Ce reprezintă icoana în viața Bisericii și a creștinilor?
Icoana a apărut din dorința primilor creștini de a păstra vie amintirea chipului Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat, al Maicii Sale și al Sfinților Apostoli[1]. Această dorință s-a extins mai apoi și asupra evenimentelor importante din istoria mântuirii omului, relatate în Sfânta Scriptură, icoana devenind – așa cum frumos o numea un teolog – „o Evanghelie în culori”[2]. O astfel de înțelegere o atestă Sfântul Vasile cel Mare prin cuvintele: „Ceea ce aduce cuvântul prin istorisire la auz tot aceea înfățișează și arată pictura în mod tăcut ochilor” (Omilie la mucenicul Varlaam, 17, 3)[3]. De aici înțelegem că unul dintre scopurile icoanei este de ordin educativ-religios.
Cu toate acestea, icoana nu este o reprezentare realistă a persoanelor și nici o simplă proiectare a evenimentelor istorice, cu scop didactic, ci reprezentarea transfigurată, înduhovnicită a acestora. Aceasta ne transmite în mod tainic atracția spre sfințenie, ”adresându-ne” o chemare către un tip de nevoință sau către lucrarea unei virtuți (în funcție de cele împlinite în viața sfântului reprezentat sau de mesajul scenei reprezentate), și în același timp îl face prezent în mod real pe cel chemat în rugăciune. Chipul celui zugrăvit nu doar că trimite mintea la prototipul lui (modelul real), ci îl și face prezent prin lucrarea harului lui Dumnezeu. De aceea, în cadrul Sinodului VII ecumenic (Niceea, 787), Părinții Bisericii au mărturisit că: „Fie prin cugetarea la cuvintele Sfintei Scripturi, fie prin reprezentarea Icoanei… noi ne amintim de prototipuri (de modelele lor vii) și suntem introduși între ele”, iar Sfântul Ioan Damaschin spune că „icoana dă mărturie despre prezența Sfântului, ea exprimă slujirea lui prin rugăciunea cea pentru noi și prin comuniune”[4].
Această legătură dintre icoană și arhetipul ei se poate observa și în faptul că, în mod normal, Dumnezeiasca Liturghie nu se poate săvârși fără icoane. Preotul are nevoie de cel puțin un antimis (bucată de pânză pe care este reprezentată Punerea în mormânt a Domnului și pe care se săvârșește Sfânta Jertfă) și de două icoane (una a Mântuitorului Hristos și una a Maicii Domnului) spre care să privească credincioșii[5].
Dată fiind importanța icoanei în cult, trebuie totuși să remarcăm faptul că icoana nu are valoare duhovnicească în sine (pentru că astfel ar fi ca un idol), ci în raport cu persoana sfântă reprezentată. De aceea Sfântul Vasile cel Mare spune că „Cinstirea chipului trece la cel zugrăvit”, deci nu rămâne la cele din care este alcătuită icoana (lemn, culori, ferecături etc.).
Când au apărut primele icoane sau reprezentări iconografice?
Printre primele informații despre icoane se numără mențiunea lui Eusebiu de Cezareea (sec. IV), din Istoria Bisericească, unde ni se relatează faptul că „chipurile Apostolilor Petru și Pavel și chiar chipul li Hristos s-au păstrat în culori”. De asemenea, el consemnează și faptul că în Cezareea lui Filip, în Galileia, a văzut o statuie de bronz foarte veche a Mântuitorului în fața casei femeii ce fusese vindecată de curgerea de sânge[6].
Tradiția Bisericii (consemnată în sinaxare) ni-l înfățișează pe Sfântul Apostol și Evanghelist Luca drept primul pictor de icoane. Lui îi sunt atribuite trei icoane ale Fecioarei Maria (în unul din cazuri folosind chiar lemnul mesei pe care Maica Domnului și Sfântul Ioan Evanghelistul mâncau). Cea mai cunoscută este „Dulcea sărutare” (sau „Doamna tandreții”), în care fața copilului Iisus este lipită de cea a mamei sale. Altă icoană este „Hodighitria”, în care Fecioara Maria arată cu mâna spre prunc, icoana fiind numită și „Arătătoarea”; iar cea de-a treia icoană este „Maica Domnului Orantă”, în care Fecioara Maria este reprezentată cu brațele ridicate în rugăciune. Cel mai probabil, aceste icoane au dispărut în perioada persecuțiilor sau în perioada iconoclastă, însă reprezentarea lor dăinuie până astăzi, întrucât prin viu grai, prin consemnări, dar și prin picturi s-a transmis ideea principală a acestor icoane.
Reprezentări iconografice importante din perioada persecuțiilor se găsesc în Catacombele romane, și ele pot fi împărțite, în general, în două categorii: simboluri creștine ce sintetizează mesajul evanghelic (crucea, peștele, monograma lui Hristos, porumbelul, ancora, pasărea Phoenix, alfa și omega etc.) și imagini iconografice simple și cu o oarecare sobrietate (datorită liniilor simple și culorilor puține), reprezentând pe Hristos – Bunul Păstor, cei trei tineri din cuptor lăudând pe Dumnezeu, profetul Iona, prorocul Moise, Maica Domnului cu pruncul Iisus, Botezul Domnului, Învierea lui Lazăr, Cina cea de taină, Mântuitorul Hristos etc.[7]
Mostre de iconografie în mozaic, din sec. IV-V, se găsesc în biserica Santa Maria Maggiore din Roma (mozaicurile mari de deasupra și din spatele altarului, care sunt din sec. V, sunt cu adevărat impresionante, însă mai există și altele din sec. al IV-lea, pe ziduri, care pot fi observate și apreciate doar cu binoclu). De asemenea, pot fi admirate multe astfel de mozaicuri în biserici ca Sfinții Cosma și Damian, Sf. Ioan Lateran, Sfânta Sabina, Sfânta Agnese din afara zidurilor, Sfânta Maria din Trastevere și altele.
Preot Daniel Stîngă
[1] În fapt, considerăm că acestei dorințe îi răspunde și Mântuitorul Hristos prin Giulgiul Său pe care ni l-a lăsat, întipărit în mod minunat cu chipul Său.
[2] Este fără îndoială faptul că această „Evanghelie în culori” a ajutat foarte mult la educarea religioasă a credincioșilor în veacuri în care puțini dintre ei știau să citească ori aveau la îndemână Biblia ori alte cărți duhovnicești.
[3] După Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ediția a II-a, E.I.M.B.O.R, București, 2014, p.110.
[4] Ibidem, p.112.
[5] În cazuri excepționale, în pușcăriile din perioada comunistă, preoții și ieromonahii care au dorit să facă Dumnezeiasca Liturghie au pus în loc de antimis trupul torturat și înfometat al unui deținut care Îl mărturisea pe Hristos. Astfel, acesta era ”în loc de Sfinte Moaște” (care se găsesc de obicei în antimis) și el însuși ”icoană vie” prin virtuțile arătate celorlalți.
[6] După Jim Forest, Icoană în rugăciune, Editura Pro Vita, 2006, p. 18.
[7] Astfel de reprezentări se găsesc în multe locuri din lume, începând din Asia Mică și până în Spania. În Italia mai există catacombe cu astfel de reprezentări la Napoli și în Sicilia.