„Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” – Dumnezeiasca Liturghie!
Întemeiată la Cina cea de Taină, Sfânta Liturghie este inima care prin Dumnezeiasca Euharistie vitalizează membrii Bisericii și întreține comuniunea, prezența și participarea sacramentală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos la salvarea neputincioasei noastre umanități.
Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Tainã, – „a luat pâinea și, binecuvântând, a frânt și a dat ucenicilor Sãi zicând: Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu… Și luând paharul și mulțumind le-a dat lor, zicând: Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsã spre iertarea pãcatelor” (Matei 26, 26-28). Sfinţii Evangheliști Marcu și Luca precum și Sfântul Pavel precizeazã cã Mântuitorul a lãsat Bisericii porunca expresã de a oficia Sfânta Liturghie prin cuvintele:”Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Marcu 14,22-24; Luca 22,19-20, ICorinteni 11, 22-25).
Despre împlinirea ascultări dumnezeiești pe care au primit-o Sfinții Apostoli la Cina cea de Taină și despre întemeierea și menirea Dumnezeieștei Liturghii așa cum a fost trăită în perioada Apostolică și în primele secole, Sfântul Nicodim Aghioritul ne mărturisește: „ Înainte de a ne preda Taina Sfintei Împărtăşiri, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis: „Pâinea pe care Eu o dau este Trupul Meu, pe care Eu îl dau pentru viaţa lumii” (Ioan 6,51), ceea ce însemnează că Dumnezeiasca Împărtăşire este pentru credincioşi absolut trebuitoare pentru viaţa duhovnicească în Hristos. Și pentru că viaţa duhovnicească în Hristos nu trebuie să se împuţineze, nici să înceteze, precum zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tes. 5,19), ci trebuie să fie neîntreruptă, pentru ca cei vii, după acelaşi Apostol, să nu mai trăiască viaţa lor trupească, ci viaţa lui Hristos, Care a murit şi a înviat pentru ei, este necesar ca întrebuinţarea Sfintei Împărtăşanii să fie deasă.
In altă parte, Domnul zice hotărît: „Amin, amin zic vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6,53). Din aceste cuvinte se vede limpede că Sfânta Împărtăşanie este pentru creştin tot aşa de necesară ca şi Sfântul Botez. Fiindcă aceeaşi hotărîre pe care a dat-o pentru Botez, a dat-o şi pentru Sfânta Împărtăşanie. Despre Botez a zis: „Amin, amin zic vouă, de nu se va naşte omul din apă şi din Duh, nu poate intra întru împărăţia lui Dumnezeu’ (Ioan 3,5); iar despre Dumnezeeasca Împărtăşanie a zis de asemenea: „Amin, amin zic vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui nu veţi avea viaţă întru voi”. Aşa dar, după cum fără botez este cu neputinţă ca omul să trăiască viaţă duhovnicească şi să se mântuiască, tot aşa este cu neputinţă să trăiască fără Dumnezeeasca Împărtăşire. Și fiindcă aceste două Taine au aceste însuşiri: Botezul se săvârşeşte o singură dată, iar Taina Sfintei Împărtăşanii se săvârşeşte des şi în fiecare zi, rezultă în chip firesc că este absolut necesar ca şi Dumnezeeasca Împărtăşire să se facă des.
Apoi, când Domnul a predat această taină ucenicilor Săi, nu a dat-o ca un sfat, sub forma, să mănânce Trupul Meu cine vrea şi să bea Sângele Meu cine vrea, aşa cum a zis că „cine vrea să vină după Mine” şi „dacă vrei să fii desăvârşit”, ci a zis poruncitor: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu şi Beţi dintru acesta Toţi, Acesta este Sângele Meu”; adică neapărat trebuie să mâncaţi Trupul Meu şi neapărat trebuie să beţi Sângele Meu. Și iarăşi zice: „Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22,19). Adică, această taină pe care Eu v-o predau, să o săvârşiţi nu numai odată, de două sau de trei ori (precum tâlcueşte Sf. Ioan Gură de Aur) ci zilnic, întru pomenirea patimilor mele, a morţii şi a întregei Mele rânduieli.”
Dupã pogorârea Duhului Sfânt, primii creștini, urmând porunca Mântuitorului, „stãruiau în învãțãtura apostolilor și în împãrtãșire, în Frângerea Pâinii și în rugãciuni” (Faptele Apostolilor 2,42) adicã în slujirea Sfintei Liturghii care, încã de la început, a fost centrul vieții Bisericii, Taina actualizãrii lucrãrii mântuitoare a lui Hristos și a unirii depline cu El.”
Sfantul Nicodim Aghioritul–Neofit Kavsokalivitul, Deasa Împărtășanie cu Preacuratele lui Hristos Taine,p.3
Din mărturiile Noului Testament: (Fapte II,42; I Corinteni XI,18; I Tesaloniceni V,27; Coloseni IV,16; Fapte XX,7,11; I Timotei IV,13; I Corinteni XVI,26); I Timotei II,1; Romani 16,16; I Cor 16,20; II Cor 13,12; I Tes 5,26 se constată continuitaea și rolul central al Sfintei Liturghii în viața Bisericii. „Frângerea Pâinii” era înțeleasã ca o actualizare, prin lucrarea Duhului Sfânt, a Cinei celei de Tainã. Ca urmare se împlineau actele principale fãcute de Hristos la Cina cea de Taină:”a luat” – aducerea darurilor de pâine și vin (I Cor. XI,23 -26); „a binecuvântat” – rugãciunile de mulțumire și sfințire a darurilor (I Cor. XIV,16) rostite cu voce tare de întâistãtãtorul adunãrii euharistice la care credincioșii rãspund cu Amin exprimându-și astfel adeziunea;”a frânt” – frângerea propriu-zisã a pâinii prefãcutã în Trupul lui Hristos;”a dat” – împãrtãșirea generalã cu Trupul și Sângele Domnului.”
Și pentru ca să se păstreze această necesară Predanie a Domnului în viața perpetuă a Bisericii, adică ca să nu se uite cu trecerea anilor, Sfinții Apostoli au consemnat practica liturgică a Sfintei Împărtășanii dese din vremea lor, în al 8-lea şi al 9-lea dintre canoanele lor, poruncind, cu pedeapsa afuriseniei, ca să nu rămână nimeni neîmpărtăşit cu Dumnezeeştile Taine, când se săvârşeşte Sfânta Liturghie, „Dacă cineva nu se împărtăşeşte când se săvârşeşte Liturghia să spună pricina pentru care nu se împărtăşeşte şi de va fi binecuvântată să se ierte, iar dacă nu o va spune, să se afurisească (Can 8).
Iar în canonul al 9-lea zic: „Biserica trebuie să afurisească pe toţi acei creştini, care merg la biserică, ascultă citirea Sfintelor Scripturi şi nu stau nici la rugăciune, nici la Sfânta Împărtăşire, ca unii care produc sminteală în Biserică”. Pe acest canon tâlcuindu-l Valsamon zice: „Hotărîrea acestui canon este foarte aspră, căci afuriseşte pe cei ce mergând la biserică, nu stau până la sfârşit şi nici nu se împărtăşesc. In chip asemănător, şi alte canoane ale Sinoadelor poruncesc ca toţi să fie gata şi vrednici pentru Sfânta Împărtăşanie.
Sinodul din Antiohia, urmând Sfinţilor Apostoli, mai întâi întăreşte canonul de mai sus, apoi adaogă: „Se cuvine ca toţi cei care intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu stau să se roage cu celălalt popor şi se îndepărtează de Sfânta Împărtăşanie, să fie afurisiţi până când se vor spovedi şi vor arăta roduri de pocăinţă şi se vor ruga şi atunci să fie iertaţi” (Can. 2). Vedeţi fraţilor, că toţi creştinii sunt supuşi afuriseniei şi că trebuie să se împărtăşească adesea? Că sunt îndatoraţi să facă aceasta la fiecare Liturghie, ca să nu fie afurisiţi de Sfinţii Apostoli şi de Sfintele Sinoade?”
Practica sacramental-liturgică a împărtășirii dese este mărturisită și în sec. al II-lea d.H., de Sfântul Iustin Martirul și Filozoful care descrie amãnunțit desfășurarea Sfintei Liturghiei din primele trei secole: „În așa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea tuturor celor ce trãiesc la orase sau la sate și se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profeților (Vechiul Testament n.n.), câtã vreme îngãduie timpul. Apoi, dupã ce cititorul înceteazã, întâistãtãtorul (episcopul sau preotul n.n.) ține un cuvânt prin care sfãtuiește și îndeamnã la imitarea acestor frumoase învãțãturi. Apoi, ne ridicãm în picioare toți laolaltã și înãlțãm rugãciuni; dupã care, încetând noi rugãciunea, [ne îmbrãtișãm unii pe alții cu sãrutarea pãcii – vezi cap. 65 – și] se aduce pâine și vin și apã, iar întâistãtãtorul înalțã deopotrivã rugãciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul rãspunde într-un singur glas, rostind Amin. Și se dã fiecãruia sã se împãrtãșeascã din cele ce au fost consfințite prin Euharistie, iar celor care nu sunt de fațã li se trimite Euharistia acasã, prin diaconi.”
În baza textelor din Noul Testament și a Tradiției consemnate de Sfinții Părinți, structura Liturghiei Bisericii primare cuprindea: Adunarea în Bisericã; Liturghia Cuvântului (catehumenilor); Lecturi din Noul si Vechiul Testament; Omilia (explicarea textelor citite); Liturghia Euharisticã (credinciosilor); Rugãciunea generalã pentru Bisericã și lume; Sãrutarea pãcii; aducerea darurilor de pâine si vin („a luat”); rugãciunea de sfintire – anaforaua („a binecuvântat”) rostitã cu voce tare de întâistãtãtor la care credincioșii rãspund cu „Amin ” exprimându-și adeziunea; Frângerea Pâinii („a frânt”); împãrtãșirea tuturor („a dat”). Aceastã formã originarã a Liturghiei s-a dezvoltat treptat, iar în sec. IV, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379) și Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (+407) alcãtuiesc, pe baza mărturiilor din perioada apostolică și din primele trei secole Liturghiile care le poartã numele, folosite pânã azi de Biserica Ortodoxã. Pr. Silviu State
Sursa: Sfântul Nicodim Aghioritul, Neofit Kavsokalivitul, Deasa Împărtășanie cu Preacuratele lui Hristos Taine, în:
http://www.sufletortodox.ro/arhiva-biblioteca-ortodoxa/index.php?dir=carti-documente/
Sursa: Pr. Prof. Florin BOTEZAN, „Explicarea Sfintei Liturghii” p.3-8 în biblioteca electronică: http://www.sufletortodox.ro/arhiva-biblioteca-ortodoxa/index.php?dir=carti-documente/Liturgica/