Părintele Dometie cel smerit și milostiv (6 iulie)
„Fiecare din cei ce l-au cunoscut şi l-au căutat pe Părintele Dometie pentru învăţătură şi sfat îl vor pomeni cu recunoştinţă. Le-a fost tuturor duhovnic şi prieten. A fost un suflet curat, un om al faptei şi al exemplului, un om al rugăciunii. Avea multă învăţătură duhovnicească, pe care ştia să o dăruiască şi altora. Oricând avea un cuvânt de folos pentru oameni. Slujind lui Dumnezeu, el slujea fiecăruia dintre noi. Pe cât era de mic de statură şi de simplu, pe atât de mare era inima lui. Era atât de milostiv încât îşi dădea toate hainele de pe dânsul.
Nu se întâmpla ca un om sărac sau o femeie în nevoie să intre pe poarta mânăstirii şi Părintele să nu-i primească cu braţele deschise şi chipul luminos. L-am văzut de nenumărate ori în timpul iernii cum se desculţa de bocanci sau de încălţămintea pe care o avea, dăruind-o pe loc celor sărmani şi nevoiaşi. Noi maicile îi făceam cojoc de oaie pentru iarnă, dar nu-i ţinea mai mult de câteva zile şi ne trezeam că Părintele nostru din nou n-are cojoc. Nu mai îndrăzneam să-1 întrebăm unde-i sunt hainele şi ce-a făcut cu ele. Ne spunea: „A venit Domnul la mine şi L-am împrumutat, pentru a ne netezi drumul, vouă şi mie, spre împărăţia Sa”. Nu l-am văzut, în 28 de ani, cât mi-a fost duhovnic, să poarte haine luxoase. Trăia în multă modestie, dar foarte curat. Era o fire deschisă şi veselă, fără ascunzişuri. Ne cânta la biserică, la slujbe, ne cânta la masă, ne cânta în grelele drumuri pe care le străbăteam. Nu suporta să ne vadă plânse, supărate sau mâhnite. „Dumnezeu să ne ferească de deznădejde, care e un mare păcat” – spunea Părintele. „O mireasă a lui Dumnezeu nu se poate să fie tristă, având Mirele permanent cu ea. Noi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu şi să-i mulţumim zi şi noapte că ne-a învrednicit de această viaţă curată, frumoasă, îngerească”, îi plăcea ca întreg soborul să cânte la strană şi dânsul în altar. Darul lui era aşa de mare, încât aproape n-am simţit cum trec zilele, deşi am avut multe necazuri. Părintele ne-a strecurat printre ele aproape fără să simţim. A fost pentru fiecare maică în parte şi pentru toate la un loc, nefăcând vreo deosebire, şi mamă, şi tată, şi frate, şi soră. Niciodată nu ne poruncea. La orice treabă era primul şi dacă nu se descurca singur, ne ruga să-1 ajutăm. Mergea cu noi în pădure pentru lemne, pe care le aduceam cu spatele. Nu ni se părea nimic greu. Eram fericite şi încrezătoare că Dumnezeu este cu noi şi ne ocroteşte.
Tot Părintele ne spunea şi ce să facem de mâncare. Când vedea că sosesc autobuze cu credincioşi şi ştia că nu avem mâncare suficientă, ne îndemna să punem oalele pe foc şi binecuvânta pregătirea ciorbei. Mergea în biserică pentru a spovedi, pentru slujba de priveghere sau pentru Liturghie, după cum era momentul, iar la sfârşit chema tot poporul la masă, şi nu s-a întâmplat vreodată ca mâncarea să nu ajungă; parcă o înmulţea Dumnezeu. Dacă, la masă fiind, se întâmpla să vadă în curte vreun credincios, Părintele ieşea, îl chema şi îl aşeza la masă în locul său, dacă nu mai era nici un loc liber. De sute de ori l-am văzut făcând acest lucru. Căuta să ne fie exemplu, ca să învăţăm să facem şi noi la fel.
Bucuria lui era să facă binele, să ajute, să dăruiască. Era dispus să refuze orice comoditate, să renunţe la orice îi aparţinea. De multe ori, la marile praznice, când fiecare cotlon al curţii mănăstirii era ocupat cu închinători, îl lăsam pe Părintele, după o noapte în care dormise pe scaun, în Sfântul Altar, pentru că îşi cedase chilia unor credincioşi care socotea el că au nevoie de acoperiş, în purtarea lui de fiecare zi vedeam aievea împlinirea cuvintelor Sfântului Grigorie Teologul: „Cu nimic altceva nu se aseamănă omul cu Dumnezeu decât cu facerea de bine”.
Era mare împăciuitor al oamenilor. Când era chemat să facă pace într-o familie, indiferent de distanţă, nu pregeta să meargă acolo. Spovedea câte trei-patru zile în şir şi de multe ori îl apuca miezul nopţii în scaunul de spovedanie. Nu lăsa pe nimeni să plece nemângâiat. Ne spunea adesea: „Dacă vom face un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi”.
Efortul duhovnicesc al Părintelui Dometie era să sfinţească gândurile şi sentimentele fiecărui credincios: „Dobândirea împărăţiei cerurilor poate fi ajunsă prin curăţia sufletului, prin puritatea inimii şi dăruirea de sine, prin mărturisirea păcatelor şi ruperea de patimi. Ne vorbea despre deplinătatea vieţii în Hristos şi despre strălucirea chipului Său în noi.
Ne tălmăcea cuvintele Apostolului Pavel: „Şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Sfinţenia propovăduirii sale era dublată de sfinţenia pildelor sale. Vorbea cu simplitate şi se purta cu smerenie. Era aşa cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul: „Ia aminte, frate, că Iisus Hristos, născându-Se, a venit în lume ca să biruie cu smerenia Sa. Pentru dragostea de oameni pe care o avea, pentru darul milosteniei şi bunătatea inimii, a ajuns să fie cunoscut în toată ţara ca un părinte duhovnicesc către care alergau români din colţurile ţării. La înmormântarea Părintelui, deşi au fost inundaţii puternice, mii de credincioşi s-au pornit pe jos spre mănăstire. Toţi se tânguiau: „Părintele nostru, cui ne laşi şi cine ne mai deschide nouă braţele când venim la mănăstire?”
Ne spunea: „Dacă vă rugaţi numai când vă aflaţi în genunchi, nu mergeţi departe; dacă nu iertaţi din inimă greşiţilor voştri, rugăciunea voastră nu se ridică decât până la tavanul camerei. Rugăciunea voastră trebuie să fie neîncetată.
Rugaţi-vă pentru fiecare om aflat în nevoie şi în faţa oricărei ispite care vă ameninţă. Rugaţi-vă Domnului mulţumindu-I pentru darurile Sale, pentru bucuriile duhovniceşti care vă sunt hărăzite. Prin rugăciune va creşte în voi acel pom de care vorbeşte Sfânta Evanghelie «în care vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui». (Matei 13, 32)”
Tinere fiind, îl întrebam ce rost are să construim atâtea ziduri şi dacă nu e mai bine să stăm în biserică şi să ne rugăm. Părintele spunea: „Trebuie să ne rugăm în tot momentul, ca şi când mâine am pleca din lumea aceasta, şi tot aşa trebuie să lucrăm, ca şi când am trăi o veşnicie”.
Pomenirea faptelor sale a trecut demult dincolo de zidurile mănăstirii. Multe din faptele sale le ştiu doar Dumnezeu şi cei ce s-au bucurat de ele. Noi, măicuţele de la Râmeţi, simţim permanent prezenţa şi rugăciunile duhovnicului nostru. De acolo de unde ne priveşte, am vrea să se bucure de noi.”
(Din mărturiile Maicii Ierusalima, stareţa Mănăstirii Râmeţi.)
Sursa: https://archive.org/stream/parintele-dometie-de-la-rameti/parintele-dometie-de-la-rameti_djvu.txt, p.80-81.