu primul, te va lăuda Dumnezeu. Şi ce-i mai frumos decât asta? Ce-i mai ruşinos decât să aştepţi ca celălalt să caute să te întâlnească? Ce-i mai rău decât această nesimţire: slava deşartă, trufia? Vei zice: Duşmanul meu este viclean, e stricat, de neîndreptat, cum să-i vorbesc? Orice ai spune, duşmanul tău nu e mai rău de cât Saul cel stricat, care îl urmărea pe David ca să-l sfâşie; iar David îi vorbea întotdeauna primul lui Saul (v. I Regi 24, 9). Cel puţin duşmanul tău nu te caută să te omoare.” Gândeşte-te: dacă Hristos avea cugetul tău, n-ar fi coborât niciodată din cer să Se facă om pentru mântuirea ta!

Sfântul patriarh al Alexandriei, Ioan cel Milostiv, era înjurat urât de un preot din eparhia sa. Patriarhul s-a întristat nu pentru că era înjurat, ci pentru că preotul păşea pe calea pierzaniei. Trebuia, ca rob al lui Hristos, să facă ceva. Insă îi era lui uşor să facă primul pas? Să se smerească mai ales faţă de un inferior al său? Da, pentru el era uşor, pentru că era smerit cu cugetul. S-a hotărât deci să cadă la picioarele preotului său şi să-i ceară public iertare, şi asta în timpul Sfintei Liturghii, puţin înainte de vohodul cel mare, deoarece era cu puţin înainte de a ţine Sfintele şi trebuia să fie curat de orice amintire a răului. Deci a căzut la picioarele preotului şi i-a cerut public iertare. Preotul s-a tulburat. A căzut şi el la picioarele patriarhului şi aşa s-a petrecut împăcarea (Sinaxar, vol. 21, p. 361). Aşa fac oamenii lui Dumnezeu ca să mântuiască un suflet. Nu aşteaptă pe cel vinovat să vină să-i întâlnească, ci îl caută ei înşişi.

Nimeni să nu caute doar spre ale sale, ci fiecare şi spre ale altora (Filipeni 2, 4). Dacă deci te interesează mântuirea fratelui tău, în inima căruia din cauza ta a crescut ură, va trebui să faci ceva pentru mântuirea lui. Să te smereşti aşa cum S-a smerit pentru tine Hristos şi să mergi la acel frate al tău bolnav cu smerenie şi cu dragoste pentru a-l vindeca, şi pentru a-l surprinde şi a-i da pe faţă cele dinăuntrul lui. „Să nu cercetezi dacă vrăjmaşul tău te duşmăneşte pe drept sau pe nedrept, ci să încerci să nu te duşmănească deloc. Nici medicul nu cercetează dacă trebuie sau nu să ne îmbolnăvim, ci încearcă să vadă cum să ne facă mai bine. Mergi deci şi încearcă orice pentru a scoate răutatea din duşmanul tău, răutate pe care o are faţă de tine.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a II-a la David şi Saul, P.G. 54:687).

Când reuşeşti asta, l-ai câştigat pe fratele tău, spune Hristos (v. Matei 18, 15). Nu spune: „s-a câştigat acela pe sine”, ci că tu, nevinovatul, l-ai câştigat pe acela, arătând cu asta că până acum aţi avut pagubă amândoi: tu l-ai pierdut pe fratele tău, iar acesta şi-a pierdut mântuirea. Câştigându-l pe fratele tău, îl mântuieşti şi pe el şi pe tine, după cuvântul apostolului şi ruda Domnului, Iacov, care zice: Să ştie el că cel ce l-a întors pe păcătos din rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi mulţime de păcate îşi va acoperi (Iacov 5, 20). Cât de bogaţi putem deveni în această lume când avem călăuză pe Mântuitorul Hristos, şi nu patimile noastre aducătoare de moarte! „Cât trăim, oamenii ne oferă spini, iar când murim, ne oferă trandafiri” (Anatole France). Noi să prefacem spinii în trandafiri!

ARHIMANDRIT VASILIOS BACOIANIS, TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR, EDITURA SOPHIA

Sursa: https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-11-dupa-rusalii/parabola-robului-nemilostiv-152996.html