Duminica a doua după Paşti – Fericirea credinţei în Hristos cel înviat
Hristos a înviat!
„Aceeaşi rugăciune a Bisericii spune : “…şi nouă viaţă veşnică ne-a dăruit!” . Ne-a dăruit – a răsădit în noi viaţa veşnică (răsadul acesta al Învierii! Răsad. Ştim ce-i răsad) prin Hristos Domnul, prin Cel ce a biruit moartea cu moartea pe moarte călcând; adică pătrunzând El, Dumnezeu-Omul, în împărăţia morţii, din lăuntrul ei a biruit-o. A omorât ceea ce omoară; căci păcatul omoară. Şi – omorând păcatul prin răstignire (cruce) şi înmormântarea Lui, şi pătrunzând in iad, ultimul hotar al răului – a ieşit ca un biruitor.
Aşa cum va spune dumnezeiescul Pavel, a luat El însuşi trupul muritor, dar ce e muritor a fost înghiţit de Viaţă, prin Înviere!
O, iubiţilor! Pentru noi a săvârşit acest act Dumnezeu. Pentru noi oamenii, pentru a noastră mântuire. Căci în El, în Iisus Hristos ca Dumnezeu, nu era moarte; în Dumnezeu e nemurire, este veşnicie. Şi în trupul Lui, cel fără de păcat, iarăşi nu era moarte pentru că moartea e plata păcatului. Atunci, încă o dată să ştim, să credem şi să mărturisim că: pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om; şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat (A fost îngropat). Şi a înviat a treia zi, după Scripturi – adică aşa precum profeţiseră Scripturile.
Tot Vechiului Testament vestise, pregătise. Şi noi, în Vinerea Mare, către miezul nopţii, am citit vedenia proorocului Iezechiel, care ne descoperă – în viziune şi profetic – învierea morţilor, când vorbeşte de oasele văzute de prooroc. Şi, întrebând, proorocul: Învia-vor oasele acestea?, a primit răspuns dumnezeiesc, şi a văzut cum oasele au prins legătură între ele şi carne şi s-au arătat, s-au ridicat la înviere. Şi vedenia lui Iezechiel era o profeţie a învierii lui Hristos şi a învierii noastre, a tuturor.
Zice una din rugăciunile pe care preotul le citeşte la începutul Utreniei stând în faţa Sfintelor Uşi, când la strană se citesc cei doisprezece psalmi: La Tine scăpăm Dumnezeule Cel milostiv şi atotputernic. Străluceşte în inimile noastre Soarele cel adevărat al dreptăţii Tale! Luminează mintea noastră şi simţurile toate ni le păzeşte, ca umblând în lumina zilei (nu a nopţii) cu bună ştiinţă pe calea poruncilor Tale care duc la viaţa de veci (deci la Tine, Izvorul vieţii), să ne învrednicim a primi binecuvântarea luminii Tale celei neapropiate!
Umblând în lumina poruncilor Tale – să simţim deci lumina Învierii, răsadul ei; învierea, începută – fapt unic, nou – odată cu Învierea lui Hristos. O spunem şi o mărturisim – şi dreptcredincioşii creştini să o simtă, s-o trăiască şi s-o mărturisească: Sunt două mari sărbători al lumii: Crăciunul şi Paştele; Naşterea Domnului şi Învierea Domnului. Dacă se tânguia Înţeleptul (Solomon): Nu-i nimic nou sub soare, Ioan Damaschin tâlcuieşte şi zice: Iată noutate absolut nouă în lume: Dumnezeu Se face Om, cerul coboară pe pământ…
Şi a doua noutate, iarăşi unică: Învierea; Paştele. În care moartea e înmormântată; biruită. Aşa cum noi am mărturisit, în noaptea aceea plină de lumină, noaptea Învierii – noaptea Luminii, din adâncul inimilor noastre am intonat mărturia aceasta unică în toată istoria: Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului (a răului) şi începutul unei alte vieţi, veşnice. Aceste cuvinte snt inspirate tot din Ioan Damaschin, acest om al lui Dumnezeu, negrăit de preţuit – cel care vă vorbeşte a stat ca o jumătate de oră în peştera în care se ruga el, pe malul Iordanului, la Mânăstirea Sfântul Sava.
Noi prăznuim orice naştere a unui prunc şi propria noastră naştere o sărbătorim din an în an; dar naşterea noastră, din pricina păcatului, nu s-a făcut spre veşnicie, că a fost cucerită de moarte. Despărţindu-se Adam de Dumnezeu şi – prin fractura păcatului săvârşind o întrerupere a circulaţiei harului dumnezeiesc – a auzit de la Dumnezeu: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce. Căci fără harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor nu este viaţă veşnică. De aceea imnul Bisericii, cuvântul vestitor, dumnezeiesc, al Bisericii: Prăznuim începutul unei alte vieţi, veşnice! Deosebit – acest început – de începutul fiecăruia dintre noi: venirea pe lume. De aceea Botezul pe care l-am primit noi toţi, în el e pus răsadul învierii lui Hristos. De aceea părinţii noştri prăznuiau mai curând ziua naşterii din Botez, din harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor al Preasfintei Treimi, de la Tatăl venit în lume prin Hristos în Duhul Sfânt, din învierea Sa. Acest început al învierii noastre, al vieţii de veci, îl prăznuim noi toţi în învierea lui Hristos.
Şi în ziua aceea, iubiţilor… nu cum spun unele traduceri mai puţin corecte: ziua întâia, cea dintâi a săptămânii; corect este, cum era în vechile traduceri: …Cea Una a sâmbetelor, împărăteasă şi Doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor. “Cea una” – cea unică; amintind pe Cea Una a creării lumii însăşi, care a fost primul Paşte – din Mielul contemplat de Sfântul Ioan: junghiat de la întemeierea lumii. Şi Mielul junghiat de la întemeierea lumii, pentru întemeierea lumii, a rostit: Să fie lumină! Şi a fost lumină. Şi din jertfa Mielului făcându-se lumina, cel dintâi act al creaţiei şi cel dintâi Paşte.
Observaţi unirea între jertfa Mielului junghiat, cum scrie la Apocalips 13,8 şi cel dintâi fapt: Să fie lumină?! Lumina s-a făcut din jertfa Mielului. Deci unirea dintre Jertfă şi Înviere. Înţelegem noi taina? De aceea e numită Ziua Cea Una. Şi Paştele tot aşa este numit: Una a sâmbetelor, împărăteasă şi Doamnă.
Şi în acea zi Una, Hristos Domnul Cel înviat, îi cutremură întâi pe oştenii care păzeau mormântul. Da, pe oşteni; ei au fost martori ai Învierii. Unul din ei, şeful lor – Longin sutaşul – a fost cel care a mărturisit printre oşteni, când a văzut: cutremurul pământului, soarele s-a întunecat, catapeteasma templului s-a spintecat de sus până jos – să se deschidă ochii spre Sfânta Sfintelor, acolo unde Arhiereul Cel veşnic S-a adus ca jertfă. Şi atunci a zic Longin: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta. Şi de aceea a binevoit Dumnezeu, şi ca mărturie a lor, a acestor soldaţi, smeriţi, care, sărmanii, împlineau un ordin.
Dar i-a zguduit pe toţi. Şi ei au fost martori şi vestitori ai învierii; căci au mers – precum ştim – la farisei, şi au vestit. Şi – ascultători, cum sunt soldaţii, supuşi la ordin -, le-au poruncit într-un fel fariseii (sinedriştii): Să nu spuneţi că a înviat. Ci că voi aţi adormit. Bietul soldat: să doarmă! Ce ostaş mai e? Şi pe când dormeaţi voi, a fost furat. Nu vă tulburaţi: noi, cu bani mulţi îl vom potoli pe dregător şi pe voi vă vom face fără de grijă. Dar ei n-au tăcut: de unde ştim noi acest fapt al fariseilor?! Păi de la ei, de la ostaşi. Şi atunci, iată că ei n-au tăcut, nu s-au supus orbeşte. E un tâlc extraordinar. Pentru că ei au spus: Iată ce am fost învăţaţi. Dar noi mărturisim ceea ce am văzut şi am trăit noi. Şi noi am simţit Învierea. De aceea, aceşti ostaşi, smeriţi, supuşi, sunt între cei dintâi martori ai Învierii. Maica Sfântă e întâi, căci Domnul pe ea a încredinţat-o – cum ne încredinţează şi pe noi dumnezeieştii Părinţi; iar ei au primit de la Sfinţii Apostoli mărturia de la Maica Domnului însăşi. Iar lor le-au urmat femeile mironosiţe. Ele, iubiţilor, care veniseră la mormânt cu miruri; purtătoarele de miruri şi purtătoare ale vieţii.
O, femeilor! Neîncetat să gândiţi şi sfătuiţi pe surorile şi fiicele voastre. Că Hristos S-a arătat femeilor mironosiţe. Hristos Cel înviat, purtătorul vieţii veşnice. Voi care sunteţi menite să purtaţi viaţa, purtaţi-o cu credinţa în Hristos şi îndemnaţi pe surorile voastre care ar gândi să ucidă viaţa, să n-o facă! Ci dimpotrivă, să le spunem: Fiţi purtătoare ale vieţii şi nu morminte. Să nu faceţi din trupul vostru mormânt ci leagăn sfânt al vieţii! Căci strămoaşelor voastre – şi prin ele vouă – le-a rostit Mântuitorul cuvânt: Bucuraţi-vă! – Bucuria unică; zic dumnezeieştii Părinţi: Bucuria ne vine din adevăr; şi încă mai adânc, din Adevărul, Cel Care a răsărit din pământ, în Hristos Cel înviat şi S-a arătat apoi întâi Mariei Magdalena, lui Petru şi celor doi ucenici care mergeau în acea zi a Învierii la un sat departe de Ierusalim ca la 60 de stadii (11km.) – Luca şi Cleopa; şi care – pe cale – erau trişti; nemângâiaţi. Căci Hristos înviase dar pătrundea către inimile – unele deschise, altele, sărmanele, închise în durerea crucii şi a mormântului.
Şi se întrebau cei doi, căutând lămuriri, nedumeriţi pentru crucea şi moartea lui Hristos. Şi Iisus a apărut între ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi voi pe cale? Iar ei L-au primit trişti. Unul din ei, Cleopa, Îl înfruntă: Oare tu singur eşti străin în Ierusalim de nu ştii ce s-a petrecut în zilele acestea? Ce anume? întreabă Mântuitorul intrând în dialog. Observaţi? Taina aceasta a dialogului: se făcea când cunoscut, când necunoscut. Taina Învierii. Şi aici se descoperă ceva nou:… Şi cele despre Iisus Nazarineanul care era bărbat prooroc în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Cum L-au judecat căpeteniile şi arhiereii noştri. L-au dat la osândă de moarte. Dar noi nădăjduiam că El este Acela care avea să izbăvească pe Israel (Luca 24, 13-33); aşa a spus Cleopa.
Şi atunci Iisus – ne aducem aminte ce le spune: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima când este să credeţi toate câte au grăit proorocii! Au nu trebuia să pătimească acestea Hristos şi aşa, prin pătimire să intre în slava Sa?! De ce a spus prin pătimire? Prin pătimire, deci şi prin răstignire şi cruce: crucificare a unei lumi vechi. Pătimirea şi moartea ce înseamnă? Fără a răstigni o lume veche în noi şi toată cunoştinţa acestei lumi, nu vom înţelege Taina Învierii. Numai aşa, închizând o uşă spre o lume trecută, a morţii, a păcatului… Noi suntem obişnuiţi cu cunoştinţa acestei lumi şi primim această lume. Dar rogu-vă gândiţi, e o logică de neclintit: lumea aceasta e supusă facerii şi desfacerii, naşterii şi morţii, şi tu, trăind în ea, încercând să o cunoşti, cunoşti şi petreci în lumea celor muritoare, în lumea morţii. E atât de limpede! Vă rog mult să reflectăm şi să gândim la acest fapt. De aceea a zis Iisus: Au nu trebuia să pătimească acestea Hristos? şi cu El întreaga omenire, căci întreaga omenire e cuprinsă, e recapitulată în El. Deci răstignirea unei lumi vechi, pentru că în Înviere te deschizi unui nou mod, unei alte lumi, a vieţii de veci. Şi către partea a doua a cuvântului vom înţelege ce înseamnă şi de unde vine aceasta.
O, iubiţilor! După ce a grăit acest cuvânt, Iisus a început să le grăiască lor de la Moisi la toţi proorocii, toate acele locuri din Vechiul Testament care profeţiseră despre Mântuitorul. Gândiţi-vă: acele momente din Vechiul Testament, bunăoară Isaia care spusese: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu (Isaia 7,14). Sau tot la Isaia, la capitolul 53, în care descrie toate pătimirile Robului lui Dumnezeu, ale Mântuitorului, Care ca un Miel spre junghiere S-a adus. Ca o oaie înaintea celor ce o tund nu Şi-a deschis gura Sa şi a fost zdrobit pentru păcatele noastre.
Toate acestea fuseseră profeţite şi Mântuitorul acum le explica celor doi pelerini spre Emaus. Şi s-au apropiat de satul la care mergeau, iar Iisus Se făcea a merge mai departe. O, Doamne! Ce pogorâre dumnezeiască, iubiţilor! Gândiţi-vă: Întâi că Se face că nu ştie ce s-a petrecut în Ierusalim cu pătimirea şi moartea Lui. Iar acum, ajungând la Emaus, El se făcea a merge mai departe. Repet: pogorâre a lui Dumnezeu, la noi, smeriţii, pentru dialogul cu noi, înţelegeţi? Că pare uneori nedesluşit pentru ochii sufletului nostru: Cum Doamne, Te faci a merge mai departe?! Dar să-i pună pe ei la încercare, ca să scoată din ei cuvânt. Şi ei, ştiţi ce spun: Cum mergi mai departe? Rămâi cu noi căci către seară este. Şi ziua s-a petrecut. Rămâi cu noi!
Parcă aşa cum ar spune orice suflet, neîncetat: Doamne, nu pleca! Rămâi cu noi! Fără de Tine, despărţiţi de Tine, nu putem face nimic, Doamne! Lumina, Bucuria noastră! Iubirea noastră!
Şi atunci Iisus îi ascultă şi intră în casa lor din Emaus; intră, şi – cum e rânduială neîncetată în Răsărit – ei Îi oferă cină. Iar El, luând pâinea, o binecuvintează, o frânge şi o împarte: îi împărtăşeşte; şi în clipa în care i-a împărtăşit, spune Scriptura: S-a făcut nevăzut de la ochii lor. Iar în clipa în care Se face nevăzut, lor li se deschid ochii. Pe de o parte El Se face nevăzut, pe de altă parte ei Îl văd. Dar Îl văd cum? – Mărturisind: Au nu ardea inima noastră întru noi când ne grăia pe cale, ne tâlcuia Scripturile?! Parcă un fel de cuvânt adresat nouă: Arde inima noastră în noi pentru El? Numai aşa vom deschide: dacă vom simţi arzând inima şi vom simţi Învierea Lui ca înviere a noastră, totodată. Şi simţind noi învierea noastră, înţelegem noi ce dar mare? Înseamnă că a murit moartea. Nu mai ai teamă de moarte.Ai biruit moartea dacă simţi pe Hristos Cel Înviat în tine. Căci Învierea pentru noi a făcut-o şi în noi a răsădit-o, odată cu Învierea Lui. A înviat trupul Lui, cel luat din plămada trupului nostru. Iar trupul era fără păcat. Deci pentru noi S-a făcut păcat. El, Hristos.
Atunci s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut că este El, Hristos. Şi, precum ştim, în clipa aceea, în arderea aceea a inimii, s-au întors înapoi în Ierusalim şi au aflat pe ceilalţi ucenici şi pe cei ce erau cu dânşii. Şi intrând în mijlocul lor, iubiţilor, istoriseau cum i-a însoţit pe drum, mergând spre Emaus, şi cum li S-a arătat, li S-a descoperit atunci când le-a frânt şi le-a împărtăşit pâinea, deci când le-a dat Sfânta Împărtăşanie. Aşa cum o primim noi. Căci aşa cum S-a făcut El atunci, nevăzut, aşa este cu noi.
Iar toţi ceilalţi ucenici spuneau : A înviat Domnul, cu adevărat. Şi S-a arătat lui Simon; deci odată cu Maica Domnului şi mironosiţele, iată, celor doi şi lui Simon.
Şi erau toţi acolo, în acelaşi loc unde Mântuitorul le dăruise Cina cea de Taină, acolo unde întemeiase dumnezeiasca Euharistie, dumnezeiasca Liturghie, în acel foişor (cenaclu se mai numeşte; cei care am fost învredniciţi l-am văzut şi am petrecut acolo).
Şi erau toţi într-o stare, iubiţilor… Gândiţi-vă. Acum veniseră atâtea mărturii că Hristos Cel răstignit şi îngropat, e viu.
Şi, deodată – pe când ei stau în acea înmărmurită stare de suflet, încuiaţi acolo de frica celor care Îl prinseseră şi Îl răstigniseră pe Hristos – prin uşile încuiate, intră Iisus, stă în mijlocul lor şi le zice: Pace vouă! Şi s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul. Le-a arătat lor mâinile şi coasta Sa. De ce?! – Ca o identificare a Celui Răstignit cu Cel Înviat, ca o mărturie sfântă.
…Pace vouă!… Deodată: faptul unic al Învierii şi Cel care întrupează acest act. A fost pe cruce şi înmormântat şi acum e viu, în mijlocul lor. În uimirea aceasta le zice: Pace vouă! Uimirea! – cum numesc Părinţii lucrarea harului, a Dumnezeirii. …Pace vouă! Şi acestea zicând, le-a arătat lor mâinile şi coasta Sa şi s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul viu.
Ne-am gândit noi: Cum a intrat Iisus prin uşile încuiate? Şi de ce e descris acest fapt? Se mai pomeneşte undeva, în istorie, un asemenea act? Nu. Cu adevărat, Hristos cel Înviat, trecut prin cruce şi moarte, deschide o stare nouă în existenţă. Aceasta nu este o invenţie a lumii. Nu avea cum să fie. Ca dovadă: n-a mai pomenit-o nimeni. Era realmente un fapt nou, al învierii.
Nu ştiu dacă mă fac îndeajuns de înţeles. Şi asupra acestui fapt trebuie să stăruim: că niciodată în istoria lumii, nici în mitologie, nicăieri, ca cineva, trup şi suflet să pătrundă prin uşile încuiate; deci transfigurat, înviat, înduhovnicit propriu-zis, căci transfigurat a fost pe Muntele Taborului, pregătind Învierea.
Acum e înfăptuită Învierea, în care firea umană a lui Hristos – şi prin El, făptura noastră umană – se schimbă, capătă alte însuşiri. Elementul esenţial – au zis teologii: se eliberează de dependenţa stihiilor (cele patru stihii, după cei vechi: pământul, aerul, apa şi focul; adică cele patru elemente ale naturii). Starea de înviere aceasta înseamnă: ridicarea deasupra, eliberarea de dependenţa stihiilor. Şi al doilea element: stihiile sunt create şi ca orice este creat, se fac şi se desfac, se nasc, cresc, mor. Cum spunea Sfântul Grigorie Teologul – şi reproducea părintele Ştefan – acest cuvânt minunat: În fiecare clipă mă nasc, cresc şi mor. Adică simt ce e muritor în mine. Prin înviere, Iisus… O, Doamne! Cât de adânc să credem şi prin credinţă vom vedea, vom simţi Învierea în noi!
Şi a intrat prin uşile încuiate… Trupul Lui acum era înduhovnicit, cum va spune Sfântul Apostol Petru în scrisoarea lui: Mort fiind făcut cu trupul dar viu făcut cu duhul. Şi iarăşi le-a zis: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. El, trimisul Părintelui Ceresc în lume, îi trimite pe apostoli apoi, să dea mărturia aceasta nouă, a biruirii morţii, a Învierii. Căci aceasta este marea veste adresată lumii: a biruirii morţii, şi, odată cu moartea, a răului din lume, a păcatului şi a stricăciunii. …aşa vă trimit şi Eu pe voi, să fiţi martori. Şi, acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!… El Se întrupase de la Duhul Sfânt şi din Fecioară. Pe Adam cel dintâi aşa îl zidise Dumnezeu: din ţărâna pământului, suflând, precum ştim, suflare de viaţă (Facerea 2,7); acea suflare de viaţă dumnezeiască, căreia Adam nu i-a rămas fidel şi a întrerupt, prin păcat, circulaţia harului Dumnezeirii.
Acum, Hristos Cel Înviat, întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, suflă Duhul Sfânt în ucenici: Luaţi Duh Sfânt. Oricăror veţi ierta păcatele, se vor ierta. Cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. De ce leagă primirea Duhului Sfânt de iertarea păcatelor? Ce a întrerupt lucrarea, circulaţia harului în noi? Nu păcatul?! De aceea spune: Cărora le veţi ierta, vor fi iertate – vor fi vindecaţi, pentru ca harul din nou să pătrundă. …Luaţi Duh Sfânt. Harul Duhului Sfânt, ce fel de har? – Harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor. Aceasta am primit, cum mărturisim noi în sfânta ortodoxie, nu o graţie creată, ceva care ţine de cele create, de cele muritoare. Dumnezeu dă numai ceea ce e dumnezeiesc, din El însuşi, din suflarea Lui. Să fim cu toţii atenţi şi să repetăm de zeci şi sute de ori acest gând şi cuvânt: aceasta primim de la Dumnezeu. Aşa a primit Adam întâi, aşa Mântuitorul S-a întrupat, de la Duhul Sfânt şi acest har a îndumnezeit trupul Lui. Aşa a dat în ziua Învierii ucenicilor, acest har dumnezeiesc pe care în noaptea Învierii îl preamărim şi zicem: Lumina cea fără de ani; lumina cea veşnică; lumina cea pururea fiitoare; lumina cea neînserată. Şi a primi harul dumnezeiesc înseamnă a primi ceva care nu moare, a primi în tine veşnicia.
Înţeleptul Solomon spune la Ecclesiast 3,11 aceste cuvinte revelatoare, unice (totul e unic în Revelaţie; unele mai adânci decât altele, unele mai potrivite unor situaţii, altele pentru altele): Doamne, ai semănat în inima noastră veşnicia! Ai pus veşnicia în inimă.
Ei bine, atunci, în apostoli – Mântuitorul, zicând: Luaţi Duh Sfânt – a pus harul veşniciei în inima lor. Şi Învierea, aceasta înseamnă: a primi harul veşniciei, al vieţii de veci, al începutului vieţii veşnice, cum am spus în rugăciunea aceea. Şi au simţit apostolii, iubiţilor, din clipa aceea, lucrând în ei acest răsad. Zice Mântuitorul: Orice răsad care nu-i pus de Tatăl meu, îl va smulge. Orice răsad : al ereziei, al rătăcirii, sunt fel de fel de răsaduri omeneşti, de curente. Deci răsadul care nu-i pus de Tatăl, va fi smuls. Or, care-i răsadul pus de Tatăl? Hristos. Şi din El, sămânţa veşniciei în noi.
Şi, cu acesta, Hristos S-a făcut nevăzut. Era pedagogia divină prin care lucra. Şi, până la patruzeci de zile Se face când văzut, când nevăzut, ca să-i ridice pe ei, de la vederea cu ochii trupeşti la vederea cu ochii duhovniceşti, ai Duhului Sfânt. Căci, cum a spus Părintele scump Grigorie de Nyssa: Slava ochilor tăi aceasta este: ca ochii tăi să fie ochii porumbelului (adică ochii Duhului Sfânt). Şi purtând în ei lumina aceasta, îl întâlnesc pe Toma (Toma lipsea): Tomo, am văzut pe Domnul înviat. Şi Toma, uluit şi el, stă în cumpănă. Toma, care purta încă Vechiul Testament în el, care purta credinţa în Mesia, în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care va veni în lume. Dar nu înţelegea încă deplin taina lui Mesia, dacă El e Dumnezeu şi om, Fiul lui Dumnezeu făcut om. Deşi profetul Miheia vorbea: Tu Betleeme, cetate mică, din tine va răsări Mesia, Cel din zilele veşniciei (Miheia 5,1). Deci profetul văzuse în Mesia pe Fiul Celui veşnic. Dar Toma sta la cumpănă. El Îl văzuse pe Hristos răstignit şi aşezat în mormânt aşa încât era zguduit, ca şi ceilalţi apostoli. Şi le răspunde: De nu voi vedea eu semnul cuielor… Dar nu se opreşte aici; ci spune mai departe: …de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!
De ce nuanţele acestea? El nu se opreşte numai la vedere; căci poate să apară o vedenie şi în vedenie poţi fi înşelat. Cum va spune Sfântul Apostol Pavel: Demonul ia chiar chip de înger al luminii. Or, mai mult, va spune Toma: să pipăi eu! Care-i altceva decât vederea ochilor. Deci cu toate simţurile mele fireşti eu trebuie să particip la lumea văzută, şi cu simţurile duhovniceşti să particip la lumea cea nevăzută.
Toate cu înţeles. Vedeţi, deci, fiecare cuvânt al Scripturii: cine le-ar fi scris dacă n-ar fi fost reale şi adevărate, iubiţilor?! Cum să le trăim? Până nu voi pune mâna mea în coasta Lui (pe care o ştiu străpunsă şi din care a curs sânge şi apă), nu voi crede.
Şi aşa, săptămâna aceasta petrec în încordare, ucenicii care Îl văzuseră pe Domnul, şi Toma, care acum aştepta – Doamne! – în dorul lui aprins, aşa cum spusese unul din cei vechi, când era tânăr mulţi dintre dumneavoastră: O, Tu, Cel ce Tu însuţi Te arăţi, arată-Te şi mie! Cu certitudine: orice suflet suspină după această descoperire.
Şi aşa, ne aflăm în a opta zi. Spune Evanghelia: După opt zile erau ucenicii iarăşi acum, şi Toma cu dânşii. Ne-am întrebat: De ce tocmai după opt zile, nici mai mult, nici mai puţin? O, creştinilor ortodocşi! Ucenicii erau adunaţi după opt zile pentru că din clipa Învierii însăşi se instituise Duminica, Învierea, ca sărbătoare a Bisericii şi a lumii. Fiecare cuvânt are înţelesul lui. Toate să le pătrundem, să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne lumineze, să le înţelegem. Pentru că ştiţi că sunt unii care au rămas la sâmbătă şi îi judecă pe creştini, pe ortodocşi: Păi de ce nu ţineţi şi voi sâmbăta? N-a zis Dumnezeu: N-am venit să stric Legea şi Proorocii, ci să împlinesc?! Nu-i bine. Că dacă zicem să împlinesc, vin acei fraţi şi zic: Păi uite, Mântuitorul a împlinit. Să împliniţi şi voi, deci să ţineţi Vechiul Testament! Or, în Scriptură, în original, aşa este: N-am venit să stric, ci să plinesc. Să duc la plinătate. Iar plinătatea este Învierea. De aceea, din ziua Învierii se instituise Duminica.
Şi de atunci, în fiecare zi a învierii, ucenicii erau împreună şi săvârşeau frângerea pâinii, cum citim la Faptele apostolilor 20, 7: Ucenicii erau adunaţi pentru frângerea pâinii, în Ziua Cea Una a săptămânii. Acum era şi Toma cu dânşii. Mântuitorul din nou vine, o dată mai mult, să inaugureze – ca în Ziua Una a săptămânii, şi în ziua a opta, acum – Ziua Învierii. Vine din nou la ucenici, la fel, prin uşile încuiate. Repet: pedagogie divină: Se face când văzut, când nevăzut în faţa ucenicilor. Stă în mijlocul lor: Pace vouă! Şi, aceasta zicând, Se adresează direct lui Toma: Toma, adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele! Mântuitorul a apelat la amândouă simţurile deodată. …Adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea, şi nu fi necredincios (nu te îndoi!), ci credincios. În pogorământul Lui, Îşi arată ranele, semnele crucii, ca semn pentru veşnicie, a Jertfei care duce la Înviere. Şi îl provoacă pe Toma: Pune mâna ta! Pipăie ranele! Ranele lui Dumnezeu făcut om. Iubirea Lui. Atinge-te de iubirea dumnezeiască, de focul ei, ca să ardă în tine, să simţi arderea cum au simţit-o cei doi, la Emaus!
Nu ştim dacă Toma s-a mai atins de mâna şi de coasta Lui, dar ştim strigătul lui: Domnul meu şi Dumnezeul meu! …Domnul meu – L-a mărturisit ca Mesia, Domnul văzut de profeţi; …şi Dumnezeul meu – ca Fiu al lui Dumnezeu. Amândouă mărturiile privind pe Dumnezeu-Omul; Dumnezeu şi Omul. Iar la acest cuvânt, Mântuitorul răspunde: Toma, pentru că M-ai văzut pe Mine ai crezut. M-ai văzut cu ochii aceştia ai trupului şi ai contemplat trupul Meu răstignit şi înviat. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!
O, iubiţilor! Se dezvăluie în acest cuvânt al Mântuitorului marea taină şi marea fericire a credinţei, de care se învrednicesc cei care fac marele pas, pasul hotărâtor, de la firea veche, la darul cel nou al Învierii; de la ştiinţa celor văzute, la cunoştinţa celor nevăzute; de la ştiinţa celor trecătoare, la aceea a celor netrecătoare, aşa cum va spune dumnezeiescul Pavel.
Credinţa, prin urmare, e taina, e puterea prin care noi trecem de la o lume la alta, de la cea văzută la cea nevăzută, fără să o tăgăduim pe cea văzută şi cu conştiinţa că ea, care e muritoare, trecătoare, urmează a fi înghiţită de Viaţă. Transfigurată. Dar cum? Prin ce dobândeşte omul puterea de a se împărtăşi cu cele nevăzute? Prin acel har care i-a fost dat lui Adam, iar Adam n-a rămas credincios. Acel har al Duhului Sfânt prin care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu şi a îndumnezeit firea Lui umană. Acel har pe care l-a insuflat apostolilor în ziua învierii. Care har nu se vede pentru că e Dumnezeu în el. “Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni, niciodată, spune Mântuitorul; Fiul Lui, Cel Unul-Născut, Acela L-a făcut cunoscut”.
Harul nu e supus vederii, asemeni celor trecătoare, pentru că nu e trecător; pentru aceasta ne-a dăruit Dumnezeu acest dar unic, al credinţei, numită şi virtute teologică, pentru că reface legătura cu Dumnezeu. Va spune Sfântul Pavel: “Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu e de la voi ci e darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2,8 ). E harul lui Dumnezeu într-însa. Iar evreilor le scrie: “Credinţa e încredinţarea celor nădăjduite (toţi nădăjduim la nemurire) şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1). Aceasta e şi chemarea credinţei: spre lumea nevăzută; şi în ea, în credinţă stă taina omului, viitorul lui, fericirea lui, iubiţilor!
Gândiţi-vă o clipă: ce limitată ar fi existenţa noastră dacă s-ar opri numai la cele ce se văd! Păi cine se limitează numai la cele ce se văd? – Animalul; el la atâta se limitează. Or, în noi, repet, sunt trei lumini: e lumina fizică, a ochilor, prin care ne mişcăm; e lumina minţii, a raţinii; căci toate prin raţiunea Fiului lui Dumnezeu s-au făcut (şi cunoaştem, facem ştiinţă, nu-i aşa?! Înţelegem rosturile, sensurile, raţiunile lucrurilor); şi cealaltă lumină, lumina cerească, cea fără de ani, lumina dumnezeiască, care izvorăşte din sânul Dumnezeirii şi s-a dăruit, cum spuneam, şi lui Adam şi pe care a dat-o Mântuitorul ucenicilor. (“Harul şi adevărul prin El au venit”). Prin acea lumină – credinţa, virtutea aceasta unică, a omului – trecem de la cele ce se văd la cele ce nu se văd; iar cele ce nu se văd sunt veşnice.
Zice o rugăciune a preotului – tainică, dar o spunem să o auziţi şi dumneavoastră – înainte de Sfânta Euharistie, de prefacerea Darurilor: “Îţi mulţumim Ţie Doamne, pentru toate cele arătate şi pentru cele încă nearătate. Pentru cele pe care le ştim şi pentru cele pe care încă nu le ştim”. Nu vedem noi aici viitorul?! O, Doamne, de tragică ar fi existenţa lumii fără un viitor! Or, în Hristos, cum am spus mai sus, şi Naşterea Domnului şi Paştele, sunt sărbători unice, pentru întreg viitorul. Şi care nu se pot învechi şi în ele ne înnoim cu adevărat, căci ne înnoim firea.
Îţi mulţumim, Doamne prin care noi trecem de la cele ce se văd la cele ce încă nu se văd. Şi aşa Îl vedeau atunci ucenicii pe Hristos cel înviat, când Se arăta: cu ochii duhului. Apoi S-a înălţat la cer ca să crească aripi în noi; şi apoi a trimis Duhul Sfânt, ca Duhul Sfânt să crească în noi vederea aceasta duhovnicească, care e taina omului, viitorul omului, viitorul creaţiei întregi. Căci toate vor fi chemate la înviere.
Iar călăuza, carul de foc ce l-a înălţat pe Ilie la cer, care şi pe noi ne ia în el şi ne duce, este credinţa, dovada celor nevăzute, care ne înalţă pe noi de la cele ce se văd la cele ce încă nu se văd; de la cele arătate la cele nearătate şi de la cele ce ştim la cele ce încă nu ştim; de la ceea ce suntem acum la ceea ce încă nu suntem. Adică să simţim în noi taina Învierii.
Credinţa aceasta pe care Sfântul Isaac Sirul o descrie atât de frumos spunând: “Roagă-te pentru acest lucru fără preget şi cerşeşte-l cu toată căldura. Şi cere-l cu multă sârguinţă până vei primi să ajungi la măsura credinţei! Şi când vei vedea voia ta că se încrede cu toată curăţia cugetului mai mult în Dumnezeu decât în tine şi că te sileşti să nădăjduieşti în El mai mult decât în sufletul tău, atunci se va sălăşlui în tine puterea aceea pe care mulţi, simţind-o, intră în foc şi nu se tem, călcând pe apă nu se îndoiesc în cugetul lor socotind că se vor scufunda. Căci ea aduce în tine dumnezeirea… Credinţa – zice el iarăşi – întăreşte simţurile sufletului şi acesta – auziţi, un cuvânt uimitor – simte pe Cineva nevăzut, Care-l convinge să nu mai ia în seamă vederea lucrurilor înfricoşătoare, nici să privească la vreo vedere ce întrece simţurile”.
Şi omul acesta care a scris, el a simţit; nu e teorie la el. La sfinţi nu e teorie ci e mărturie a vieţii.
Îl simţi pe El, pe Cel înviat. Şi, iubiţilor, simţirea Celui înviat ni s-a dat să o avem aici şi acum; şi odată cu El a început învierea în lume.
Şi fiecare să fie atent în el. Dacă se hrăneşte cu Învierea – deci cu Viaţa – sau dacă se hrăneşte cu cele moarte. Dacă te hrăneşti cu cele păcătoase – cu lăcomie, îmbuibare, cu desfrâu ş.a.m.d. – te hrăneşti cu ce e muritor şi trăieşti sub imperiul morţii. Te hrăneşti cu mortăciune. Limpede. Nu-i nevoie de altă filosofie: sunt muritoare. Cum a spus acel doctor credincios: Omule! Devii ce iubeşti. Iubeşti pământul – cele pământeşti – devii pământ; Iubind pe Dumnezeu şi crezând în El, devii dumnezeu (după har).
Şi începutul este aici şi acum. Aici şi acum să ne hrănim cu Învierea, cu Hristos cel înviat, cu Evanghelia Lui. Căci El a spus: “Cerul şi pământul vor trece; cuvintele Mele nu vor trece”. Deci te împărtăşeşti cu ceva netrecător – cu Evanghelia, cu Împărtăşania (trupul şi Sângele Lui), cu rugăciunea – toate acestea. În ele ne împărtăşim cu Dumnezeirea. Lucrează în noi învierea şi simţim pe Cel înviat în noi.
Şi mărturisim atunci cuvântul rostit către Toma: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi a crezut”. Simţim fericirea aceasta, căci nu cu ochii aceştia vedem ci cu ochii duhului. Şi Te simţim pe Tine Hristoase cel răstignit şi înviat, petrecând cu noi, dar curăţindu-ne simţurile şi răstignind păcatul din noi şi tot ceea ce e muritor şi mortăciune. Tu ne împărtăşeşti şi ne dăruieşti viaţa Ta, aşa cum ne-am rugat şi ne vom ruga neîncetat în aceste patruzeci de zile: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte – nouă tuturor – viaţă dăruindu-ne. (Predica a fost rostită în Duminica Tomei, pe data de 26 aprilie 1998)
Hristos a înviat! Amin.
Părintele Constantin Galeriu
